Cu Tony Galeș despre fericire, regrete și decizii legate de viață: „Uite cum stă treaba: eu am un copil de crescut și pentru mine e important să nu mor eu. Dacă tu, în loc să mă ajuți, crezi că mai bine mori, nu ai decât, scumpa mea”

Pe Tony Galeș mulți dintre voi ați văzut-o de curând în ultimul sezon al emisiunii America Express, făcând echipă cu fiica ei, actrița Ada Galeș. Însă, mulți dintre cei care au preocuparea de a-și pune întrebări existențiale, care vor să știe cum să trăiască mai bine cu ei înșiși, o știu de la masterclass-ul de fericire. Alții o știu ca autoare a romanelor polițiste, iar cei din mediul corporatist o știu drept una dintre cele mai workoholice persoane, un exemplu la care se face probabil referire în mediile neoficiale ale corporațiilor.

Ea spune că este trend setter la burn out și de aici a pornit probabil și înclinația asta a ei spre a găsi sensul. Al cui sens, vă las pe voi să descoperiți într-o poveste ce-ți face pielea de găină. Iar la final, trebuie să citiți Caietul fericirii.

Tony, prima dată aș vrea să vorbim puțin despre acest masterclass de fericire pe care îl faci cu fiica ta, Ada. Sună cumva și sunt foarte curioasă … 😊

Avem un masterclass înregistrat, un curs video pe care l-am făcut pentru că atelierele fizice pe care le țin la Brașov nu se potrivesc neapărat cu dorințele oamenilor de a călători și ne-am gândit că ar fi mai interesant să ne înregistrăm amândouă decât să vorbesc de una singură. Ne-am hotărât să facem acest curs video pe baza studiilor, materialelor, muncii mele din ultima perioadă în domeniul fericirii, psihologiei pozitive, crearea unui sentiment de împăcare cu viața care, de fapt, înseamnă fericirea. Din păcate, foarte mulți asociază fericirea cu euforia continuă și nu e adevărat. Mie îmi place să spun că viața ne trage din când în când câte un pumn în gură și merită să ne bucurăm între momentele în care suntem pe jos. Cursul acesta te ajută și să înveți cum să savurezi mai bine momentele bune și cum să-ți schimbi percepția și să faci diferența între dorințe, așteptări și pretenții și cum să te ridici mai repede de pe jos.

Citește și: Ada Galeș, de pe scena Teatrului Național, în rolul antreprenoarei ce pornește un business în plină pandemie

Cred că doar pe tema asta am putea povesti o săptămână și nu ne-ar ajunge timpul, însă am să întreb succint: de ce fericire?

Fericire, mulțumire, împăcare de sine, liniște, senzația de bine cu mine, cu cei din jur și o viață cu sens. Că asta ne oferă și literatura de specialitate: psihologia pozitivă care nu are nicio legătură cu gândirea pozitivă. Gândirea pozitivă e aia cu pisica de se uită în oglindă și spune: „Mamă ce leoaică sunt”, iar psihologia pozitivă înseamnă știința care se ocupă de cum funcționează lucrurile bine.

În momentul acesta, dacă ne uităm la contextul exterior, social, politic, administrativ…. nu se prea vede fericire. Cu toate astea tu te ocupi de psihologia pozitivă. De unde resurse?

Preocuparea mea vine dintr-un moment în care mi-a fost foarte dificil. În 2010 am făcut un burn out; sunt trend setter la burn out 😊. Credeam că sunt mai deșteaptă de atât, în sensul în care burn out înseamnă incapacitatea de a gestiona stresul, iar eu credeam că știu și pot. Nu am putut, am căzut rău atunci, am stat 3 luni pe tușă și după aceea mi-am dorit să aflu cum poți să faci să fii mai bine cu tine. Inclusiv conceptul de sănătate mintală nu înseamnă absența bolii psihice, ci acea capacitate de a-ți putea observa și exploata resursele, de a avea relații bune cu cei din jur și de a avea această satisfacție față de viață.

Ce noroc că te-ai trezit…

Da, m-am trezit pentru că mi-am dat seama că nu e ok ce fac.

Și asta pleca doar de la muncă?

Da. Aveam și toate precondițiile necesare. Eram obsedată de muncă și de control și perfecționistă. În definitiv, dacă nu aș fi fost așa cum am fost, nu aș fi avut cariera pe care am avut-o, nu aș fi produs impactul pe care l-am produs.

Rezultatul acestei treziri a fost demisia din corporație?

Nu. După trei luni de zile m-am întors. Mai fusesem bolnavă cu un an înainte și îi învățasem pe colegii din departamentul meu – eram director de resurse umane și dezvoltare – să gândească așa cum gândesc eu. În 2009, când am avut acea situație de sănătate ne-am întâlnit o dată pe săptămână pentru a discuta situațiile și modul în care puteau fi rezolvate.

