Cu regizoarea Carmen Lidia Vidu despre copilăria pe malul Dunării, colorată cu poveștile cu fantome, bătăi și scandaluri la cârciuma din sat și despre drumul artistului vocal într-o lume a recunoașterii

Pe regizoarea Carmen Lidia Vidu am cunoscut-o în 2015 la Costinești, la Gala Tânărului Actor „Hop”. Chiar de la prima întâlnire s-a creat o chimie între noi, o legătură aparte aș putea spune, cumva parcă ne cunoșteam dintotdeauna și acum doar ne-am reîntâlnit. Primele lucruri pe care le remarci la Carmen sunt firea ei dinamică, prietenoasă și generozitatea cu care împărtășește crezurile și experiențele ei. Nu are rețineri să vorbească deschis despre diferite subiecte și întâmplări și în general despre orice o întrebi.

Câteva luni mai târziu la festivalul „D-butan-T” de la Sfântu Gheorghe, am văzut primul ei spectacol din seria spectacolelor „Jurnal de România”, se chema „Jurnal de România: Sfântu Gheorghe”. Un spectacol în care am simțit cum actorii se „dezbracă” în fața publicului prin mărturisirile lor.

Cu o energie debordantă, cu franchețea unui investigator și cu dorința de a împărtăși povești și celorlalți, Carmen Lidia Vidu este printre puținele, dacă nu singura regizoare de teatru documentar din România. A fost colaborator al Festivalului George Enescu, unde a realizat vizualul unor opere precum Oedip, Femeia fără Umbră sau Peter Grimes.

Recenta premieră de la TNB „Jurnal de România:1989” ne arată încă o dată plăcerea ei pentru povești, pentru istorie și pentru adevăr.

Ești un nume foarte prezent în teatrul românesc, dar sunt curioasă cum e Carmen în viața de zi cu zi?

Călătoresc mult și asta dă tonul vieții mele. Am lucruri puține, bagaje reduse, cunosc oameni mulți, caut oameni, îmi place distanțarea, antropologia, sociologia, studiul uman. Mai nou mă preocupă istoria și politica. Îmi face bine să înot. În apă fac sport, dar mă și liniștesc. Sunt dinamică, puțin cam prea activă pentru gustul celor din jurul meu. Citesc mult, ascult conferințe mai mult decât muzică, mănânc cu poftă și îmi face bine să lucrez. Munca îmi ordonează viața, mă bucură, îmi aduce pace și putere. Uneori mă simt un pitbull, alteori mă simt obosită și bătrână.

Mă trezesc la ora 7.00 și îmi încep ziua cu Biblia audio în Cișmigiu în timp ce-l plimb pe Mylo, beagle-ul meu de 11 ani. Încerc să fac yoga, să meditez, să fiu un om echilibrat, să iubesc vârsta matură. Mă preocupă activismul civic, feminismul și zona documentară din film și din teatru. Am un somn liniștit, la ora 23.00 sunt în pat și de la 11 ani sufăr de migrenă acută cronică.

Povestește-ne puțin despre copilăria ta, știu că ai rezonat foarte bine cu opera “Peter Grimes” de Benjamin Britten la care ai făcut vizualul în cadrul festivalului George Enescu. Îți e dor de ceva din copilăria ta? Te gândești cu nostalgie la acea perioadă? Poate ai o stare sau un moment la care te gândești uneori din acea perioadă?

Am copilărit la Dunăre printre pescari, români și sârbi. Țărani cu asprime, uneori violenți. Se bea mult, se povestea și mai mult. Femei cu șorț, bărbați cu pălărie. Umblam cu căruța, culegeam prune pentru țuica făcută ilegal la cazanul din spatele casei. În curte aveam rațe, gâște, găini, porci și un câine. Înotam cu copiii în Dunăre și o dată când am revenit în sat am văzut un cadavru plutind în apă. Atunci am aflat că lumea încerca să fugă din România traversând Dunărea înot. Sărăcia mergea mână-n-mână cu violența. La birtul din sat erau multe bătăi și chiar crime. În satul Gornea din Caraș Severin am avut o copilărie ca-n filmele siciliene. Seara se stătea la drum, pe bancă și se povestea despre muroni (adică fantome). Eu credeam tot și încă mai cred. Lumea lui Peter Grimes îmi e cunoscută. Mă simt acasă între pescari, în orașe-port, în satele cu faleză înaltă și cu năvoade puse la uscat.

