Cum a învins depresia cu ajutorul cărților: povestea de viață a psihoterapeutei Sabina Strugariu și fuga ei în realitatea paralelă

Sabina Strugariu este psihoterapeut integrativ. Are două pisici și un câine pe nume Jung, care o ajută în terapie. Sabina și-a descoperit abilitățile de psiholog încă din școala generală, atunci când colegii veneau să-i împărtășească experiențele personale, dar și să-i ceară sfaturile. A avut o copilărie complicată și face, la rândul ei, terapie de 14 ani.

De ce ai vrut tu să te faci terapeut?

Sabina Strugariu: Când eram foarte mică, pasiunea mea era să desenez, să colorez și să mă uit la camere. Voiam să mă fac arhitect sau designer de interior. Ține cumva și asta de motivele mele de a mă face psiholog. Noi am fost mulți oameni într-un spațiu foarte mic. Cumva nevoia asta de spațiu mă făcea să reorganizez, să gândesc tot felul de lucruri. Prin clasa a doua am auzit prima dată de consilier școlar.

Văzusem într-un film. Nu știam exact cu ce se mănâncă. În familia mea sunt multe probleme de natură psihică – de la schizofrenie, la depresii, adicții, suicid – am avut de toate și le-am trăit pe toate la o vârstă foarte mică. Am avut inclusiv o soră care a murit în brațele mamei mele în urma unui accident în casă, iar asta a făcut ca lucrurile să devină foarte triste între ai mei. Ea avea un an și cinci luni. Eu încă nu eram. Eu am fost făcută să umplu un gol care nu poate fi umplut.

Cum a fost relația cu ai tăi, în condițiile astea?

Sabina Strugariu: A fost complicat pentru că ai mei au divorțat când eu aveam un an și 8 luni. Tata nu și-a mai dorit un copil, iar dacă și-ar fi dorit, probabil și-ar fi dorit să fie băiat.

Pentru el a fost și mai complicat că am fost tot fată. El s-a simțit extrem de vinovat, pentru că sora mea a murit din cauza unei instalații electrice improvizate de el. A fost lăsată nesupravegheată câteva secunde, câteva minute, iar ea a prins firele electrice și asta a fost. Prin urmare, el nu m-a dorit în mod deosebit, iar mama s-a purtat cu mine ca și când aș fi fost un bibelou care trebuie protejat în orice secundă. Supra-protecție care este vizibilă și acum. E bine ca cineva să te protejeze. Supra-protecția nu e sănătoasă. Prea-binele e dușmanul binelui. Atunci când protejezi pe cineva prea mult, de fapt îi transmiți că el nu poate singur, că nu știe ce să facă. Eu mesajul ăsta l-am primit în copilărie. Iar replica preferată a mamei mele este „Mama știe cel mai bine. Mama îți vrea doar binele”. Eu mă uit la ai mei acum, îi văd cum îmbătrânesc și îmi dau seama că ei mereu au trăit cu frică… o frică ce revine de fiecare dată. Nu dispare.

Trauma tot revine… se cere trăită… de ce ?

Sabina Strugariu: Pentru că nu o procesăm corespunzător. Fie e prea mult… De exemplu, mama îmi spune mereu că ea nu a plâns niciodată în fața mea, că ea a fost puternică… Poți să numești asta „putere” sau poți să o numești „negare”. Asta înseamnă că nu a procesat durerea, a tot pus lucruri peste ea, dar trauma asta tot iese.

Și adicțiile?

Sabina Strugariu: I came from a long line of alcoholics. Din toată familia tatălui meu, dar și fratele mamei… mult alcool.

Și cum depășești asta? Cum trăiești în preajma lor ?

Sabina Strugariu : Oamenii ăștia nu își pot regla emoțiile, iar comportamentul e în acord cu emoțiile, nu cu rațiunea.

Ai vorbit ca un terapeut. Duci o luptă să te ții departe? Se moștenește adicția?

