Cum a ajuns un puști dintr-un „oraș atât de liniștit încât nici măcar ceasul nu mai știa cât e ceasul” să cucerească lumea? Totul a început cu un pian pe care tatăl său i l-a cumpărat cu banii câștigați muncind în deșerturile Israelului și junglele din Jamaica. Daniel Ciobanu: „La pian mă confrunt frecvent cu banderola de „enfant terrible” pe care mi se pare ca am „câștigat-o” mult prea ușor”

Daniel Ciobanu și-a început aventura muzicală la Piatra Neamț, „un oraș atât de liniștit încât nici măcar ceasul nu mai știa cât e ceasul, iar viața se mișca în ritm de baladă lentă”, așa cum spune pianistul. Tânărul recunoaște că îl atrag extremele și alege mereu lucrurile care ies din tipare, în ciuda faptului că trăiește într-o lume care „transpiră în etichetă și protocol”. 

Muzica a ajuns în viața lui datorită tatălui său, cel care a plecat să muncească în deșerturile Israelului și junglele din Jamaica pentru a-i putea cumpăra tânărului Daniel Ciobanu un pian. Câțiva ani mai târziu a ajuns să-i îndeplinească visul de a transforma muzica în drumul vieții sale. 

Pianistul a atras pentru prima dată aprecierea internațională în 2017, la Concursul Arthur Rubinstein din Tel Aviv, unde a câștigat atât medalia de argint, cât și premiul publicului. A fost aplaudat în prestigioase săli de concert din întreaga lume, precum Carnegie Hall (New York), Elbphilharmonie Hamburg, Gewandhaus Leipzig, Konzerthaus Berlin, St John’s Smith Square – Londra și a efectuat turnee în Japonia, China, Taiwan, Africa de Sud și Brazilia.

Pe Daniel Ciobanu îl putem vedea pe 26 aprilie la Sala Radio interpretând Concertul nr. 3  de Prokofiev pentru pian și orchestră. Simfonia nr. 3 – Eroica, semnată de Beethoven, va fi și ea auzită, în interpretarea Orchestrei Naționale Radio, dirijată de Mirian Khukhunaishvili, georgianul stabilit în Islanda și co-fondator și director muzical al Orchestrei de Tineret din Tbilisi. 

Dar până atunci, vă invităm să-l cunoașteți pe Daniel Ciobanu în interviul de mai jos:

Daniel Ciobanu, povestește-ne puțin despre tine. Ce vrei să știe lumea despre tine…

Privind în ansamblu, pot spune că prefer să mă plimb pe bulevardul dionisiac atât în viața de zi cu zi, cât și în viața pianistică. Mă atrag extremele și am o simpatie suspectă spre lucrurile care ies din tipare și nu se încadrează în mod evident în corectitudinea politică, chiar dacă industria muzicală în care activez transpiră în etichetă și protocol. Clișeele, spre exemplu, latră efectiv la mine și mi-am creat de mic o hipervigilență asupra traseelor pe care le-am parcurs. Cumva simt că anumite excentricități pe care mi le permit mă ajută, de fapt, să rămân autentic și uman, în ciuda așteptărilor exterioare care se tot adună inevitabil. 

La pian mă confrunt frecvent cu banderola de „enfant terrible” pe care mi se pare ca am „câștigat-o” mult prea ușor, considerând pianiștii cu centura neagră din această ligă, ca Friedrich Gulda, Glenn Gould, Horowitz, care nu luau doar doze homeopatice de teribilism, ci au stârnit curenți radicali în sfera muzicii clasice. 

În ciuda patosului profetic care se poate traduce din efervescența anumitor interpretări la pian, consider că sunt, de fapt, perioade pe care le las să se consume cât mai în profunzime, cu scopul de a parcurge natural farmecele diferitelor stadii de maturizare artistică.

Daniel Ciobanu: „Piatra Neamț este un oraș timid, o oază de liniște, fără patimi competitive, în care am reușit să balansez traiul printre aglomerațiile partiturilor cu simplitatea polifonică a lumii din jur”

Cum a ajuns un tânăr din Piatra Neamț pe marile scene ale lumii?

Cred cu tărie că primii pași sunt cei care determină traiectoria și longevitatea unei cariere. Într-adevăr, mi-am început aventura muzicală la Piatra Neamț, un oraș atât de liniștit încât nici măcar ceasul nu mai știa cât e ceasul, iar viața se mișca în ritm de baladă lentă. Orașul acesta timid e o oază de liniște, fără patimi competitive, în care am reușit să balansez traiul printre aglomerațiile partiturilor cu simplitatea polifonică a lumii din jur.

