Cum a ajuns un semi rebel să facă parte din „generația PRO”? Și de ce a dat Vali Bărbulescu televiziunea și radioul pe Valentino, Dior, Chanel: „Maria este pâinea lui Dumnezeu, cât de norocos să fiu încât să am în viața mea o femeie ca ea”

Cine își amintește petrecerile de la mare difuzate pe PRO TV sau revelioanele la care Vali Bărbulescu modera? Cine își amintește vocea fermă de la PRO FM, dar care emana atât de multă căldură, siguranță și veselie?

Când PRO TV-ul ne-a numit „generația PRO” ne-am identificat imediat cu un curent și azi suntem ușor nostalgici după vremurile respective și vocile care ne călăuzeau.

Vali Bărbulescu a fost una dintre ele și nu e de mirare că mulți îl mai întreabă și azi, după 20 de ani, cum mai e la PRO FM.

În acești 20 de ani de când a plecat din radio, Vali Bărbulescu a fost fotograf de fashion, a pozat pentru Valentino, Dior, Chanel, majoritatea caselor mari de modă, a fotografiat vedete internaționale, „a pus” muzică, adică a mixat la petrecri, festivaluri, evenimente cu zeci de mii de oameni, și-a împărțit viața între cele două mari pasiuni ale sale, despre care spune că au devenit meniri, fotografia și muzica.

Dar cum s-a scris istoria? Și ce anume întâlnit în drumul său l-au făcut să schimbe traiectoria, azi Vali Bărbulescu fiind cel care vrea să dea sens lucrurilor din viața sa, care vrea să aibă impact, să schimbe lumea. Și cine este Maria pentru Vali Bărbulescu? 😊

Vali Bărbulescu, unde te găsim azi, cu ce-ți ocupi timpul?

Am detestat expresia „îmi ocup timpul” toată viața. Timpul nu trebuie ocupat, timpul trebuie folosit, timpul trebuie apreciat pentru că este cel mai de preț bun pe care îl avem, indiferent câți bani avem, ce facem, ce activități avem…

Nu sănătatea?

Nu, pentru că timpul primează sănătății. Dacă ești bolnav și ai timp suficient, te poți vindeca, dar dacă ești sănătos și nu mai ai timp?

Timpul e cea mai valoroasă monedă în momentul acesta. Din păcate, ni se relevă acest lucru abia spre finalul vieții. Dacă am înțelege mai de tineri, cred că am drămui timpul, nu l-am ocupa, l-am aranja astfel încât să avem mai multe lucruri pe care să le putem trăi, simți, într-un timp ce, din păcate, este foarte limitat.

Rectific. Pentru ce-ți folosești timpul? 😊

Altă abordare 😊. Timpul meu îmi doresc să fie folositor, în ultimii ani, mai puțin pentru mine și mai mult pentru ceilalți pentru că sunt momente în viață în care știm că trebuie să începem să dăm înapoi ceea ce am primit. Nu mă refer la partea materială pentru că dacă aș fi fost probabil magnat, aș fi avut un leverage mult mai mare, dar, acum, cred că și un sfat pe care îl dau unui prieten, se reflectă într-un timp ocupat cu sens. Ăsta e un lucru care, în momentul acesta al vieții mele, mă împlinește.

Evident, mă împart între cele două mari pasiuni ale mele, transformate în menire. Pentru mine e cel mai frumos hero journey momentul în care mi-am transformat pasiunea în menire. Noi ne naștem cu o menire și nu adesea o descoperim foarte ușor, ceea ce face ca ea să se auto trădeze printr-o pasiune. Crezi că ești pasionat de ceva, dar de fapt aceea e menirea ta, pentru asta ai venit pe pământ, să faci lucrul acela. Slavă Domnului mi-am găsit menirea și este împărțită între muzică și fotografie, trăiesc o viață boemă, o viață foarte frumoasă, o viață artistică în care fac lucruri ce îmi plac, mă mulțumesc și obțin, de cele mai multe ori, încărcătura emoțională din partea acelora care vin la un eveniment la care mixez, sau admiră o fotografie. Iată, suntem la Boiler The Muse și în spate sunt fotografiile mele pe pereți și îmi spunea ownerul de aici că oamenii vin, întreabă și se bucură de ele.

