Cum a apărut Brain Institute, locul în care se fac unele dintre cele mai performante intervenții neurochirurgicale din țară? Și care este povestea oamenilor care au ales să doneze profitul cazurilor sociale astfel încât oricine să aibă o șansă la viață?

Brain Institute a apărut în urmă cu șase ani, la inițiativa unor oameni foarte pasionați de meseria lor. Dr. Anca Vișan era anestezist la spitalul Euroclinic, asta după ce a fost umilită să-i fie suflat un post în sistemul de stat de către fiica unui conferențiar și a primit șansa de a-și face meseria în singurul spital privat din București. În scurt timp, echipei de la Euroclinic i s-a alăturat și neurochirurgul Sergiu Stoica care, de asemenea, nu a avut loc în sistemul de stat, deși fusese școlit la universități de renume din Europa și practicase neurochirurgia în Canada. La vremea respectivă, spune Dr. Vișan, neurochirurgia din România era ca „de lumea a treia”, adică aveai toate șansele să nu scapi cu viață nici în cazul unor operații minore. Dr. Sergiu Stoica și-a luat inima în dinți și a vrut să aplice aici ce a învățat, așa că s-a implicat din prima într-una dintre cele mai grele operații. Cea care a închis ochii și a spus „da, să o facem” a fost doctorița anestezistă Anca Vișan. Operația a fost un succes, iar din acel moment spitalul Euroclinic a devenit neîncăpător pentru cazurile neurologice ce băteau la ușă.

Când au simțit că nu mai e loc, directorul de atunci al spitalului, Ionuț Pătrăhău, împreună cu doctorii Sergiu Stoica și Anca Vișan au fondat Brain Institute. Operațiile ce se fac astăzi aici sunt de talie internațională cu rezultate măcar la fel de bune ca cele ale vecinilor noștri occidentali. Iar o latură extrem de interesantă este că fondatorii Brain Institute au decis de la bun început ca întreg profitul să fie reinvestit în cazuri sociale, astfel încât oricine să aibă o șansă la viață.

Pentru azi vă aduc în față povestea de viață și de carieră a medicului Anca Vișan, de la visul copilăriei, la încercarea de a pătrunde în sistem și până la participarea la fondarea Brain Institute.

Cum ați ajuns în echipa Brain Institute?

Fac parte dintre inițiatori. Cum am ajuns, e o poveste foarte drăguță și puțin tipic românească, cel puțin în felul în care începe. În urmă cu 12-13 ani s-a întâmplat lucrul acesta, pe vremea când am terminat rezidențiatul. Nu am avut nici un fel de șansă de a mă încadra în sistemul de stat pentru că la vremea respectivă, nu mai știu cum e acum, trebuia nu numai să dai bani pentru a obține un post, ci să ai și niște conexiuni, niște relații.

Un tată, un bunic…

Pe cineva care să te introducă acolo. Am încercat și eu să intru în sistemul de stat pentru că așa făcea toată lumea, pe vremea respectivă existând doar Euroclinic ca și spital privat. Nu am reușit deoarece am concurat cu fata unui conferențiar, aceea fiind o experiență înjositoare pentru mine, eu fiind întotdeauna premiantă. Așa am avut eu structura de copil căruia îi plăcea să învețe. Am fost dată la o parte într-un mod neechitabil doar pentru simplul motiv că nu aveam un pedigree bun. Dar, cum se spune, un șut în fund este un pas înainte – scuzați expresia, dar este o zicală veche românească – imediat după acest eșec, după ce un an de zile am făcut și câte 18 gărzi pe lună, am avut șansa extraordinară acordată de profesorul Brătilă (n.r. Prof. Univ. Cornel Brătilă, medic ginecolog), pe vremea aceea director medical la Spitalul Euroclinic, că m-a primit la interviu și m-a luat în echipa dumnealui. A doua șansă a fost că în prima lună de la angajare, a venit să lucreze în România Sergiu Stoica, neurochirurg. El a fost școlit doar în afară, nu a făcut nici o zi de școală în România – rezidențiatul l-a făcut la Paris, iar apoi a profesat în Canada – și dorind să se repatrieze, a fost bine primit tot la Euroclinic, nici el neavând loc în spitalele de stat. Sergiu Stoica este cumva un inovator în ceea ce privește neurochirurgia din România. Până să-l întâlnesc pe el, practic se știa că neurochirurgia din România era la un nivel foarte jos, cam de lumea a treia și dacă aveai neșansa să ai o afecțiune la nivelul creierului, până acolo ți-a fost.