Sabina Strugariu: Nu știu dacă se moștenește. Nu cred că e o genă a alcoolismului care se dă din tată în fiu. Cât despre faptul că vorbesc ca un terapeut, întotdeauna am fost o fire analitică. În școala generală, când nu știam noi cu psihologii, colegii îmi spuneau că eu sunt sfetnicul tuturor. Dacă aveau probleme, apelau la mine. Așa m-am făcut utilă și în familie și peste tot. Discutau cu mine de la problemele din familie și până la situațiile în care se îndrăgosteau de cineva. Când eram în clasa a noua, aveam o vecină și prietenă foarte bună care era în clasa a opta. Și era în perioada neînțelegerilor cu părinții cu privire la ce liceu să dea. Și venea mereu la mine să construim împreună argumente care să îi convingă să o lase să dea la ce liceu vrea ea. Din punct de vede profesional m-au ajutat aceste experiențe, dar din punct de vedere personal… nu prea. Era o distanță foarte mare între mine și oamenii de vârsta mea. Le ghiceam comportamentul, îi înțelegeam, dar nu simțeam că mă pot duce la cei de vârsta mea să mă înțeleagă. Iar de la 17-18 ani, prietenii pe care mi i-am făcut aveau peste 30 de ani.

De ce?

Sabina Strugariu: Cred că m-am maturizat foarte devreme pentru că a fost nevoie să fac față anxietății din familie și să gestionez niște lucruri. Eu nu am ars niște etape, ca toți ceilalți copii, și atunci, dacă nu eram cu oamenii ăștia foarte mari cu care mă simțeam în control, mă simțeam foarte anxioasă și eu. Adulții mă luau în serios și asta îmi dădea un pic de validare.

Te-ai temut vreodată că vei deveni o persoană adictivă ?

Sabina Strugariu: Pentru mine nu adicția a fost o problemă. Alcoolul, spre deosebire de alte probleme, era destul de prezent în comunitatea din care am făcut eu parte. Cel puțin un adult din majoritatea familiilor din jurul meu era alcoolic. Și vorbesc despre băutul în care controlul dispare. Complet. Asta era normalitatea. Pentru mine, cea mai mare frică era că o să înnebunesc. În familia mea era problema asta. Iar mie de asta mi-a fost cel mai frică : că nu pot fi stăpână pe gândurile mele, pe alegerile mele, pe faptele mele.

Ce te-a speriat?

Sabina Strugariu: Am văzut și am trăit multe. De la vorbit cu Dumnezeu, la dormit cu topoare sub cap, tăiat limba ca să nu mai vorbim, tăiat cablul la toți vecinii, aruncat televizoare pe geam ca să nu fim urmăriți, lucruri grele.

Cum te-ai construit tu într-un astfel de mediu ?

Sabina Strugariu: În antiteză cu asta. Dincolo de această atmosferă constantă de nesiguranță, de anxietate, de paranoia, cumva cred că mama este cea mai echilibrată și mi-a dat suficientă libertate încât să explorez un pic înafara casei. Cred că asta m-a ajutat foarte mult. La un moment dat am descoperit cititul. Puteam să citesc orice. Nu aveam nicio interdicție. Cioran a fost preferatul meu din clasa a opta. Dostoievski a fost autorul meu preferat. Până în clasa a zecea citisem tot ce publicase în română.

De la ce vârstă ai început să citești lucruri serioase?

Sabina Strugariu: De la 12 ani. Mama și mătușa mea erau în bucătărie. Eu făcusem o prostie. Ca o paranteză, eu am făcut foarte multe prostii în copilărie. Eram un copil anxios și făceam o grămadă de prostii. Eram Denis, pericol public. Verișorul meu era foarte cuminte. Despre el se spunea „unde-l pui, acolo stă”. Mama se enervase pe mine, mă pusese să curăț niște cartofi. Curățam jumătate de cartof ca să termin mai repede și să plec la joacă. Și mama a început să țipe la mine, mătușa mea a prins și ea momentul și m-au dat afară din bucătărie, dar eu am rămas la ușă, pentru că ele au continuat. Vorbeau despre mine. Mătușa mea a spus aceste cuvinte : „Fiica ta nu a citit o carte. Toată ziua numai pe coclauri o lași. O să ajungă o proastă și o incultă”. Vărul meu citea foarte multe cărți. Tatăl lui era profesor de istorie, așa că îl pasiona domeniul. Eu mă uitam la cărți și nu era nimic de interes pentru mine. Atunci m-am dus în bibliotecă și, la 12 ani, am ales o carte care se numea Prințul, de Tudor Teodorescu Braniște.