Cum a ajuns un semi rebel cu statut de băiat popular să facă parte din „generația PRO”. Și cum arată povestea de succes a lui Vali Bărbulescu

Te gândeai tu când erai copil la Constanța că asta va fi menirea ta?

Sunt în continuare copil, chiar dacă sunt la București și nu aș vrea să-mi pierd această calitate 😊. Don’t grow up, it’s a trap, spunea un citat celebru.

La Constanța o să-l rememorez pe tatăl meu, cel care mi-a deschis apetitul pentru muzică. El a fost navigator, căpitan de navă și am avut acces de mic copil la muzică adusă din afară.

În România era cumva interzis să asculți muzică străină, dar eu aveam casete audio, aveam casete video, am avut cred că primul video player din cartier și chemam copiii să ne uităm la American Ninja 1, 2, 3, 4. Muzica mi-a fost indusă – nu impusă, părinții mei nu mi-au impus niciodată să fac ceva, să devin ceva. Taică-meu mi-a spus două lucruri: 1. Ai grijă de tine. 2. Să nu mă faci de rușine, în rest poți să faci ce vrei.

No pressure 😊

Exact! Pe la 11-12 ani când toți copiii din cartier fumau, mi-a spus: „Dacă vrei să fumezi, vino că te învăț eu, nu trebuie să fumezi pe ascuns, prin spatele blocului, dar vezi că nu e bine să fumezi”. Din momentul acela, când mă întrebau copiii de ce nu fumez, dacă nu mă lasă părinții, eu spuneam: „Ba da, pe mine mă lasă, pe voi nu vă lasă” 😊. Drept dovadă că nu am fumat niciodată țigări, fumez de vreo 10 ani doar trabucuri, dar ăsta e un guilty pleasure pe care mi l-am asumat.

Muzica s-a născut în mine din familie, e ceva ce am moștenit involuntar, o moștenire foarte frumoasă pe care o am de la ambii părinți. Mama era și ea cumva semi melomană, îi plăcea muzica și iată că eu, după 30 de ani, pun în continuare muzică. Dacă nu mi-ar fi plăcut, aș fi ales să fac altceva.

Dar nu te-ai gândit niciodată să încerci o altă latură a muzicii? Să încerci instrumente, să încerci să cânți cu vocea?

De aia m-am făcut DJ că nu știu să cânt la niciun instrument. Nu, muzica este un limbaj universal și o să-ți spun acum o întâmplare: primele mele lecții de muzică au fost cu unchiul meu, Dănuț, fratele tatălui meu, care mă punea să țin ritmul cu o monedă. Aveam casetofon acasă și cânta „Oh, Suzana!” și uneori îmi complica bătăile. Muzica e extraordinar de complexă și ca să o iubești trebuie să fii deschis către orice înseamnă muzică, nu doar virtuozitatea unui instrument sau complexitatea vocală, pentru că muzica este însăși un limbaj. Se întâmplă de multe ori să ascultăm piese în limbi pe care nu le înțelegem, dar ne place la nebunie să le ascultăm. Am o piesă în limba arabă, pe care am iubit-o de când am ascultat-o prima dată. Ulterior, soția mea, Maria, mi-a spus că face parte din coloana sonoră a unei telenovele.

Ce meseria avea mama ta?

Mama a fost casnică. Navigatorii, în Constanța, își țin soțiile acasă. De ce? Pentru că ei pleacă foarte mult, taică-meu făcea voiaje și de câte nouă luni, așa că cineva trebuia să aibă grijă de copii și de casă. Și cineva trebuia să educe copii.

Dăm timpul înapoi și la 7 ani fix – sunt născut pe 15 septembrie, în prima zi de școală – când am intrat la școală, scriam perfect, citeam și vorbeam și două limbi străine aproape fluent.

De ce s-a întâmplat asta? Maică-mea trebuia să fie profesoară de engleză și, de la 3 ani a început să vorbească cu mine în engleză. Bunică-mea m-a învățat franceză și rusă. Rusa nu s-a prins, în schimb, la 7 ani știam să vorbesc în celelalte două.

Și nu te-ai plictisit la școală?