Cum ai descoperit pasiunea pentru teatru?

Mi-am dorit să lupt de partea binelui și să salvez lumea, așa că am visat să devin un avocat valoros. Apoi brusc pe la 14-15 ani m-am decis să dau la teatru și să devin regizoare. Mergeam la Teatrul de Stat din Arad, la Teatrul de Marionete, citeam filozofie, teatru, istorie, a început să mă preocupe istoria artei și relația dintre artă și societate. Prima analiză pe un text de teatru am făcut-o pe textul lui Jean Paul Sartre, “Cu ușile închise”. Nu m-a interesat niciodată teatrul ca joacă, ca spațiu ludic, ca narcisism. Am văzut în teatru un spațiu de dialog și de analiză umană. Cred că am fost mai mereu un copil bătrân dar cu o mare poftă de viață. Sunt solară, am dragoste în mine, dar și război. Prin teatru eu am făcut pace cu mine și încerc să fac pace cu lumea.

Ce te face fericită?

Sunt fericită când sunt în apă. M-am născut pe 1 ianuarie și sunt un capricorn autentic. O ființă rațională care analizează tot. Mă relaxez greu, depun efort pentru asta. Trăiesc momente de fericire când văd lumina cum intră în apă, când înot și-mi simt respirația cum se calmează, când fac sport intens și apoi mă prăbușesc, când îi simt pe ai mei mândri de mine, când simt că rugăciunea am spus-o din suflet.

Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-ai primit?

În noaptea de Crăciun, bunicii mei au primit colindătorii iar eu am adormit pe muzica lor. M-a trezit bunicul meu și mi-a spus că trecuse pe la noi Moș Crăciun și a lăsat un cadou pentru mine. Era un pian mic, pe 3 picioare. Avea culoarea turcoaz și a fost cel mai frumos cadou din lume. Dar cel mai mare cadou pe care l-am primit e faptul că am văzut Binele în oameni. L-am văzut în bunicul meu, Vidu Gheorghe. Avea o față luminoasă și fluiera mereu cântece de laudă pentru Dumnezeu. Trebuie să ai o stare anume în inima ta ca să poți să aduci zi de zi, oră de oră laudă. Tatăl meu e un om bun. E dragoste. Ajută oamenii, sponsorizează, construiește, investește, se depășește. Astea sunt cadourile mele: oamenii la care am văzut cât de magnetic și de hipnotic e binele, cum strălucește.

 Aș vrea să ne vorbești despre apropierea ta de Dumnezeu. Despre relația ta cu Biserica, cum ți s-a schimbat viața radical o dată cu această întâlnire?

Am crescut cu cântece bisericești. Bunicul meu era dirijorul corului la Anina în biserica baptistă. Acasă fluiera mereu cântece religioase. Bunica, Anica Vidu, avea voce superbă și cânta în corul de femei. Dumnezeu era de-al casei, era prietenul nostru cel bun. La biserică erau predici frumoase și pline de poveste. Îl iubeam pe Dumnezeu și-mi doream să fiu un copil bun. Când tata s-a îmbolnăvit au început certurile dintre mine și Dumnezeu. Eram copil și nu înțelegeam de ce binele nu învinge, de ce există rău, de ce există boală, de ce există păcat și ispită. Am renunțat să mai merg la biserică, să mă rog, mi-am găsit plăcerea în rău. Apoi, într-o zi de ianuarie din 2004, totul s-a schimbat. Dumnezeu mi-a redat libertatea și a luptat pentru mine. Atunci a stat timpul în loc. A fost un moment de dragoste totală. M-am spovedit și am reintrat în biserică. Acolo e casa mea, acolo îmi tratez răul din mine, acolo cer ajutor în lupta mea cu demonii. Sunt un om fragil, vulnerabil, aspru, rece, sunt om cu multe răni. Nu am găsit sensul vieții. Aș vrea să fiu un om bun. Nu sunt.

Ești o regizoare foarte vocală, ce crezi că le lipsește tinerilor pentru a se afirma / a se face cunoscuți?