Părinții mei au fost un far de lumină și susținere în călătoria mea muzicală, m-au îndrumat cu blândețe către pian, fără să-mi impună. La fiecare progres cât de mic pe care îl făceam, le simțeam mândria și sinceritatea emoțională cu care vibrau și ajungeam să ne bucurăm împreună ca niște copii de micile mele reușite. Ca și cum am fi zis: „uite, m-am prins să cânt și cu ambele mâini în același timp! Următoarea oprire: Carnegie Hall!”. Cine s-ar fi gândit că nu era doar o glumă și chiar aveam sa pășesc pe această scenă din New York, 15 ani mai târziu.

Când ți-ai dat seama că vrei să urmezi acest drum profesional? Și cine au fost oamenii care te-au susținut cel mai mult în această carieră?

Prin inerția relației copilărești pe care încă o simt cu pianul, am adunat atâtea ore la pian încât a devenit în timp o parte din mine. Era ca și cum aș fi gustat din libertatea absolută de exprimare, am dat cu dinții de același măr mitologic din grădina Edenului, care în loc să provoace un scandal, lăsând spumele vecinilor la o parte, îmi tot arăta calea spre adevărul meu.

Trei profesori extraordinari au fost pilonii pe care am dezvoltat la început pasiunea și curiozitatea spre muzică: doamna profesoară Magdolna Cozma mi-a insuflat plăcerea și dragostea pentru pian, transformând lecțiile într-un carnaval al sunetelor. Apoi, primul meu maestru, Iulian Arcadi Trofin cu o energie artistică debordantă, mi-a dat peste cap partiturile și m-a făcut să realizez că muzica înseamnă mai mult decât notele scrise pe hârtie. În plus, a venit cu ideea genială de a crea o trupă de pianiști locali pe care o numeam noi „Cei trei mușchetari”, străbătând lumea și degustând plăcerile scenei.

Și apoi, ca într-un final de film epic, apare doamna profesor Mihaela Spiridon, care m-a șlefuit ca pe un diamant brut, o profesoară al cărei rafinament și pricepere s-ar fi potrivit chiar și în cele mai riguroase școli rusești. Cu o precizie de ceasornicar, mi-a stabilit fundația pe care încă mai construiesc, iar când spun fundație, mă refer la o adevărată cetate muzicală.

Cum a ajuns muzica și, mai ales, pianul în viața ta?

Tatăl meu a moștenit pasiunea pentru muzică de la tatăl său, dascăl și organist la o biserică catolică, dar nu a avut șansa să își dezvolte abilitățile, rămânând doar cu ambiția nostalgică și păcatele de degustător liric. 

În 1968, tatăl meu fiind doar un băiețel de șapte ani avea sa se trezească cu un pian Bosendorfer cu coadă în sufragerie. Desigur, într-o familie cu șase membri și cu aproape cincizeci de metri pătrați de adăpost, nu s-a putut adopta instrumentul în forma lui originală, așa că artizanul Petru, bunicul meu, a intervenit și a luat o decizie îndrăzneață: să transforme pianul într-un instrument vertical.

Operația a reușit, dar pacientul a murit. Cu excepția câtorva detalii subtile ale designului vienez și a logo-ului încăpățânat care se agăța ferm de cadrul pianului, rămășițele nu mai aveau nici urmă de muzică. Două pedale de aer și câteva tuburi mai târziu, pacientul a fost readus la viață, deși fluid ca gen și ușor confuz după operație. În cele din urmă au fost auzite sunete discernabile venind din plămânii pacientului.

De atunci, trei decenii de muzică sacră și tot felul de improvizații cu trupa familiei ce răsunau duminică de duminică în ograda familiei (care nu includea doar acest organum, ci și acordeoane și viori) au marcat copilăria tatălui meu și au influențat începutul propriului meu drum.

Petrecând majoritatea weekend-urilor, uneori veri întregi, în anii mei fragezi, devenisem fascinat de această persoană care îmi părea ceva asemănător unui vrăjitor. Orice ajungea în mâinile sale iscusite și mintea sa turbulentă declanșa imediat un zgomot sau o melodie, care apoi prindea viață și se zburătăcea în direcții imprevizibile: un adevărat circ care, ca un tonic, îmi marca, cu elemente suprarealiste, imaginația și obișnuința cu sunetele.

Deși avea o aură de iresponsabilitate în ce însemna viața de zi cu zi, își schimba radical obiceiurile când era absorbit de procesiunea bisericească și nu mai rămânea urmă de ghiduș. Acolo am simțit pentru prima oară tensiunea „scenei” , a ritualului muzical.