Nu. Pe vremea mea erau niște concursuri: „Cine știe, câștigă” și am câștigat toate concursurile astea. Dintr-a I-a până într-a VIII-a am luat premiul I. Învățătoarea îi spunea maică-mii că îi scot ochii. „Cum adică?”, a întrebat ea. „Stă în prima bancă și când întreb ceva, el ridică două degete și aproape că mi le bagă în ochi ca să răspundă el”, a justificat învățătoarea. M-a mutat în ultima bancă, în clasa a IV-a ajunsesem să fac tot felul de prostii ale copiilor inteligenți mai mari. Așa cum vedeam în filmele acestea cu băieți răi, dar înțelepți și inteligenți, la fel și eu, înaintând către liceu, am devenit acest bad boy, olimpic la fizică pe țară.   😊

Golănașul deștept?

E mult spus golănaș, cred că eram un fel de semi rebel, profitam cumva de statutul de băiat popular. În clasa a X-a deja lucram la radio, în Constanța, la primul post de radio particular.

Dar cum ai ajuns acolo?

E o poveste frumoasă! A fost un concurs la Uni Plus, își deschideau primul post de radio particular în Constanța și a venit un om să facă casting. A dat anunț la Radio Vacanța. Era un singur post de animator de radio, restul echipei era de la București. Taică-meu: „Vezi că au zis ăștia că sunt în căutare de DJ la radio, du-te și tu!”. Maică-mea: „NU, ce să caute. E mic!”.

M-am dus la concurs, erau 80 de candidați pe un singur loc. Am intrat acolo, „Cum te cheamă?”, „Ionuț”, „Ia zi, ce muzică îți place?”. Atâta mi-a trebuit. Știam piese, albume, cântăreți, mâncam muzică pe pâine. „Băiatul chiar știe muzică” au spus, „Dar engleză știi?” și m-au pus să citesc denumirile pieselor de pe un disc de vinil. Știi momentul ăla când știi că ești făcut pentru ceva anume, știi că ești omul potrivit la locul potrivit, așa și eu știam că e postul meu.

Vreo două săptămâni mai târziu eram afară, jucam fotbal în spatele blocului, mama strigă pe geam: „Ionuuuț, vino în casă, la telefon. De la radio te sună!”. Efectiv uitasem că aștept telefon de la ei. Când am ajuns acasă, aveam un telefon cu fir, crem, era cu receptorul pus lângă, l-am luat și – ulterior am văzut faza asta într-un film, în „Almoust Famous”, când puștiul trebuie să ia un interviu pentru Rolling Stones și răspunde cu o voce matură la telefon- am răspuns cu vocea de radio „Da, vă rog!”. Mie abia îmi dăduse mustața, îți dai seama. De acolo, e istorie.

Citește și: Dana și Ștefan Maitec, fotografii celebrităților lumii. Dana: „nici pe Dumnezeu nu aș avea nicio ezitare să-l privesc adânc în ochi și să-i cer ce și cum să facă pentru mine.”

Știu de la tine că ai ratat BAC-ul. De ce?

Am ratat BAC-ul pentru că aveam foarte multe absențe. Nu chiuleam, mergeam la radio, eram redactor șef la Radio Contact, în ce se transformase radioul. Trebuia să fiu acolo, aveau oamenii nevoie de mine, pe vremea aia se făceau reclame pe benzi, trebuia să faci producția, să vezi, era o responsabilitate foarte mare pentru 18 ani, cât aveam eu atunci. Îmi dăduseră un scuter, țin minte, era ceva wow. Mă opreau copiii să-i plimb și pe ei, cine mai avea pe vremea aia scuter în Constanța?

M-au exmatriculat că aveam multe absențe. Călin Popescu Tăriceanu era patronul Radio Contact, pe vremea aceea ministrul Industriei și Comerțului. Primul gând a fost să-l sun pe el, Tăriceanu a sunat ministrul învățământului și s-a ajuns că luni dimineață trebuia să fiu în biroul directorului. Cel mai bun liceu din Constanța, Ovidiu, mate fizică.

Directorul avea un nume predestinat, Frecuș îl chema, mi-a spus: „Nu știu cum ai ajuns să mă sune ministerul. Ești reînmatriculat, dar să ai grijă la BAC”.