Am fost mereu vocală: acasă, la grădiniță, la școală, în teatru, la bloc, pe stradă, în societate. Spatele drept, capul sus. Nu-mi place frica, nu-mi place să văd cum trece viața, nu-mi place să mă pierd. Tinerii trebuie să fie vocali, să greșească, să testeze forme noi, să eșueze, să forțeze, să facă revoluții, să schimbe lumea, să ucidă moartea, să învingă viața, să strălucească, să aibă gura mare, să ne învețe că nu știm nimic.

Ce te mână să spui povești? Ai un “foc interior” care nu-ți dă pace?

Nu spun povești, nu am foc interior. Sunt rece, analitică și vreau să fac parte din cei care construiesc o lume din ce în ce mai bună.

Ce te inspiră?

Mă inspiră umilința, ambiția, urâtul, barbaria, violența, pacea. Mă inspiră femeile puternice, poezia, antropologia, istoria, Astra Film Festival de la Sibiu, revoluțiile, prietenii mei, oamenii care nu mă iubesc, România, visele mele pe care le ratez constant, conferințele TED, oamenii care schimbă lumea, puterea, stilul, muzica punk, opera, dirijorii, oamenii răi, ura, oceanul, surfingul, Asia.

Ai câștigat un premiu Gopo, ți-a schimbat asta cursul tău de până atunci? 

Premiul Gopo mi-a dat curaj. Fac scurtmetraje documentare, le produc, aplic la festivaluri, iau premii, învăț limbajul documentarului. Devin din ce în ce mai articulată în gândire, lucrez cu mine și cu formulele teatrale și cinematografice noi mie. Îmi plac premiile. Îmi sunt necesare fiindcă de la început mi-au fost partenere: medalii naționale la înot, la școală, în film și teatru. Sunt o fire competitivă și mă ajută investiția altora în mine. Scurtmetrajul “O scurtă istorie Astra Film” și Premiul Gopo mi-au deschis apetitul pentru documentar și aici e marea schimbare în viața mea: am început să lucrez în direcția documentarului și în teatru.

Cât de mult te-a influențat în modul tău de a face teatru, faptul că ești un colaborator al festivalului “Astra Film”?

Colaborez cu Astra Film Festival din 2006. Nu a fost și nici nu e o colaborare ușoară: limbaj diferit, tempo diferit, organizare umană diferită. Cred că Dumitru Budrala e un om dificil dar și un vizionar. La festival am auzit un discurs nou, necunoscut mie până atunci. Antropologi, sociologi, documentariști…toți vorbeau despre om și despre realități umane dintr-o optică academică și cinematografică. Astra Film a fost o școală pentru mine. Am învățat o perspectivă nouă: perspectiva celuilalt. Asta a fost schimbarea majoră din viața mea: am încetat să vorbesc despre mine și am început să vorbesc despre celălalt.

Ce ți-ar plăcea să vezi mai mult în jurul tău?

În jurul meu aș vrea să văd natura și arhitectura coerentă. Trăiesc în orașe haotice compuse din elemente rafinate, elemente barbare, cartiere-lagăr, orașe fără cultură, fără natură.

Îmi place curățenia, am nevoie de aer curat, de oxigen, de sunet plăcut. Aș vrea să văd oameni cu fața luminoasă și cu corpuri sănătoase îmbrăcate în linii simple și naturale.

Cum te-a afectat pandemia?

Pandemia a oprit timpul în loc. Eram cu motoarele turate la maxim. Pregăteam o premieră teatrală foarte muncită: “Jurnal de România. 1989” la Teatrul Național din București. Ne concentrăm la spectacol, ne concentrăm la știri. Ce facem? Continuăm? Ne oprim? Repetăm? Ne mobilizăm? Abandonăm? Și ne-am oprit. Ne-am retras, ne-am liniștit și ne-am reorganizat. Am învățat să lucrez pe on-line, fără să mai fiu aproape fizic de colegi. Am citit, am lucrat mult, am ascultat păreri, sfaturi, am ajutat biserica să facă transmisiuni live pentru cei care doreau să păstreze legătura cu ea, am meditat, am făcut sport la început, apoi am vrut să se termine tot, mi-am vrut viața înapoi. Mi s-a făcut dor de prieteni, de oraș, de piscină, de coafor, de zâmbete, de teatru, de public, de proiecte noi…și ușor ușor ele au revenit în viața mea. Am nevoie de timp, de distanțare ca să înțeleg cum m-a afectat pandemia. În iulie am revenit la TNB. Am lucrat cu Oana Pellea, Ion Caramitru, Florentina Țilea, Daniel Badale și am prins din nou putere, curaj, drag de oameni.