Asta se întâmpla acum 12 ani?

Da. În urmă cu 12 ani nu aveai nici o șansă în România să te vindeci de o tumoare, chiar dacă era superficială care pentru noi acum ar fi o operație super simplă de o oră. La momentul respectiv neurochirurgii formați în România nu puteau să efectueze nici măcar operații simple și la momentul acela oamenii plecau foarte mult în afară.

Îmi amintesc că prima operație a lui Sergiu Stoica era o tumoare de bază de craniu, o chestie extrem de dificilă deoarece era lipită de creierul mic, acolo unde sunt centrii pentru respirație, pentru sistemul cardio-vascular, centrii care controlează funcțiile de bază ale organismului, fără de care nu putem să trăim. Era vorba de o femeie de 70 și ceva de ani care avea o tumoră fix în acea zonă, lucru care mie mi s-a părut absolut îngrozitor pentru că în rezidențiat nu am avut șansa să fac neurochirurgie. Am avut o foarte mică tangență prin gărzi pe la Spitalul Sf. Pantelimon și oricum era ceva sinistru ce văzusem acolo și nu avea nici o legătură cu ce urma să se întâmple aici.  Am fost puțin speriată pentru că practic am fost aruncată în groapa cu lei: „tu du-te și descurcă-te!”.

La momentul respectiv toată lumea râdea de spitalele private pentru că se făceau doar intervenții super simple, cum ar fi unghii încarnate și nimic mai mult. Mie mi se pusese în vedere de către conducere, nu de către prof. Brătilă, ci de cei care nu erau medici, să nu care cumva să facem operații dificile, să nu care cumva să moară pacienți. Sunt patru grade de risc și chiar și șefa mea de la anestezie mi-a spus să mă bag doar la gradele 1 și 2, iar femeia aceea se încadra la minim 3. Cu toate acestea, am riscat.

Am făcut acea operație care a fost extrem de grea și extrem de lungă, dar a ieșit foarte bine. Am stat lângă pacientă non stop, toate zilele de spitalizare, a fost totul perfect, iar când am văzut eu că se poate și așa, mi s-a părut că am o șansă să fac ceva extraordinar. Aș fi putut oricând, cu meseria mea, să fac orice altceva, dar mi s-a părut extraordinar că pot să fac un lucru de nișă care nu exista la momentul respectiv în România și mai ales într-un spital unde ni se oferea totul.

După aceea au urmat și alte operații la fel, oamenii au început să aibă încredere în noi, am crescut ușor, ușor, eu m-am autoformat pentru că nu prea avea cine să o facă. Deși, rezidențiatul de la Fundeni în echipa prof. Tulbure a fost probabil cea mai bună formare. Acolo am învățat că locul unui anestezist este între pământ și Sfântul Petru. Lucrul acesta ni s-a spus de la început că dacă noi nu reușim, pacientul moare, iar asta nu se învață peste tot.

Cum s-a creat Brain Institut?

La început eram eu și Sergiu. Și lui i-a plăcut felul în care lucrează cu mine și am învățat împreună cum să colaborăm. La început operațiile durau câte 24-25 de ore. A fost un proces de învățare și de partea lui și de partea mea, proces care a durat niște ani. Între timp am crescut, oamenii au auzit de noi, iar spitalul acela a devenit neîncăpător. Ei aveau două etaje pentru chirurgie, erau șase saloane în care noi nu mai aveam loc. Din acest motiv, în 2013 când a venit Ionuț Pătrăhău director, ne-am împrietenit foarte tare și am decis împreună să plecăm de acolo, să fondăm Brain Institut și să ne grevăm într-un loc mai mare.

La finalul anului 2013 când am vorbit noi, Spitalul Monza era abia făcut și era gol, în afară de chirurgia cardio-vasculară unde se făceau câteva operații. A fost făcut de niște italieni care cred foarte mult în performanța medicală și fac asta din pasiune, nu că vor să câștige repede și mult. Mie așa mi-au lăsat impresia.