Am dat BAC-ul și m-au picat la sport. Eram slab, uscat, eram în stare să alerg 10 ture pe stadionul Farul Constanța, îți imaginezi că nu mă așteptam să pic proba de la BAC. Am luat 4.75. Cel mai greu mi-a fost să-i spun maică-mii pentru că taică-miu îmi spusese deja: „Să nu mă faci de rușine!”. Cum să spui în cartier că băiatul doamnei Bărbulescu a picat BAC-ul? Nu picase nimeni niciodată în istoria liceului.

Mama a zis: „Nu-i nimic, mamă, dai la anul”. Lucram la radio, nu era ca și cum nu aveam ce să fac și pierdeam vremea.

Taică-tu ce a zis?

Era în voiaj. S-a întors între timp, însă a fost mult mai înțelegător. Un an mai târziu am luat 9.70 de BAC.

De ce ai venit la București?

Asta mă întreb și eu: De ce nu am plecat la New York. Bucureștiul e un miraj pentru toți oamenii din provincie. Normal că primul pas este să te duci să cucerești… Cucerisem deja Constanța.

Am ajuns în gară și erau telefoane publice și cărți de telefon pe vremea aceea.

Adică tu ai plecat din Constanța și ai luat primul tren către ceva total necunoscut?

Nu chiar primul, nu a fost chiar așa: „plec acum”, am zis doar că vreau să ajung la București.

Fără să ai nimic pregătit aici?

Fără absolut nimic.

Fără să te gândești unde o să stai?

Asta știam. Întâmplător sau nu, prima mea cazare a fost într-o formulă ce și acum e reprezentată de unii dintre cei mai de succes oameni de media din România. Am locuit în aceeași garsonieră cu Cristi Nițu, Silviu Andrei, George Zafiu și DJ Alen, Alexandru Niculescu.

Cinci într-o garsonieră?

Nu ne puteam permite apartament. Eram cinci băieți cu niște ambiții extraordinare.

Întorcându-mă în gară, am deschis cartea de telefon la litera R și am început să sun la radiouri. Singurul care mi-a răspuns a fost Radio Delta. Aici mi-a răspuns o doamnă și m-a chemat să dau o probă. Am luat proba și am avut prima emisiune în duminica de Paște, când nu voia nimeni tronsonul 8-12. Pe vremea aia nu era automat, trebuia să schimbe cineva muzica și astfel că eu fiind ultimul venit, am fost și primul servit 😊. Ulterior am făcut parte din echipa celui mai frumos post de radio, Radio Contact, unde am întâlnit cea mai bună echipă, unde am fost coleg cu cele mai mari voci de radio, de la Liana Stanciu, Raluca Moianu, până la Alexandru Macavei, Marius Furdui… Vorbim de oameni de radio extraordinari. Acolo m-am născut și ca Vali Bărbulescu, pentru că în Constanța eram Johhny D de la Ionuț. Nu-mi spunea nimeni Vali până să ajung în București.

Dar te cheamă și Vali?

Da. Asta pentru că taică-meu, marinar fiind, când m-am născut a scris cu pixul „Val”, să port numele unui val al mării. Mama, lehuză, cu copilul în brațe, cu certificatul în mână, a mai pus un i cu pixul: „Ce e aia Val, sigur e Vali, ce nume e ăsta Val?”.

După Radio Contact?

Am ajuns la ProFM, unde am fost coleg cu George Vintilă, cu care încă mă confundă lumea și mă întreabă cum e Cosmina Păsărin, am fost coleg cu Vlad Craioveanu, Dobrovolsky, regretatul meu prieten Andrei Gheorghe…

Cu Andrei Gheorghe am lucrat împreună inclusiv la Radio Sky în Constanța, fiind constănțeni amândoi, între timp el a venit la PRO FM și el m-a adus și pe mine. M-a sunat într-o zi și mi-a zis: „Bă, vezi că te iau la PRO FM, dar vezi să nu mă faci de rușine”. „Mi-a mai zis și taică-meu asta” 😊. Toată lumea știa că sunt pila lui, însă, în momentul în care am început să fac programe toată lumea a început să-l laude pe Gheorghe că ce om bun a adus.