Felul în care eram transportat când răsunau fluierele orgii încolăcite printre coralurile bisericești, întrepătrunderile muzicale cu liturghia preotului, improvizațiile când acolitul se chinuia să aprindă lumânările pentru sfânta împărtășanie, toate aceste momente, deși nu la fel de inteligibile ca acum, erau absolut fascinante pentru ochii mei de copil.

Câțiva ani mai târziu, tatăl meu, care și-a asumat rolul lui Columb al familiei ajungând din deșerturile Israelului până în junglele din Jamaica petrecând ani de muncă pe șantiere de construcții, a făcut ca la vârsta mea de nouă ani sa mă trezesc în fața propriului meu pian vertical fără de care nu aș fi putut continua orele de pian. 

Nu era cel mai impresionant din lume, dar pentru mine era ca și cum aș fi primit o comoară. În umbra acestei arhitecturi gigantice pentru mine, de abia un metru înălțime, nu mă simțeam intimidat, ci mai degrabă conectat cu toate acele amintiri de la bunicul meu și cu aventura muzicală ce părea că începe să prindă contur.

Făcând un salt uriaș în timp, sub influența unui plan cosmic bine pus la punct, acea țară străină unde tatăl meu a petrecut ani de muncă pentru a-mi cumpăra pianul, a decis să-mi bată la ușă și să-mi ofere tichetul de aur spre o carieră muzicală internațională. S-a întâmplat in 2017, când am obținut medalia de argint la unul dintre cele mai bine cotate concursuri pentru pian din întreagă lume, „Arthur Rubinstein” din Israel. A fost un moment de răscruce în viața mea, în care am simțit că toate eforturile și sacrificiile familiei au fost răsplătite în cel mai epic mod cu putință.

Daniel Ciobanu: „Mi-am dezvoltat profund independența, disciplina și organizarea, și mi-am întărit încrederea în mine după reușitele academice într-un sistem fără compromisuri”

Ai obținut bursa de studii „Constantin Silvestri” ce a constat într-un an de studiu la colegiul privat „Stewarts Melville College” din Edinburgh și ești absolvent „magna cum laude” al „Conservatorului Regal al Scoţiei” din Glasgow, după 6 ani cu bursă de studii integrală. Cum ai ajuns să primești această bursă? Și cum ți-a schimbat viața?

Fiind deja obișnuit cu scurtele mele călătorii în străinătate, această oportunitate mi s-a părut demnă de o aventură mai amplă și exotică. Nu aveam de unde să știu ca această experiență îmi va schimba radical perspectiva asupra igienei vieții de zi cu zi și, din păcate, asupra traiului cultural smintit din România.

Am descoperit o lume complet diferită din punct de vedere instituțional. Am înțeles ce înseamnă un sistem de învățământ bine pus la punct, dar fără să devină rigid, cu o atmosferă fermă și, totuși, tandră și binevoitoare. Mi-am dezvoltat profund independența, disciplina și organizarea, și mi-am întărit încrederea în mine după reușitele academice într-un sistem fără compromisuri. 

Am înțeles importanța unui anturaj educat și motivat spre o dezvoltare personală cât mai rafinată și diversă. Am experimentat bunăvoința din abundență și am trăit într-un mediu în care eram înțeles, ajutat și sprijinit necondiționat în ceea ce eu m-am hotărât să devin fără să mă simt forțat de tutori. 

În concluzie, această experiență mi-a oferit uneltele și mediul perfect pentru a-mi forma o igienă comportamentală și educațională, care să mă ajute să fac pasul ulterior în a-mi construi o carieră mai sănătoasă.

Ai primit mai multe distincții prestigioase, precum „Tânărul Muzician al Anului 2008”, oferit de Rotary Club Edinburgh, bursa „Yamaha Europe Foundation” 2010 și cele două diplome de excelență pe parte de „Tehnică și Execuție” și Diploma de „Pianist-Concertist”, ambele obținute la „Ecole Normale de Musique-Alfred Cortot” în Paris. Cât de mult contează pentru tine și, mai ales, pentru cariera ta, toate aceste premii?

Pentru mine, au fost mereu mai valoroase legăturile cu oamenii care se pot ivi la un concurs decât însuși premiul în sine. Privindu-le din acest unghi, concursurile capătă cu totul altă însemnătate: devin niște platforme cu adevărat benefice, aducând laolaltă oameni cu aceleași calibru rafinat în emoție și priorități, cu care se pot lega idei și prietenii folositoare unui tânăr artist, lăsând la o parte conceptul de competiție și luptele „gladiatoricești” din arenă. 