Cumva i-ai făcut după chipul și asemănarea ta 😊

Da. Cât de cât pentru că ajunsesem totuși la înțelepciunea de a accepta că oamenii sunt diferiți. 😊

Am rămas în corporație până în 2014, când am decis să plec pentru un an de zile, încercând să schimb lumea, fără a întreba lumea dacă vrea să fie schimbată. La momentul acela încă eram destul de atașată de rezultate și în 2015 m-am întors în companie pentru că m-au atras cu un proiect minunat despre oameni, cu oameni și am rămas până în 2018, când am plecat de tot.

Și atunci cum te-ai hotărât?

Eram destul de nemulțumită de politicile din companie, însă factorul decisiv a fost că s-a îmbolnăvit mama.

Ce vârstă aveai când ai decis să pleci?

48 de ani.

Cine, în lumea asta, la 48 de ani închide ușa și pleacă fără să se dea cu capul de pereți: „Aoleu, cine mă mai angajează pe mine?”

Stai. Încă din 2014 când am plecat prima dată am avut o firmă și am continuat să fac training-uri, făceam formare în art terapie, în coaching și m-am gândit că o să mă descurc eu cumva. Nu mai pot să fiu angajată, asta e clar pentru că nu cred că există blestem mai mare pe lumea asta decât să ai un șef prost.

Culmea e că imediat după ce am plecat am colaborat cu o firmă, pe urmă am fost solicitată într-o companie pentru consultanță și am avut vreo 2 ani la rând proiecte de consolidarea culturii organizaționale, s-au legat lucrurile. Am făcut ateliere, am făcut coaching… a fost ok. Nu se compară cu siguranța salariului din corporație, însă depinde ce-ți dorești și cu ce compari.

Înainte de a mă întoarce și mai mult cu subiectul poveștii, aș vrea să vorbim despre recenta voastră apariție, a ta și a Adei la America Express. Ce te-a determinat să participi? Ce ai făcut acolo?

Măi, eu nu voiam neapărat să mă arăt la televizor, însă mi s-a părut o șansă extraordinară să pot ajunge în mai multe locuri, unde să pot sta de povești cu oamenii la ei acasă. Curiozitatea a fost cea care m-a împins. Eu scriu romane polițiste și când cineva îmi zice: „plătim noi tot, tu trebuie doar să mergi și să vorbești cu niște oameni”, cum să nu accept. Am avut niște povești fantastice cu oamenii aceia extraordinari din America de Sud, niște oameni care se poziționează față de viață cu umor, smerenie și recunoștință. Am cunoscut oamenii ăștia la ei acasă, îți dai seama?

Formatul este următorul: 9 perechi de vedete (mă bufnea și râsul, dar trebuia să le spui că ești vedetă ca să te primească la ei acasă 😊) având la dispoziție doar un rucsac cu cele necesare, cu 1 dolar pe zi de fiecare, aleargă de nebuni dintr-un oraș în altul îndeplinind tot felul de misiuni, conving localnicii să-i primească în mașina sau în casa lor.

Înțeleg că voi două ați ajuns departe…

Am făcut șapte etape din zece. Vreau să mă duc anul viitor înapoi în Ecuador că simt că nu am văzut nimic.

De la Ada știu că aveți o super relație…

Așa este, avem 😊

Dar am ceva de verificat 😊. Am întrebat-o pe Ada așa: „ce a zis maică-ta când te-ai dus la ea și i-ai zis că vrei să dai la teatru?„ Mamele, în general, visează pentru copiii lor meserii considerate mai sigure din punct de vedere financiar…. Mamele generației mele își trimiteau copiii la Drept, la ASE, la Medicină și la Politehnică pe ăia mai deștepți…

Am înnebunit. Pur și simplu am înnebunit. Într-a noua și a zecea mi-am luat timp să mă obișnuiesc cu gândul. „Nu e ok, nu se poate, e greu, e frustrant, e aleator și o să fii săracă”.  😊 Ea a fost foarte determinată, a știut foarte bine ce vrea să facă. Când în clasa a X-a a terminat cu 9,80 media generală la liceu, deși făcea și teatru, participa și la festivaluri, i-am zis: „te rog să te bazezi pe mine, din momentul ăsta nu o să mai scot o vorbă și te susțin până în pânzele albe”.

M-aș întoarce și mai în spate: la momentul la care tu ți-ai ales drumul…

Eu sunt opusul Adei din acest punct de vedere. Ea e foarte consecventă, știa clar ce face, eu am consecvența ei în scris, dar altfel nu. Eu am vrut să fac psihologie, doar că facultatea de psihologie nu mai exista la vremea la care am terminat eu liceul, în România. Drept pentru care am zis că fac psihiatrie, am dat la Medicină, dar am picat. M-am dus la Târgu Mureș, am prins un an foarte greu în care niciunul din generația mea, de la liceul meu nu a intrat din prima. Am ales să fac design și mobilă de artă la Brașov, la Facultatea de Industrializare a lemnului, din două motive: 1. Era o povară grea pentru familie să mai încerc o dată; 2. Îmi era frică. Atât de prost am primit faptul că am picat, că mi-a fost frică să mai încerc. În plus, eu voiam la Timișoara, unde aș fi intrat cu media de la Târgu Mureș, dar pentru că mama m-a trimis după verișoară, nu am avut sânge în instalație să nu mă dau jos din tren la Sighișoara și să mă duc până la Timișoara.