O carte care nu este deloc despre vreun prinț. Mi-a plăcut atât de mult cartea, încât am început să citesc.

Ce ar zice psihologul din tine despre decizia de a continua cu cititul și despre faptul că ți-a plăcut acea carte ?

Sabina Strugariu: Eu am găsit o voce care a dat sens gândurilor și emoțiilor mele. Cred că pentru prima dată a fost contactul meu cu faptul că nu tot ceea ce arată sau exprimă oamenii e ceea ce e. în cartea respectivă e foarte puțin dialog. E o descriere a trăirilor omului.

De ce se numea Prințul?

Sabina Strugariu: Pentru că el fusese un boier moștenitor, care trăise până pe la 60 de ani la Paris, unde mâncase toată averea familiei. Ii mai rămăsese această moșie, unde se întoarce cu coada între picioare, extrem de singur, unde trăiește ca un prinț. Și așa îi spuneau oamenii din localitatea respectivă. El trăia absolut singur, avea ritualuri cu băi de câte două ore, mai avea doar bucătăreasa și un om care îl mai ajuta. O dată la ceva timp, el dădea aceste mese unde îi chema pe cei de rang mai înalt, iar el se îmbrăca extravagant. El se îndrăgostește de fata ceferistului, care are 19 ani, ea se îndrăgostește de el, dar era o iubire imposibilă din cauza vârstei. Așa am descoperit cititul. Iar asta a fost scăparea mea. În sensul că cititul mi-a dat această perspectivă a faptului că există multe lumi acolo, nu doar cea pe care o trăiesc eu, speranța că pot să trăiesc și altceva și cred că și o înțelegere mai profundă a ceea ce se întâmplă dincolo de ceea ce vezi în oameni.

Ce ai văzut tu la Cioran?

Sabina Strugariu: Am scris un eseu despre Cioran, care se numește „Nefericirea ca fericire”. Asta am înțeles eu din Cioran. Nu știu dacă e o chestie specifică și adolescenței, însă motivul pentru care eu m-am împrietenit cu Cioran a fost pentru că, la scurt timp după ce eu am împlinit 14 ani, fratele cel mic al mamei mele, unchiul meu preferat și sufletul meu pereche din familie s-a sinucis la 26 de ani. Pentru mine a fost un șoc foarte puternic. El era oaia neagră a familiei, dar noi doi aveam o comunicare aparte. Iar când el a ales să plece în felul în care a făcut-o, sentimentul meu a fost că m-a lăsat singură cu toți nebunii. Și că nu merit. Iar Cioran are o vorbă – cred că în „Pe culmile disperării” – în care, pe lângă faptul că spune că „trăiesc pentru că viermii nu râd și munții nu cântă”, mai spune o chestie care pentru mine a contat foarte mult atunci și contează și acum: „nu cred că viața merită trăită. Pentru mine viața n-are niciun sens, dar sunt curios ce se întâmplă până la final”. Ideea asta de „dacă tot sunt aici…” și curiozitatea, la care am început să mă raportez diferit și terapeutic în ultimii ani și consider că este una dintre resursele minunate pe care oamenii le pot avea și, de obicei, când apare frica, curiozitatea dispare. Să poți să păstrezi curiozitatea asta, indiferent de cât de greu este, înseamnă că e și un pic de speranță acolo. Iar Cioran, pentru că a lăsat acest pic de speranță, s-a și îndrăgostit la 70 și ceva de ani. „Viața nu merită trăită”, dar ce frumos e să iubești.

De ce crezi că unchiul tău nu a avut curiozitatea de a merge până la capăt?