De exemplu, concursul de la Tel Aviv mi-a adus, fără îndoială, recunoașterea finală a măiestriei mele ca pianist, dar mai presus de asta, mi-a dăruit o prietenie de nedescris cu dirijorul Omer Wellber. Asta nu doar m-a făcut să mă simt ca un rockstar, ci și să concertez în săli celebre în toată lumea – inclusiv într-un loc unde am înlocuit un gigant al pianului, Radu Lupu, la Elbphilharmonie din Hamburg, cu cea mai bine cotată orchestră de cameră din lume la momentul actual, cea din Bremen.

Întâlnirea cu prințul Fabrizio Ruspoli în timpul concursului internațional de pian din Maroc, s-a transformat într-o legătură „mecenatică” puternică prin care ulterior m-a sprijinit în numeroase proiecte (inclusiv în inițierea festivalului de la Piatra Neamț) și facilitându-mi legături cu alte figuri marcante, printre care i-aș enumera pe filantropul Pierre Berge (partenerul lui Yves Saint Laurent), Madison Cox și Jose Abete (amândoi mari colecționari de artă și veterani din anturajul pictorului Andy Warhol), care m-au adoptat practic ca unul de-al lor. 

Aș putea concluziona ca o competiție sau simplul fapt de a ieși din zona de confort mi-a oferit miracolul întâlnirilor cu oameni fabuloși și al posibilităților care până mai ieri păreau de neatins și care devin brusc la îndemână.

Citește și: A plecat la 16 de ani de acasă, iar astăzi a ajuns să cânte pe cele mai importante scene ale lumii și să vorbească 7 limbi. Cristina Păsăroiu: „Mi-aduc aminte că doi ani după plecarea mea plângeam în fiecare zi de dorul părinților mei. Nu știam să gătesc, să mă îmbrac, să mă descurc. Am învățat încercând și făcând greșeli”

Ți se face vreodată dor de casă?

Pentru mine România semnifică două tipuri destul de distincte ale sentimentului de acasă: cel din orașul meu natal, unde reușesc să mă simt din nou liber ca un copil și cel din afara lui în care mă simt responsabil cultural poate chiar mai mult decât în afara granițelor. 

Fiind asfixiat destul de puternic de cariera de peste hotare, adesea tânjesc după primul sentiment de acasă de la Neamț. Dorul se simte cel mai adesea în relație cu extazele bucolice pe care le simt cel mai profund numai acolo. Pe-un picior de plai mi-am creat o mică gură de rai îmbibată cu natura, unde încerc să mă scufund pe deplin în singurătate și răgaz și să ies din registrul actualității. 

Cred că fiecare făptură omenească are nevoie de hrana sufletească pe care o aduce această confruntare solitară cu abisul și cu zenitul propriei ființe, cu unicitatea destinului său și a orizontului reflexiv. Acolo reușesc să înlocuiesc eficiența cu bucuria, să gust din deliciul desprinderii de responsabilități și să mă las purtat de pulsul pământului, fără să mai intervin cu obiceiurile proprii in ritmul lui. 

În anul 2017, ai fondat Festivalul de Muzică din Neamț, orașul tău natal. De ce ai făcut acest lucru? Mai există?

Festivalul a izbucnit ca o reacție a mai multor gheizere ce începeau să dârdâie exploziv sub propria țeastă. De câțiva ani tot adunam experiențe muzicale absolut cutremurătoare sau dădeam peste artiști atât de virili artistic, încât am simțit că nu mai pot duce doar rolul de narator al experiențelor și-am simțit nevoia unui dinamism civic, să împărtășesc din insectarul acesta afectiv. 

S-a întâmplat în primă instanță la Piatra Neamț că oamenii locali cu care puteam clădi proiectul păreau curioși și permeabili, dar nu a ținut decât trei ediții până să nu mai existe fonduri suficiente pentru a continua proiectul. Acum îmi încerc norocul printr-un proiect bienal la București deja cu o ediție ambalată în 2022 și următoarea în septembrie 2024 sub denumirea de #Sharp. 

Ca și la Neamț, cu acest proiect încerc pe cât posibil să aduc un alt tip de fericire și extaz mai la îndemână, să creez un context care măcar temporar să mai răcorească din oboseala inimii baricadată de cotidian și să deblocheze culoarele bătrânicioase în care pare să fie blocată muzica clasică in România.

Daniel Ciobanu: „Între timp un moment important, dar cumva exotic, pe 28 aprilie e faptul că voi avea debutul și în muzica electronică, într-un proiect fistichiu până și pentru mine, respectiv „o seară de club” cu muzică clasică”

Ce mesaj ai avea pentru tinerii muzicieni din România?