Așa că ne-au dat un etaj întreg, ne-au dat aparatură, RMN-uri, CT-uri, tot ce ne-am dorit s-a cumpărat, fără să se pună problema amortizării. Pentru noi aceasta a fost o posibilitate de a crește și iată că acum, după aproape șase ani, sunt momente în care devine neîncăpătoare această secție.

Câți pacienți operați pe zi, în medie?

Minim 1, maxim 5-6 doar pe neurochirurgie. Tot aici la noi mai este secția de ORL și ortopedia pediatrică, care și ei operează destul de mulți.

Cum a ajuns Brain Institut să reinvestească profitul în cazuri sociale?

Asta s-a discutat de la început. Ne-am spus că noi nu vrem să ne îmbogățim din asta. Am vrut să avem o viață decentă, cu un salariu pentru că toată lumea trebuie să trăiască, fiecare dintre noi avem familii, dar nu am considerat că trebuie să stoarcem fiecare bănuț care ne iese. Am crezut de la început că este important să ajuți alți oameni.

Noi facem aici operații de nivel internațional, cu rezultate la fel de bune ca în Viena, ca oriunde în lumea asta. Și facem operații extrem de grele, nu refuzăm nimic. Orice tumoră care este declarată inoperabilă în România și este trimisă cu formularul 112 în străinătate, la noi este operată, cu rezultate comparabile cu cele din occident, dar cu prețuri mult, mult mai mici. De exemplu un neurinom de acustic (este vorba de o tumoră benignă dar prin locul în care se grevează devine malignă pentru că ea crește și comprimă zona creierului mic, până la momentul la care pacientul se stinge ca o lumânare) care este extrem de periculos de scos, o operație care la Hanovra costă 55 de mii de euro (știm de la un pacient care s-a operat acolo), iar la noi costă 7 mii de euro. Diferența este enormă.

Cum ajung aici cazurile sociale?

Cred că de pe internet. Avem permisiunea și din partea spitalului Monza pentru că și ei ne susțin cu aceste cazuri sociale, o parte suportăm noi, o parte suportă ei din cheltuieli.

Mai sunt pacienți care se complică pentru că e aproape imposibil să nu apară complicații, oricât de bun și de grijuliu ai fi. Asta scrie și în cărți. De acești pacienți trebuie să ai grijă suplimentară și grija aceasta costă foarte mult. Și acum avem un pacient pe care îl ținem de 60 de zile și căruia noi îi plătim această cheltuială pentru susținerea ulterioară care înseamnă niște zeci de mii de euro.

Unde v-ați născut?

În Focșani, Vrancea.

Și părinții ce erau?

Tata era profesor și mama inginer.

Și ați luat drumul medicinei?

Nu știu, pur și simplu. În copilărie cred.

Vă jucați de-a doctorul?

Da. Și nu am vrut nici o secundă să fiu altceva. De foarte mică, de când m-am născut, am știut că voi fi doctor. Nu am avut nici un moment în care să-mi doresc altceva, iar când am ajuns la liceu și le-am spus părinților ce vreau să fac, ei m-au sfătuit să mă mai gândesc că nu are cine să mă ajute. S-au chinuit apoi să mă convingă să dau la Iași că la București e foarte greu, dar nici aici nu au reușit pentru că eu știam că trebuie să ajung la București. Culmea este că eu, de foarte mică, am știut multe lucruri despre viața mea de după aceea. Am știut că trebuie să mă fac doctor, să ajung la București și multe alte lucruri care toate s-au îndeplinit.

A fost greu în facultate, așa cum au prezis părinții?

Nu, niciodată. Nici acum nu-mi este greu. Nu știu ce este greu.

Ați lucrat și în străinătate?

Nu. Am fost la schimburi de experiență, dar de lucrat propriu-zis, nu. După ce am terminat rezidențiatul, dacă nu aș fi găsit oportunitatea să merg la Euroclinic, aveam deja niște relații, eram solicitată să merg să lucrez în Franța și exista posibilitatea să mă gândesc și la această variantă. De principiu eu sunt mai patriotă, am rădăcini puternice aici și nu cred că aș putea să plec în străinătate pentru că nu mi-ar fi ușor să mă dezrădăcinez. Sunt o persoană foarte adânc ancorată în cultura asta.

