Cum a ajuns sportiva Roxana Năstrușnicu să trăiască în Indonezia? De ce și-a schimbat numele în Rahma Syufia? Și cum s-a adaptat la mii de kilometri de casă
Pe Roxana Năstrușnicu o mare dragoste a dus-o departe de țară. În primul rând dragostea pentru sportul pe care-l practică de mică, de la 9 ani. De atunci a învățat să fie o luptătoare și la propriu, și la figurat. Se luptă aprig pe saltea și spune că pasiunea pentru ceea ce face îi dă energie și o determină să meargă mai departe, țintind mereu mai sus.
Știe sigur că nu ar fi ales altă disciplină sportivă pentru că luptele i se potrivesc „mănușă”. Are un palmares bogat, în ultimii 15 ani a fost campioană a României și a Indoneziei și a ocupat poziții fruntașe pe podiumuri de premiere la diverse concursuri europene. În 2005 a fost desemnată cea mai buna sportivă din județul Caraș-Severin. Știe gustul victoriei și mai știe cât de mult se muncește pentru ea.
Dintre cele mai râvnite titluri, Roxana se mândrește cu cel de multiplă campioană națională de cadeți, juniori si seniori, apoi vicecampioană europeană de cadeți dar și cu distincțiile primite de când a plecat din România. Pe plan internațional a obținut diferite medalii la turnee internaționale, a fost campioană națională a Indoneziei, campioană la mini olimpiada Indoneziei, campioană la Campionatul de lupte Asian 2018 din Filipine și de asemenea campioană la aceeași competiție dar pe plaja.
Am găsit-o la munte undeva în Kalimantanul de Sud, în țara care i-a devenit acasă – Indonezia. Se află acolo împreună cu echipa de băieți de la Clubul Kalsel și spune mândră că nu are rival, băieții fiind cei mai buni parteneri de antrenament. Am profitat de pauza de prânz a unei zile din cantonamentul programat pentru șase săptămâni în pregătirea Jocurilor Olimpice asiatice din octombrie. Discuția s-a legat frumos pentru că vorbește cu pasiune despre întâmplările din viață, devenirea ei în sport, familie, jobul la care merge cu plăcere, diversitatea și spectaculozitatea țării în care a ales să se stabilească.
Roxana Năstrușnicu, cum ai ajuns în Indonezia?
Era în urmă cu mai bine de 8 ani când tocmai terminasem Facultatea de Sport de la Universitatea de Vest din Timișoara și mi s-a propus să fac parte dintr-un lot național de sportivi desemnați pentru un stagiu de pregătire de patru luni în orașul Banjarmasin. Cei de acolo aveau nevoie de parteneri pentru antrenament, iar deplasarea s-a făcut în baza bunelor relații dintre antrenorii români și indonezieni. Eu am fost bucuroasă de veste, mândră pentru desemnarea mea și abia așteptam să plec fiindcă eram curioasă să experimentez viața într-o țară atât de ciudată despre care doar am citit prin cărți sau am văzut în filme. Mi-a fost greu să mă adaptez, nu îmi plăcea mâncarea, nu știam limba, iar sportivii de acolo nu prea vorbeau engleză. Mi-am dat seama cât de importantă e comunicarea. De felul meu sunt o persoană prietenoasă, comunicativă și am reușit să îmi apropii câțiva dintre sportivi, fete și băieți. Dincolo de sala de sport am descoperit o lume magică, de poveste. Am fost impresionată din primul moment de tot ce am văzut în țara asta musulmană, exotică pentru mine, de cultura indoneziană, orașul cu deosebite construcții interesante unde modernitatea alternează cu vechiul. Mi-a plăcut diversitatea obiceiurilor, căldura oamenilor, bunătatea care li se citește pe chip. Nu știam dacă zâmbetul e protocolar sau nu, cert e că oamenii care îmi zâmbeau îmi transmiteau o stare de bine. Mie acest val de energie pozitivă mi l-a «trimis» pe dragul meu Indra. Luptător ca și mine, l-am cunoscut la sala de sport. Doar că la început comunicam prin «limba gimnastică», adică prin semne. Apoi am recurs la traducerea cuvintelor cu telefonul în mână. Tare greu a fost și îmi dau seama acum ce caraghioși eram. Ne-am plăcut de la început și am simțit că mă atrage prietenia, bunătatea, toleranța, mintea deschisă a acestui sportiv puternic.
Prietenia dintre Roxana Năstrușnicu și Indra Satria Prakarsa s-a mutat pe internet
Odată stagiul de pregătire încheiat și după revenirea în România, prietenia s-a mutat pe internet și a crescut cu fiecare zi. Atât de mult încât la un moment dat Roxana a luat decizia plecării în Indonezia. Noroc că părinții nu s-au opus. Au fost doar neîncrezători în privința reușitei de una singură, printre străini, la așa mare depărtare de casă.