Sfatul cel mai important pe care mi l-am decupat singur din întâmplări atât fericite cât și cele mai puțin fericite, e ca în artă, în general, sau pentru un artist, lucrul esențial e cultivarea curajului și ulterior a credinței în crearea propriei realități. Cel mai satisfăcător moment pentru mine e atunci când termin un concert curat de coaja plină de preconcepții și de așteptări din exterior. 

Desigur, e la fel de important să se cultive și o bază solidă de cunoștințe și să se parcurgă cu îndărătnicie culoarele partiturii oferite de compozitori, dar fără a rămâne blocat în proiect. 

În momentul combustiei dintre artist și scenă, pânză sau orice alt mediu, mi se pare că un artist produce saltul emoțional atât pentru sine cât și pentru public, când exprimă cu credință propriul lui adevăr metabolizat până în acel moment. Mi se pare singurul mod prin care arta devine unică și are ocazia să influențeze profund până și cei mai sceptici balauri.

Pe 26 aprilie te găsim într-un spectacol la Sala Radio. Ce ne pregătești?

Voi apărea în primul rând cu o piesă „semnătura”, respectiv Concertul nr. 3 de Prokofiev, la care am luptat nițel sa-i descopăr partea respirabilă în toată nebuloasa firii lui. O piesă-dragon, în care decibelii lovesc apocaliptic, plină de aventură și contorsionări olimpice.

În al doilea rând mă bucur că am prilejul să susțin acest concert alături de Mirian Khukhunaishvili, un tânăr dirijor proaspăt lansat în sfera adevăraților maeștri, nu doar prin ultimele distincții absolut fabuloase, dar mai ales prin flexibilitatea sa artistică și briza de prospețime pe care o aduce odată ce ridică bagheta. Ingrediente care asigura tichetul spre o altă dimensiune.

Citește și: Povestea tinerei crescute de bunici cu ambiții mari: Ella Gondoș a intrat cu 10 la facultate, după ce a fost nevoită să renunțe la visul de a învăța la Viena

Ce urmează pentru Daniel Ciobanu. Unde o să te poată vedea lumea, pe ce scene? 

În ce a mai rămas din această stagiune voi reapărea la Concertgebouw din Amsterdam, în City Halls din Taipei și Teatrul Massimo din Palermo, ca highlighturi internaționale. În România completez pentru prima oară într-o singură stagiune, turul prin toate filarmonicile majore din țară după concertele cu Filarmonica George Enescu și Orchestra Radio din București. 

Voi cânta la Timișoara în 3 mai concertul de Beethoven nr. 4 și mai apoi la Mureș și Cluj în 23 și 24 mai, concertul de Gershwin în fa major. 

Între timp un moment important, dar cumva exotic, pe 28 aprilie e faptul că voi avea debutul și în muzica electronică, într-un proiect fistichiu până și pentru mine, respectiv „o seară de club” cu muzică clasică, organizat în Geneva de distinsul pianist Nelson Goerner. Se prognozează clopotele lui Enescu din Carillon Nocturne la miezul nopții , urmate de “eClaire de lune” care va face tranziția dintre acustic în electronic și care continuă într-un moment de 30 minute de improvizații libere atât la pian, cât și la instrumente electronice. 

Și, ultima întrebare, Daniel Ciobanu unde și cum te vezi peste 5-10 ani?

Ca un tablou mai amplu și fără să devin ceasornicar în fantezii, mi-ar plăcea să mă implic mai mult în România atât prin festival, dar și printr-o fundație la care tot croșetez de ceva vreme cu speranța că poate deveni un intermediar benefic ameliorării granițelor, atât fizice, cât și psihologice, copiilor și colegilor din breaslă. 

Artistic, vreau să îmi dezvolt mai mult latura concertelor conceptuale spre tărâmuri cât mai halucinante și experimentale (un prim experiment mai extrem va urma în septembrie anul acesta la următoarea ediție din Festivalul #Sharp) și să elimin pe cât posibil elementul bătrânicios atribuit muzicii clasice în general pe mapamond. Cu riscul de a fi pleznit peste mâini cu legături proaspete de leuștean și să mi se facă vrăji în zeama tulbure de către centenari.

Și, nu în ultimul rând, sper ca peste cinci ani să nu ajung să fiu condamnat pe cruce după tot aranjamentul acesta ikeban de încercări și să îmi pot da în continuare frâu liber oricărei ispite artistice ca până acum.