Sabina Strugariu: Cred că a fost prea multă suferință acolo. Ca să poți să ai curiozitate, trebuie să ai un pic de siguranță, că nimeni nu pleacă să exploreze ceva dacă se simte nesigur. Multă vreme m-am simțit vinovată, dar acum realizez că, așa cum spunea și el, eram un copil și înțelegeam prea puțin. Fuga în nebunie, ca și fuga în moarte… tot fugă de realitate este. Eu am ajuns să fug în cărți, care e un lucru sănătos. Dar puteam să fug în orice altceva. Faptul că din tot ce mi s-a spus, pe mine m-a afectat, m-a impresionat faptul că mi s-a spus că voi ajunge o proastă și o incultă… nu știu, faptul că am luat cartea aia din bibliotecă și nu alta… așa a fost să fie. Dacă trăiam în vremurile astea, cred că aș fi fost diagnosticată cu ADHD. Și la școală eram considerată un copil inteligent, dar deranjam pe toată lumea.

Eu, care nu am stare, când citesc mă desprind de tot. Citesc chiar și în club, cu muzică asurzitoare și nu aud nimic.

Tu ai locuit cu familia extinsă…

Sabina Strugariu: Până pe la un an și ceva am locuit cu mama și cu tata, cu tot felul de drame și povești. Tata a plecat de acasă și m-au dus la bunici. Și pe mine și pe verișorul meu. Părinții veneau și ne vedeau în weekend până pe la 5-6 ani. Atunci bunica mea s-a îmbolnăvit de cancer. Mama a adus-o la noi în apartament. Bunica a murit. Bunicul a avut o criză de nervi, l-au ținut legat și a paralizat. I-au oprit circulația prin legare și i-au paralizat mâinile și au stat cu noi în casă bunicul cu unchiul meu, cu mătușa mea – fratele și sora mai mică a mamei. Mama avea grijă de toată lumea. Din când în când mătușa cu verișorul meu erau și ei la noi. Prima dată când eu am stat singură în viața mea s-a întâmplat când aveam 25-26 de ani. Am stat 3 luni de zile și am intrat în depresie pentru că nu știam ce să fac. Era prea multă liniște.

De ce ai ales să pleci?

Sabina Strugariu: Am plecat mâncând pământul. Am dat la facultate la Iași, Cluj și București. La București am intrat la taxă. Ghici unde am ales să vin? Am vrut să plec cât mai departe.

Mama plecase din țară în Italia, când eu aveam 15 ani. Am rămas cu mătușa mea cu schizofrenie și cu verișorul meu. Și eu aveam grijă de ei. Dar a trecut atât de mult timp încât am impresia că vorbesc despre altcineva cu altă viață.

Cum le poți duce?

Sabina Strugariu: Nu întotdeauna le pot duce. Le pot duce pentru că ceea ce fac eu nu e doar o profesie pentru mine. E parte din modul în care sunt. E o expresie care circulă foarte mult acum: the wunded healer. Mi se pare că mi-e ușor să înțeleg multe lucruri și îmi dau seama că nu sunt singură și că sunt oameni care trec prin niște lucruri pe care mie mi-e greu să mi le imaginez. Și pentru că sunt curioasă să văd ce se întâmplă până la final. Dar m-a salvat treaba asta…

Ce anume?