Cum ai repetat în această perioadă?

În prima săptămână din aprilie 2020 era programată premiera “Jurnal de România. 1989” la TNB. La mijlocul lui martie am decis să oprim munca până când ne vom putea revedea cu publicul. A fost haos, a fost șoc dar și un soi de forță fantastică dată de crezul că împreună suntem puternici. Am luat o pauză de o săptămână și apoi am reînceput colaborarea cu colega mea, Cristina Baciu. Am lucrat cu ea partea vizuală a jurnalului despre revoluția din 1989. De la 10.00 la 19.00 ne întâlneam on-line și lucram. Ne-am adaptat, am colaborat și am ieșit din starea de urgență cu un proiect frumos, cu invitația de a începe încă unul și cu o premieră care ne-a bucurat enorm.

Artele și în general teatrul, au fost foarte afectate în această perioadă? Crezi că atunci când se va reveni la „normalitate”, vor exista schimbări în ceea ce privește modul de a face teatru, genul sau calitatea producțiilor? Simți nevoia de o reinventare în teatrul românesc?

Normalitatea teatrală românească era putredă. Sper ca această pandemie să provoace o revoltă în interiorul breslei. Avem nevoie de o reformă teatrală, de un statut legal pentru artistul independent, de manageri culturali, de agenți, de promotori culturali, de dialog internațional. Dacă Revoluția din ’89 nu a adus mari schimbări în zona culturală, nu văd cum o pandemie ar schimba ceva. Cred că schimbarea vine cu maturizarea, cu un limbaj articulat, educat, muncit, experimentat.

Spectacolele tale sunt o poartă spre dialog social, spre întrebări și spre comunicare. Cât de deschis la acest dialog e publicul tânăr de azi?

Publicul de teatru nu are experiență în această direcție fiindcă în teatre nu se montează spectacole sociale, documentare, politice. Registrul este încă unul monoton, necurajos, al unor timpuri deja consumate. Zona independentă este mult mai activă în această direcție.

Teatrul are forță socială, educațională, poate schimba România. Actorii sunt modele pentru mulți din public. Oana Pellea, Marius Manole sunt iubiți, urmăriți, apreciați și sunt exact genul de modele de care teatrul din România are nevoie. Regizoarele trebuie să prindă glas și să vorbească despre lume pe tonul lor. Teatrul este o unealtă de lucru, e o stare incomodă, e dialog, e muncă, e diagnosticare, e curativ, e necesar. Teatrul nu este o pastilă de “somn ușor” și “noapte bună”. Teatrul este starea de “trezește-te”.

Ai vreun proiect în lucru acum? Povestește-ne puțin despre proiectele tale viitoare.

Da. Pe timpul stării de urgența Forumul Cultural Austriac din România a inițiat un proiect numit „New together” (Noul împreună). A invitat 60 de artiști, 30 din România și 30 din Austria să se înregistreze și să trimită o scurtă confesiune despre modul în care pandemia le-a surprins viața, despre ceea ce simt, trăiesc, ceea ce gândesc și ce perspective au. Imediat după starea de urgență am fost contactată de Forumul Cultural Austriac, prin Andrei Popov și am fost întrebată dacă îmi doresc să strâng toate aceste confesiuni sub forma unui document, un film documentar, care să rămână ca dovadă a gândirii acestor artiști. Documentarul „Newtogether” este un dialog mozaicat între Austria și România, despre faptul că suntem o comunitate, că vrem sau nu, comunitatea asta este vocea societății lărgite, pentru că avem acolo în confesiunile artiștilor o sinteză a tuturor proiecțiilor, fricilor pr care le avem cu toții. Încercăm prin acest documentar să punem în valoare juxtapunerea asta de speranțe, de temeri, dar păstrând atât umorul situației, cât și tăișul, vericalitatea și vehemența unor opinii. Sper să nu ne mai întâlnim cu situația pe care am trăit-o, deși e foarte posibil ca realitatea să aibe alte planuri. Mi-aș dori ca acest documentar să fie o imagine a momentului pe care l-am traversat, dar care să conțină niște lucruri valabile atât pentru momentele de criză, cât și pentru viața în condiții obișnuite.

Lucrăm intens la acest documentar și sper ca până la sfârșitul anului să putem să-l finalizăm.