Hai să vorbim puțin despre familia ta…

Mama mea este cea mai generoasă persoană pe care am cunoscut-o. Îmi zicea „Cănuță om sucit” pentru că tot voiam să aflu, să știu, eram diferită, ca să nu zic ciudată.

Maică-mea era deșteapta familiei. Spun era, pentru că a murit în urmă cu două săptămâni.

Ce meserie avea?

A fost șef de serviciu administrativ la o întreprindere de construcții forestiere și am fost o dată cu ea la o secție a întreprinderii și am văzut cum veneau oamenii la ea să îi mulțumească pentru tot felul de lucruri. Pseudonimul de pe cărțile polițiste este pentru mama și pentru bunicul…

Și tata?

Mi-am antrenat mult compasiunea față de tata pentru că ei nu au avut cea mai bună relație de pe lume, iar eu toată viața am căutat să o salvez pe mama. L-am urât, m-am urât pe mine că l-am urât, dar pe urmă am înțeles că limitările lui erau ale lui, nu ale mele și oricum eu nu aș fi avut ce să fac, eram doar un copil. Erau multe relații mult mai rele decât cea a părinților mei, dar l-am judecat mult și întotdeauna l-am considerat responsabil. A murit de mult, în 2002.

Vorbește-mi despre tatăl Adei…

M-am măritat la 20 de ani, la 21 am născut. Am rămas împreună 11 ani. Când m-am măritat…

Credeai că va fi altfel decât relația părinților tăi…

A fost altfel, evident. Însă, credeam că dacă am bifat-o pe asta am rezolvat tot, o să avem o viață bună, corectă, fericită, în rând cu lumea că doar de asta facem asta. Nu a funcționat deloc. Mi-am dat seama de la început, culmea că nu va merge. Nu a funcționat pentru niciunul.

Am o teorie aici: Am impresia că relația voastră a fost asemenea multor alte relații, numai că tu ai avut curajul să vezi și să și faci ceva….

Da! Am o mătușă care se afla într-o căsnicie mizerabilă. Veniseră într-un weekend în vizită, eu divorțasem de vreo doi ani și înainte să plece s-a oprit în poartă și i-am zis: „Cred că ar trebui să observi că e cazul să faci ceva. Te distrugi în relația asta”. Ea s-a întors la mine și mi-a zis: „Eu nu am curajul tău!”. Nu am înțeles pe moment ce-mi spune, dar apoi mi-am dat seama că avea dreptate.

Te-aș întreba ce a zis mama ta când i-ai zis că divorțezi? Că vorba aceea: nu te bate, nu te înjură, aduce bani acasă, cum să te desparți de cineva care nu a murit?

Ada avea vreo cinci ani, stăteam într-o vilă superbă cu părinții lui, tocmai ne mutaserăm, iar eu i-am zis mamei că divorțez. „Aoleu, nu se poate, mă omori!”, a fost răspunsul ei. „Nu e posibil, nu e de lăsat și îl omori și pe taică-tu care e bolnav”. Adevărul e că nu bea, nu mă bătea. I-am zis așa mamei: „Uite cum stă treaba: eu am un copil de crescut și pentru mine e important să nu mor eu. Dacă tu, în loc să mă ajuți, crezi că mai bine mori, nu ai decât scumpa mea”. S-a repoziționat fantastic și a învățat foarte multe lucruri pe măsură ce îmbătrânea.

Mama nu a fost o persoană foarte caldă, nu a fost genul care să te cocoloșească, dar purta cu mine și frate-miu o relație onestă și clară. Cu timpul s-a transformat și culmea e că pe măsură ce boala avansa – a avut demență degenerativă – a devenit din ce în ce mai caldă.

După tot ce am povestit până acum, Tony ești fericită?

Da. Îmi dau seama că acum că fericirea nu înseamnă să ai doar emoții pozitive, nu înseamnă să râzi tot timpul, înseamnă să ai senzația că inclusiv într-o zi în care e foarte greu sau trist, poți să ai niște mici momente în care să te bucuri. Dorința noastră de a vedea alb sau negru ne împiedică să ne bucurăm mai mult.

E ceva ce regreți?

Sunt genul de persoană care decide astfel încât să nu regrete vreodată. Știu că am avut o perioadă în care regretam ceva, însă nici să mă tai nu-mi mai amintesc ce. Sunt și foarte antrenată încât să știu că trecutul nu se mai poate schimba.