Sabina Strugariu: Să ajung să pot să lucrez cu pacienți și cu oameni a fost faptul că niște oameni m-au văzut. Pe mine nu m-au lăsat să dau la liceul pe care l-am vrut, nu am intrat la următorul și am intrat la unul care era unul banal, fostul Pedagogic. Nu se punea accentul pe performanță, dar am avut niște profesori extraordinari din punct de vedere uman. Eu cu proful de mate, cu cea de română, cu dirigul nu mai spun, cu profa de istorie aveam niște discuții – ei mă vedeau tot timpul citind și îmi recomandau cărți. Erau altfel de oameni, îmi plăcea de ei, erau deschiși, erau blânzi, i-am admirat mult pentru că erau niște adulți mai așezați. Eu foarte rar întâlnesc oameni care vorbesc cu plăcere despre liceu. Mie în liceu mi se spunea Don Quijote, o poreclă pusă de profesorul de mate. Eu am ajuns în consiliul profesoral să apăr un coleg care se bătuse cu altul. Și voiam foarte mult să se facă dreptate. Atunci proful de mate mi-a spus Don Quijote. Primul lucru a fost să aflu cine e ăla. Iar un lucru pe care mi-l amintesc că îl spunea profa de română este: „e bine să ai mintea deschisă, dar nu atât de deschisă încât să-ți cadă creierul din cap”. Iar profa de istorie era o finuță. Toată lumea o iubea. M-a făcut să iubesc istoria. Am nimerit niște profesori care aveau această vocație de a da mai departe. Și nu doar materia pe care o predau. Aveau vocația de a forma oameni. Liceul a contat foarte mult pentru mine. Apoi terapeuții și formatorii cu care am interacționat și care au fost cu siguranță altfel. E important ca oamenii să te vadă.

Ce înseamnă asta?

Sabina Strugariu: Să fim văzuți așa cum suntem noi. În familia mea, majoritatea au făcut economie, finanțe-bănci, contabilitate, inginerie. Lucruri corecte, sănătoase, sigure. Mama voia să mă fac economist. Iar dacă nu asta, atunci măcar să fac liceul sanitar, să mă fac asistentă. Ideea că eu am ales să mă fac psiholog pentru mama este o dramă și acum. Ar fi vrut să fac o muncă de birou, mai simplă, fără să mă încarc cu problemele oamenilor, fără să mă tragă cineva la răspundere, să stau la căldurică. Ca să poți vedea cu adevărat pe cineva, trebuie să te poți vedea și tu.

Ți se întâmplă ca elemente din cine ești tu să intervină în profesie?

Sabina Strugariu: Bineînțeles. Eu sunt într-un proces terapeutic de 14 ani, ceea ce șochează pe toată lumea. Și probabil voi fi on going. Ăsta este motivul pentru care mă duc la supervizare constant.

Psihoterapia înseamnă că mă duc și discut despre lucruri personale, dar asta poate fi și ceva determinat sau retrezit la viață în urma experienței cu un client care a venit cu o experiență similară cu a mea. Este un termen psihanalitic care spune că în momentul în care doi oameni stau de vorbă, nu stau de vorbă doar conștient-conștient, ci și inconștientul. Asta înseamnă că eu pot să transfer celui din fața mea ceva ce nu are legătură cu el. iar contra-transferul este răspunsul celuilalt, tot inconștient. Pacienții au dreptul și libertatea să transfere orice, că despre asta este vorba.

Să-ți dau un exemplu: am un pacient care e misogin la modul agresiv. El știe și lucrăm pe asta. La început am mers pe glumă, dar el tot plusa. Și l-am luat la rost, moment în care el a reacționat: știam eu că toate sunteți la fel. Țipați la mine. Până și tu, terapeuta mea. Și atunci am avut un declic și i-am spus: e interesant că ai ales un terapeut femeie. După ședință, am fost la supervizare și am spus că mie îmi este foarte greu cu băiatul ăsta, pentru că îmi dau seama că este foarte speriat și că mă apasă pe butoane, că încearcă să mă provoace. Și de aici ne-am dus pe fir să vedem ce e la mine. Că despre asta era vorba. Doar așa îmi pot ajuta pacienții: rezolvând problemele mele.

Și poți mereu?

