Cum a ajuns un român să se îmbogățească din dans plecând de la job-ul de grădinar și spălător de vase în America? Povestea școlii de dans Arthur Murray din București

Lucian Stănilă are 43 de ani și în urmă cu 19 ani a plecat în America în căutarea viselor împlinite. O vreme a muncit necalificat prin tot felul de locuri, inclusiv la curățenie și la spălat de vase, însă nu a uitat niciodată de pasiunea sa: dansul. I-a plăcut muzica, ritmul și dansul de când era copil și chiar a învățat să danseze ca un profesionist pe la 14 ani. Într-o bună zi, norocul i-a surâs și cineva cu putere de apreciere l-a angajat la un studio de dans. De aici lucrurile au mers de la sine până în ziua în care a bătut la ușa școlii de dans Arthur Murray unde, din cauză că nu era nici un post de profesor de dans liber, s-a oferit să presteze gratis. După șapte zile, pentru că era foarte talentat, s-a creat un post pentru el, iar după șapte ani, Lucian a luat franciza unui studio propriu de dans Arthur Murray. Acum deține patru astfel de studiouri în SUA și o Franciză în București. Dansul a fost pasiune, iar când pasiunea este atât de mare, până la un business de succes nu mai e decât un pas.

Primul studio de dans Arthur Murray s-a deschis în urmă cu aproape 110 ani în America, iar în acest moment sunt peste 280 de școli de dans în peste 23 de țări. Creatorul acestei școli de dans a fost însuși unul dintre cei mai mari dansatori din lume, Arthur Murray, care la vremea respectivă era concurentul direct al lui Fred Astaire.

Cum arată povestea unui dansator pasionat peste Ocean și cum această artă l-a făcut să se simtă împlinit chiar și pe plan familial, citiți în interviul de mai jos:

Poți spune ca te-ai îmbogățit dansând?

A dansa este pentru mine bucurie, viață, plăcere, relaxare. Mi-am dorit foarte mult să practic această meserie, iar faptul că acum o fac și că am reușit să fac și un business din această pasiune este un bonus aproape nesperat. Familia mea este construita in jurul dansului.

Ce simți când auzi muzică, ritm? Te ridici instantaneu să dansezi?

Când aud muzică, simt nevoia să îmi adaptez mișcările ritmului. Mi se întâmplă și în situații mai puțin obișnuite, cum ar fi pe stradă, când aud muzica din căștile cuiva. Evident, nu mereu mi se întâmplă să mă ridic și să dansez, depinde de situație. Dar uneori bat ritmul, iar mai mereu în mintea mea se derulează oricum câțiva pași de dans.

Ți s-a întâmplat să-ți vină să dansezi dar conjunctura să nu-ți permită? (Parcă o văd pe Vivian Leigh în „Pe aripile vântului” :)).

Absolut, da. Dar pentru aceste situații există imaginația, așa cum spuneam. E mult mai ușor să dansezi în mintea ta, orice context îți permite asta.

Când ai făcut primii pași de dans? (banuiesc că în copilărie, dar în ce conjunctură?)

În copilărie. Aveam în jur de 2-3 ani, când am făcut primii pași adevărați, dar părinții îmi spun că deveneam atent ori de câte ori auzeam muzică și încercam să mă mișc pe ritm.

Ce amintiri ai tu din copilăria ta? Care este imaginea cea mai pregnantă și mirosul care îți amintește de copilărie?

Natura. Parfumul ploii de primăvară, când pământul e reavăn. Zgomotul ploilor de vară, calde, care vin repede și pleacă la fel de repede. Zăpada și aerul acela rece, pe care îl simți cum îți pătrunde în oase. Scârțâitul zăpezii în diminețile geroase.

Când erai mic ce voiai să te faci?

Ceva care nu are nicio legătură nici cu ce am făcut înainte de a începe să dansez, nici cu ce fac acum. Adică mecanica auto. Îmi plăcea să studiez motoarele, să încerc să le înțeleg mecanismul, să le dezmembrez și apoi să le asamblez. Eram fascinat de logica mișcărilor unui ansamblu motor.

Ce lucrai în România înainte să pleci în State?

Eram croitor în piele. Așa cum spuneam, meseria mea nu avea legătură cu pasiunile de copil sau de adolescent. Dar făceam orice lucru cu pasiune.

Cum ai plecat în Sate?

Am primit viză turistică pentru SUA, prin sora mea, care locuia deja acolo de ceva vreme.

Cum au fost primele zile pe tărâm american, tărâmul făgăduinței? Ce sentimente aveai? Unde ai stat prima dată, cum te-ai descurcat?

Oh, de la primii pași am simțit că sunt într-o altă lume. Am simțit ce înseamnă să trăiești într-o societate cu adevărat civilizată. Pentru prima dată, simțeam că sunt relaxat, calm, că viața acolo are un alt curs. Am simțit că este locul unde vreau să trăiesc, așa că am început să îmi caut de lucru, să încerc să-mi câștig pâinea, cum s-ar zice. Locuiam la sora mea, făceam curățenie pe la cunoștințe, făceam muncă de grădinar, am ajuns și să curăț cuști de maimuțe în reședințele luxoase ale unor oameni atât de bogați că până atunci îmi imaginasem că există doar în filme. Exagerez, desigur, dar înțelegeți ideea. Era o lume complet diferită pentru mine.