Apropo de laude, eram de 1 mai la Keoke și fiind la început, făceam WarmUp, animam acolo oamenii. La un moment dat vine Gheorghe la mine și zice că mă cheamă „Împăratul”. Împăratul era Adrian Sârbu. Așa că am ajuns în fața lui, a lui Boncea și a Monei Segal care mi-a spus că-i place cum mă mișc și că vrea să intru în direct. Aia a fost prima mea apariție la PRO TV.

Ulterior am prezentat 3 revelioane în direct și 20 de ani mai târziu, încă sunt oameni care trăiesc cu impresia că încă sunt la PRO FM. Nu mai fac radio de foarte mult timp.

În TV ai lucrat doar la Pro TV?

Nu, am făcut parte din echipa care a adus canalul MTV în România și am prezentat inclusiv show-ul de lansare ce l-a avut ca invitat pe Enrique Eglesias.

Ulterior am realizat la TVR emisiunea muzicala Top Super Hit care se difuza ÎN DIRECT, în full prime time, sâmbăta seară în locul emisiunii Surprize Surprize a Andreei Marin. Am stat in TVR 3 sezoane și am avut alături doi oameni senzaționali, Mihalea Demetrescu și Puiu Moroșanu. Studioul Tudor Vornicu are cea mai frumoasă „energie” pentru ce înseamnă „televiziune adevărată”.

De când ai început să faci fotografii la modul profesionist și unde ai ajuns cu fotografia?

Asta e momentul în care soția mea o să se bucure pentru că pot să mă laud, deoarece nu o fac mai niciodată. eu nu-mi doresc să fiu un fotograf profesionist, îmi doresc să fiu un fotograf bun pentru că e o mare diferență între ele. Un fotograf profesionist întotdeauna trebuie să livreze un produs numit fotografie. Un fotograf bun trebuie să impresioneze, trebuie să aibă factorul wow, trebuie să aibă imagini care vorbesc într-o mie de cuvinte. Eu într-acolo tind. Și mai nou îmi doresc ca imaginile să aibă o relevanță, de aceea am trecut către fotografia de documentar, o fotografie socială.

Mi-am dorit să devin fotograf de fashion pentru că mi se părea cea mai dată cu praf de stele parte a fotografiei și atunci m-am apucat să învăț ce înseamnă fotografie de fashion, m-am apucat să studiez ce înseamnă fotograf de fashion. Noi facem greșeala să ne comparăm întotdeauna cu cineva foarte aproape de noi. Nu. Trebuie să te compari cu maeștrii fotografiei, cu cei mai buni din domeniul în care vrei să performezi, să ai un target cât mai sus stabilit. Astfel că, după ce m-am comparat, mi-am dat seama că nu știu nimic despre ce înseamnă fotografie de fashion, nu știam nici ce înseamnă fashion. Atât am studiat că am ajuns inclusiv să știu de ce o geantă Chanel se numește 255, că a inventat-o Coco în februarie 1955. Nimeni nu mi-a cerut astfel de informații, sunt lucruri pe care le-am învățat adiacent studierii fotografiei și în special a fotografiei de fashion. Nu poți să stăpânești domeniul acesta dacă nu știi cele mai mici amănunte, pentru că informația înseamnă putere, în orice domeniu.

Primul job mare a fost la Paris, am fost rezervă pentru un backstage la Maison Valentino, celebrul Valentino, s-a întâmplat ca cel care era titular să nu poată veni și astfel am devenit eu titular. După primul job a venit primul email de la trustul Conde Nast, trustul care publică Vogue, Vanity Fair și așa mai departe. Crezi că e un spam când primești un astfel de email, dar iată că nu. Al doilea coverage mare pe care l-am făcut a fost pentru W Magazine, o revistă foarte apreciată în industria modei, au urmat 12 ediții de Vogue, e o listă mare.

Galerie foto: O parte din portofoliul lui Vali Bărbulescu

O să te întreb altceva: cum ajungi să fii rezervă pentru evenimentul Valentino?