Sabina Strugariu: Pot cu ajutor. Iar eu pacienților mei le spun că atunci când nu sunt de acord cu ce spun eu, ei trebuie să îmi spună. Că uneori nu are legătură cu ei, ci cu mine. Oamenii se așteaptă ca terapeutul să le știe pe toate. Dar nu despre asta e vorba. Nu suntem niciunii perfecți. Ideea e să ne ajutăm unii pe alții. Eu am făcut o formare și în terapie de cuplu. Iar acolo, oamenii ăștia spun că conflictul ar fi schimbarea care încearcă să se întâmple. Atunci când nu apare conflictul dintre doi oameni cu păreri diferite, înseamnă că unul cedează. Și poți ceda în fața cuiva cu intenții bune. Dar lucrurile devin toxice când celălalt se așteaptă ca tu să cedezi. Iar în societatea noastră supunerea e cuvântul cheie. Eu am crescut cu proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”, dar continuarea am aflat-o abia în liceu. Dar conflictul nu e neapărat ceva rău. Confruntarea ne ajută să creștem.

Cum a apărut Jung în viața ta?

Sabina Strugariu: Jung a apărut în viața mea pentru că este cățelul pe care eu mi l-am dorit când eram mică. De acolo a plecat. Ai mei nu considerau că pot să am animale în casă, stând la apartament și pentru că animalele aveau un aspect utilitar. La bunici am crescut printre animale: vaci, oi, capre, gâște, curci, găini. De toate. Eu am crescut ca un copil foarte liber. Stăteam desculță, foarte mult în natură, printre animale. Mă simțeam în siguranță. Asta deși m-a mușcat un câine al unei vecine și am stat departe de el o perioadă, după care am încercat să-l împac. Nu am dezvoltat traumă, pentru că vecinul, după ce m-am liniștit, mi-a explicat unde am greșit. Revenind, eu mi-am dorit întotdeauna să am câine. Și salvam animale. Am adus tot timpul în casă câini, pisici, dar dispăreau peste noapte. Mai târziu am aflat că mama îi ducea noaptea pe la curți. Îmi aduc aminte că una dintre cele mai mari certuri cu ea s-a încheiat spunându-i „abia aștept să mă fac mare, să fiu la casa mea și să am câte animale vreau eu”.

Acum am un câine și două pisici. Pe pisici le cheamă Kafka și Murasaki. Deci eu mi-am dorit câine. În mintea mea era Golden Retriever. Am citit mult despre rase, pentru că am vrut să-l iau în terapie.

Cum l-ai luat în terapie?

Sabina Strugariu: L-am luat de mic în terapie. El a crescut în terapie, între oameni. Am fost la dresaj de grup, la dresaj individual, dar în mare parte totul a fost intuitiv.

Cum te-a schimbat el?

Sabina Strugariu: De când am animale, nu mai știu ce e depresia. Știu ce e greul, ce e tristețea, dar orice mi se întâmplă, mă uit la fața lui și sunt ok. Mie mi se pare că animalele m-au învățat foarte mult despre a fi în prezent. Și mi se pare minunat că eu pot iubi un câine fără să facă ceva pentru mine. Îl iubesc doar pentru că el există. Și cred că asta ajută și în terapie.

Oricât de căzut ar fi un om, oricât de proastă a fost ziua lui, Jung îl întâmpină cu bucurie. Lui Kafta i se potrivește foarte tare numele – acest filosof neînțeles. Iar Mura e o zăpăcită. Ei sunt foarte iubitori, dar doar când vor ei.

Cu animalele e o relație mai ușoară: le scoți, le dai mâncare, le cureți litiera, ele îți oglindesc sentimentele. E mai ușor decât în relațiile care implică și cuvinte. Pentru că în cuvinte ne pierdem sau ne ascundem după ele. Jung, de exemplu, mârâie. El nu poate fi mângâiat când doarme. Mârâie. Oamenii nu înțeleg, spunând că e un câine de terapie. Da, dar are și el un spațiu al lui, are niște limite. Mie mi se pare că ajută foarte mult faptul că el „spune” ce îl deranjează și nu mușcă direct, așa cum fac oamenii. Ei nu spun ce îi deranjează, ci explodează. Noi avem de învățat de la animale. Eu, cel puțin, învăț de la ele. Jung e un câine foarte iubit și îl las liber. El iubește bălțile și noroaiele, iar eu nu îl cert. E un câine liber, care are casă și are masă, a fost cu mine peste tot. Are pașaport. Jung are șase ani. Practic, suntem de aceeași vârstă.