Care e obiceiul acela românesc care vă ține aici?

Toate. De dimineață până seara, tot ce fac mi se pare românesc. Sunt foarte româncă. Și pe copiii mei i-am dat la școli românești pentru că mi-am dat seama că i-aș dezrădăcina învățând o cultură care nu e a lor. Dacă vor vrea să meargă la universitate, atunci vor putea alege singuri.

Soțul este tot medic?

Da, este ortoped.

Lucrați împreună?

Nu, el lucrează într-un spital de stat, este asistent universitar.

Cum e viața de părinți medici acasă?

Nu vorbim niciodată despre medicină, nu ne povestim cazurile de la spital. Mă mai sună de la spital dacă au vreun pacient grav.

Cum ați ales specializarea anestezie?

A fost foarte interesant. Nașa noastră este ginecolog, iar eu am vrut să fac cardiologie. Eu nici nu știam ce e aia anestezie. În anul 6 de facultate se făcea un modul de anestezie care era marțea după-amiază de la ora șase. Când am ajuns în Fundeni la acest modul, doamna care se ocupa de noi a zis: „Sunteți prea mulți. Cine e interesat de anestezie să rămână, cine nu, să plece”. Prima care a plecat, eu am fost pentru că eu mă pregăteam să fiu cardiolog și îmi făcusem și lucrarea de diplomă tot pe cardiologie.

În momentul în care am terminat și am dat licența, la licență ni s-a spus: „Pregătiți-vă că în trei săptămâni aveți rezidențiat”. Se scoteau anii de stagiu și intram direct la rezidențiat. Am reușit să învăț și din 7 sau 8 mii de candidați, am ieșit pe locul 80. 79 a fost ultimul loc de cardiologie. Am sunat-o pe nașa mea atunci și am întrebat-o ce să fac, iar ea mi-a zis: „Alege-ți anestezie, ATI”. Eu i-am răspuns: „Nașa, nici nu știu ce e aia, mai bine să iau pediatrie sau ceva ce mi-ar plăcea”. Ea a insistat: „ia-ți anestezie că o să-mi mulțumești”. Și așa e.

Cum ați descrie azi anestezia?

Singura meserie pe care aș face-o. Nu aș mai face altceva. E foarte interactivă și faci foarte multe lucruri. E anestezie și terapie intensivă și se referă la tot ceea ce înseamnă pacientul, afecțiunea sa de bază dar și complicațiile acestei afecțiuni, tot de anestezist sunt tratate. Ca medic anestezist, tu trebuie să știi practic toată medicina.

Pe mâna cărui anestezist v-ați lăsa?

Cred că doctorița Dana Tomescu de la Fundeni. A fost și este în continuare idolul meu.

Câți copii aveți?

Doi, un băiat de zece ani și o fetiță de doi ani.

Care e cel mai emoționant caz din ultimul an? De-a lungul carierei cred că au fost sute…

Toate sunt. Avem acum un bebeluș de 3 luni care s-a născut cu epilepsie și face săracul sute de crize pe zi, iar din cauza asta nici nu se poate dezvolta. E și caz social.

Anestezia la bebeluși este extrem de dificilă. În afară de faptul că se prind greu venele, că se intubează greu, ceea ce se întâmplă în sala de operație este foarte dificil. A fost o operație dramatică, am crezut că moare în operație și la sfârșit l-am trezit și e bine. Acum mă așteaptă să merg cu el la RMN.

Care trebuie să fie starea dumneavoastră înainte de operație?

E important să ai o stare de bine, iar norocul meu e că am aproape în permanență o stare de bine. Și mai e important ca echipa să lucreze cu drag.

Ce vă face fericită?

Totul. Eu îmi găsesc fericirea în absolut orice, de la o bucată de ciocolată, până la zâmbetul unui pacient. Ar fi greu de gândit ce mă face nefericită, iar asta cred că ar fi starea proastă a unui pacient.