Și, cum spuneam, dacă prima dragoste a fost sportul, apoi adevărata dragoste, cea pentru Indra Satria Prakarsa, a determinat-o să plece la capătul lumii, la peste 10.000 de kilometri distanță de familie, de surorile cu care a crescut. Noroc că internetul comprimă spații, iar mama poate fi o prezență aproape zilnică pe ecranul telefonului.
Roxana Năstrușnicu s-a născut sub zodia norocului într-o zi de 13 ianuarie și tot în 13, dar aprilie, a devenit mireasă după ritualul musulman.
Nu a stat nicio clipă pe gânduri și a acceptat să respecte normele religioase, care cer aderarea la islam. A devenit astfel Rahma Syufia și poartă vălul islamic jilbab (hijab), mai ales în poziții oficiale, la serviciu sau atunci când împrejurarea o cere. Spune că nu a existat niciun fel de constrângere în ceea ce o privește, nu i s-a impus nimic în nicio privință, din partea familiei, a celor apropiați sau a soțului, iar ca vestimentație continuă să poarte echipament sportiv sau îmbrăcăminte clasică pentru femei.
Roxana, cum ți s-a schimbat viața după ce ai făcut acest pas în viața ta și te-ai mutat în Indonezia?
Am plecat în Indonezia oarecum cu idei preconcepute despre musulmani și ce am descoperit apoi, m-a fascinat de la început. Bine, am și nimerit în Ramadam, sărbătoarea religioasă a smereniei și bunăvoinței, când am simțit că pur și simplu mă umplu de energie și rezonez cu rugăciunile celor din jur! Îmi place tare mult aici chiar dacă la început nu știam limba care mi se părea dificilă. Cu toate astea, am învățat-o destul de ușor, pur și simplu din mers, autodidact, neavând nevoie să urmez niciun curs. În Indonezia am găsit o societate absolut normală, așezată, în care femeile au drepturi egale cu bărbații. Sunt femei educate prezente în toate zonele, în special în sănătate, învățământ, bănci. Iar eu nu am nici un motiv să mă plâng de discriminare în vreun fel. Ba mai mult, mă bucur de înțelegere și îngăduință din partea familiei. Locuim la casa noastră, iar băiețelul meu de 3 ani și jumătate, Gibran, de multe ori nu pe mine mă strigă, ci pe tatăl lui. Treburile gospodărești le rezolvă soțul meu, inclusiv gătitul care aici nu e o problemă. Se mănâncă multe legume, fructe, pește și pui, toate găsite aproape semipreparate la distribuitori. Eu sunt o mamă atipică, fiind încă înscrisă în activități competiționale, am create toate condițiile să muncesc pentru ceea ce iubesc foarte mult – luptele. Și soțul meu, Indra, care este polițist, continuă pregătirile doar că el nu participă la competiții momentan din lipsă de categorie, dar e cel mai bun partener al meu mai ales la sală, pe saltea, când am ocazia să îl înving. Sper ca și cel mic să ne moștenească pasiunea pentru sport în general. A crescut la sala de antrenamente de mic, acolo unde antrenorul nostru la echipa de club este bunicul lui, tata socru și unde se pregătesc și doi dintre cumnații mei.
De la Roxana Năstrușnicu, la Rahma Syufia
Singurul lucru care i se pare Roxanei mult prea rigid este începutul zilei. În viața publică, la locul de muncă, în școli, activitatea începe cu o procesiune strictă, în careu, cu imnul național și rostiri din Coran. Nu se admit întârzieri, iar dacă se întâmplă, persoana este trimisă acasă, fără discuție.
Roxana Năstrușnicu activează în acest moment ca antrenoare la o grupă de tineret la Club Kalsel din Banjarmasin. Este angajată la o instituție similară cu Direcția Județeană de Sport de la noi, iar locul de muncă presupune responsabilități de evidență, organizare și coordonare a unor activități sportive specifice. A luat contact cu o sumedenie de sporturi necunoscute pentru noi, europenii, dar tradiționale în țările Arhipelagului Indonezian.
Se bucură în continuare de sportul preferat, își pune diferite ținte de îndeplinit și se gândește cu nostalgie la începuturi. De pildă, la cum a fost prima întâlnire în sala de antrenamente cu antrenorul emerit Adrian Dacica din Reșița, căruia îi este recunoscătoare mereu și mai ales la cât de mult i-a schimbat viața această disciplină sportivă. Iubește mult ceea ce face și își dorește să ajungă cât de curând acasă, la Reșița. Are planuri mari pentru o vacanță de iarnă la munte de care îi este tare dor mai ales de când s-a mutat în țara cu două anotimpuri: vară și un fel de toamnă. Lui Gibran trebuie să îi arate zăpada pe viu, să o simtă și să se bucure de ea!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