Ajungi să fii second shooter în momentul în care semnezi cu o agenție, în momentul în care intri într-un sistem. Inițial te duci free lancer, cei mai mulți încep ca streetstyle fotography, stau afară la evenimente și pozează influencers, celebrități, modele și așa mai departe, am fost inițial în Milano, apoi în Paris, am semnat cu o agenție și astfel ajungi să lucrezi for the house. Toate casele mari de modă au astfel de fotografi of the house și astfel am ajuns și eu să lucrez pentru cele mai mari branduri.

Am suferit și de sindromul impostorului, să știi, mai ales după primul email de la Conde Nasta, după ce au trecut niște luni, niște ani și am obținut niște performanțe – am fotografiat-o pe Kim Kardashian, o probabilitate destul de mică chiar și pentru un fotograf de top.

Vali Bărbulescu: „Maria este pâinea lui Dumnezeu, cât de norocos să fiu încât să am în viața mea o femeie”

Totuși, Vali Bărbulescu, ai lăsat fotografia de fashion pentru care ai muncit atât și te îndrepți către fotografie documentară, fotografie socială. De ce?

E foarte simplu: mi-am dezvoltat acest skill al folosirii camerei foto. În momentul acesta pot să folosesc orice cameră foto, am devenit și ambasador european Sony, am acces la cea mai nouă tehnologie foto digitală și toate astea îmi oferă foarte multă putere. Inițial nu ești conștient de puterea pe care o ai, dar prin prisma faptului că pot să folosesc orice cameră, în orice moment, am realizat că prin  imaginile pe care le pot realiza, pot schimba lumea.

Am făcut mai multe proiecte prin care încerc să schimb lumea, la orice nivel. Am avut, de exemplu, un proiect numit „F.A.C.E”, în cadrul căruia am fotografiat 10 femei diferite și ca înfățișare, ca religie, apartenență socială, am discutat despre bullying, asumare și despre faptul că suntem ok așa cum suntem, la modul real. Am folosit camera foto să dezbrac și să fotografiez 10 femei, printre care unele foarte cunoscute în România pentru această cauză și am deja feedback că am schimbat vieți, ceea ce pentru mine este cel mai important lucru, mai presus de 10 Kim Kardashia sau 20 de Bella Hadid.

Cred că pot să fac ceva mai mult cu camera foto decât să mă duc pe un set cu 20 de oameni, să pozez 2 manechine, pentru nu știu ce designer, să mă sui în avion și să mă întorc acasă să cheltui banii.

Cred că am deja datoria să folosesc camera foto în a face și alte lucruri mai relevante și de ajutor pentru oamenii din jurul meu.

Galerie foto: Proiectele de suflet ale lui Vali Bărbulescu

Ultima întrebare: Vali Bărbulescu, povestește-mi despre Maria. Cine e Maria? Ce înseamnă Maria?

O să încep de la afirmația că nu-mi place să vorbesc despre lucrurile intime, nu-mi place să-mi arăt casa, să vorbesc despre familie, despre soție, dar, de fiecare dată când sunt întrebat și aleg pe degete oamenii cărora le spun lucrurile acestea, de fiecare dată spun același lucru: Maria este cel mai frumos lucru întâmplat în viața mea în ultima decadă.

E foarte greu să găsești oameni buni, educați – în 50 de ani educația va fi doar pentru elite. Maria este pâinea lui Dumnezeu, cât de norocos să fiu încât să am în viața mea o femeie așa cum este Maria? Întâmplător sau nu, am învățat foarte multe lucruri de la ea, atunci când credeam că nu mai am nimic de învățat. Am cerut-o de soție după șase luni, eu un bărbat cerebral, foarte dificil în a accepta schimbări majore.

Apropo, în virtutea căsătoriei m-am obligat să mixez la o petrecere pe care ea o organizează, Telenovelas Party, unde am pus vreo 3 ore numai muzică din telenovele și am fost extraordinar de surprins să văd cum 250 de femei fredonau playlist-ul făcut tot de Maria. Cum sună asta? Eu DJ de atâta vreme și îmi face nevasta playlist-ul. Ei, așa a fost.

Maria este soția mea și ăsta e cel mai frumos lucru din viața mea.

Galerie foto: Poate cea mai frumoasă parte din galeria de imagini