Știu că inițial ai făcut tot felul de treburi necalificate. Povestește-mi, te rog…

Aș fi făcut orice muncă. Pe lângă toate cele de mai înainte, am ajuns și la o școală micuță de dans. Fără să-mi imaginez ce mă așteaptă.

Cum ai ajuns la dans?

Am fost la o petrecere cu un amic român. Acolo am cunoscut o profesoară de dans, care a rămas impresionată de stilul meu. Nu eram profesionist, doar pasionat, dar i-a plăcut. Așa că mi-a propus să încerc să lucrez cu ea, la școala ei. Am acceptat imediat, dar în continuare am muncit și în alte părți, o vreme.

Cum a fost experiența la școala de dans Arthur Murray? (povestește-mi cum ai ajuns acolo, cum ai lucrat voluntar și cât de repede te-au angajat).

A fost o întâmplare. Fericită. După ce m-am angajat la școala de dans despre care vă povesteam, am participat la o primă competiție, alături de o studentă, în Oklahoma. Întâmplător, acolo se aflau Gary și Diana MacDonald, campioni mondiali la 10 dansuri, practic niște legende în domeniu. Le-a plăcut cum am dansat și mi-au propus să ne vedem la New York, unde locuiau ei, să încercăm să lucrăm împreună, să îmi dezvolt cariera. Totuși, nivelul meu de experiență în competiții era foarte redus, prin urmare, Diana și Gary mi-au recomandat să merg la un bun prieten de-al lor, în New Jersey. Acesta era manager la un studio de dans Arthur Murray Chatham. După interviu, mi-au spus că, din păcate, nu au niciun post disponibil, așa că nu mă pot ajuta. Eram însă deja destul de prins în cariera mea de dansator, așa că le-am propus să mă primească să lucrez cu ei gratis. O săptămână mai târziu, m-au anunțat că mi-au creat un post. Practic, nu-și mai doreau să mă piardă. Acum, avem 6 studiouri de dans Arthur Murray. Unul dintre ele este studioul Chatham, în care am început, iar fostul meu șef face parte din echipa actuală în continuare.

După cât timp ai pornit propriul studio de dans?

După 7 ani.

De unde ai avut bani pentru acea investiție?

A fost un efort mare pentru mine, dar eram hotărât. Am economisit cât am putut. Restul de bani i-am împrumutat. O parte de la bunicii soției, iar alta de pe cardurile de credit pe care le aveam. Am strâns efectiv de peste tot de unde am putut.

De acolo cât a durat până la deschiderea altor trei școli de dans? 

După doi ani am mai cumpărat un studio de dans, iar la 5 ani de la primul studio am deschis studiul d la București. În 9 ani am mai cumpărat 3 studiori în New Jersey.      

După ce ai ajuns în State, în cât timp te-ai reîntors în România?

După 4 ani și jumătăte.

E ceva de care îți e dor din România?

De o mulțime de lucruri mi-e dor. Oricât de bine m-aș simți în SUA, oricât de mult îmi place viața mea, viața noastră de acolo, familia, mulți prieteni, sunt aici. Mi-e dor de Sibiu, locul copilăriei mele, mi-e dor de viața de la țară, de mâncarea de acasă, de munți, de aer, de vinul și rachiul făcute în curte.

Ce aveai aici și nu ai găsit niciodată acolo? Dar invers? (ce ai acolo și nu ai fi avut niciodată aici)

Pe lângă toate acestea, îmi lipsesc momentele petrecute cu cei dragi. Faptul că îi puteam vedea oricând. Că puteau veni în vizită. Puteam ieși la o cafea, mergeam la aniversări, ne vedeam fizic, nu doar pe Skype. În SUA am sistemul civilizat și corect de apreciere a muncii, am pasiunea mea – dansul, nu în ultimul rând aici se află soția și copilul meu, sora mea. Dar familia extinsă este în România.

Povestește-mi cum ai cunoscut-o pe soția ta? Și cum ai ajuns să o ceri în căsătorie?

Am cunoscut-o în studioul de dans, deci tot Arthur Murray ne-a adus împreună. De cerut în căsătorie… nu a fost un moment planificat, totul s-a întâmplat spontan, într-un aeroport, pe scările rulante.

Aveți copii?

Un baiețel care va împlini în curând doi ani.

Poți spune că duci o viață ca în filme în America?

Cred că duc o viață mai bună decât în filme. Pentru că viața mea în SUA este reală. Cu bune, cu rele, cu provocări, cu zile senine și mai puțin senine. Este o viață normală, în care muncim pentru a crește, dar în același timp simțim că există un echilibru între ceea ce oferi societății și ceea ce primești înapoi.

Cât de des revii în România acum? Dar te gândești să revii vreodată definitiv?

Vin de 2-3 ori pe an, cu familia sau fără. Depinde. Mă gândesc serios la mutare, dar nu știu dacă aș putea să o fac definitiv. Poate dacă și aici s-ar schimba lucrurile în mai bine. Dar acum mă gândesc la mult mai multe lucruri decât înainte. Focusul nu este doar pe business, ci și pe sistemul de sănătate, sistemul educațional, infrastructură. Mă gândesc la ceea ce îi pot oferi real copilului meu, aici și acolo.

Ce înseamnă acasă pentru tine?

Acasă este locul în care mă simt conectat. Cu oamenii de lângă mine, cu locul în care mă aflu.