Cum ajungi de la Hunedoara la Timișoara și apoi în studioul știrilor PRO TV? Amalia Enache: „nu am avut cablu de la început, eu nu știam cine este Andreea Esca pentru că nu aveam PRO TV. Nu aveam la ce să visez.”

Amalia Enache ne aduce în fiecare seară știrile de noapte la PRO TV. Este una dintre vedetele PRO TV-ului, frumoasă, deșteaptă și „târziu acasă”, asta pentru că nu poate pleca de la serviciu înainte de terminarea jurnalului de noapte.La un simplu search pe Google vei afla că presa de cancan o urmărește asiduu pentru că a ales să nu dezvăluie identitatea tatălui copilului ei, mai exact, a ales să nu vorbească despre asta, ținând la intimitatea propriei familii. Despre Alma, fetița ei de doi ani și jumătate, ar fi în stare să vorbească ore în șir dacă ai lăsa-o, iar atunci când se întâlnește cu o altă mamă, cum a fost cazul meu, să te ții!

Eu am ales să las deoparte subiectul „tatăl Almei” și am preferat să intru în culisele meseriei de jurnalist, mai exact, de la Ana la Caiafa să aflăm cum și în ce fel a ajuns Amalia prezentă în fiecare seară în casele noastre, pe micul ecran.

Este o poveste extrem de frumoasă, cu o mulțime de coincidențe legate de oameni, împrejurări și situații, o poveste de viață, dar mai ales de carieră, absolut savuroasă.

Mai bine de o oră am râs cu Amalia Enache, ne-am amintit de primii ani în presă, dar am și lăcrimat gândindu-ne la mamele noastre pe care le-am pierdut mult prea devreme. A fost prima dată în viață când am cunoscut-o, dar am simțit-o de parcă ne știam de o viață și ne revedeam la o cafea. O lectură frumoasă care sper să vă facă plăcere.

Ca să ne încălzim puțin, ce ai făcut de sărbători?

De sărbători am rămas acasă și la Crăciun am invitat toate neamurile la „Crăciun cu Alma”. Au venit și mătuși sau unchi de ai ei care stau în străinătate.

Și cine a gătit?

Eee, am avut și ajutor. Dar pot să spun că nu am mașină de spălat vase, așa că am spălat foarte multe vase. Dar a fost foarte frumos, a merit tot efortul. Fetiței mele îi place foarte mult să fim așa ca italienii, ar vrea să nu plece nimeni niciodată.

Ajunul Crăciunului a fost în jurul Almei, cu toată familia, la noi acasă.

Și de Revelion?

Am făcut un fel de Revelion al copiilor, la niște prieteni buni. Au rezistat copiii până târziu.

Până la 12?

Până la 2.

Serios?

Am culcat-o de prânz foarte târziu și a rezistat. Chiar nu voia să plece la final. Noi stăteam îmbrăcați și încălțați și o așteptam pe ea.

Nu am avut niciodată norocul ca Alma să se culce la ora 8 seara. Copilul meu este neobosit și nu pică niciodată de oboseală.

Dacă dai un search pe Google, se scrie despre tine și despre fiica ta, sau despre tine și tatăl copilului pe care nimeni nu-l cunoaște, dar despre care toată lumea își dă cu presupusul. În afară de asta tu ce faci?

Eu, ca de fiecare dată îmi văd de viața mea.

Ai o viață frumoasă?

Da, foarte frumoasă. Nu a fost întotdeauna ușoară. Eu vin după niște episoade foarte grele. Eu, cât am fost însărcinată am fost în fiecare zi într-un spital de oncologie sau la terapie intensivă cu tatăl meu. Lucrurile au coincis teribil. Apoi a fost pierderea lui, însă pentru că o am pe Alma, s-a mai estompat durerea. Viața e cu de toate, și cu bune, și cu rele, cu tot felul de episoade.

Și pe mama ta ai pierdut-o tot din cauza cancerului, nu?

Da, acum 10 ani, foarte devreme și foarte șocant. Totul a fost atât de rapid și neașteptat încât a fost similar cu moartea într-un accident. Când i s-a pus diagnosticul, totul era atât de avansat și de fără speranță încât am avut acest șoc.

Dar pentru că sunt trecută prin asemenea experiențe de viață, sunt cu picioarele pe pământ și îmi dau seama de ce e cu adevărat valoros.

Dincolo de toate, nu am o fire prăpăstioasă și o înclinare către niște căderi irecuperabile. Dar și viața mea ca și viețile tuturor, e cu de toate. Acum, însă, în ultima perioadă, este cu multă bucurie și liniște sufletească.

Îți amintești prima zi în care ai decis să devii jurnalist?

Nu știu dacă a fost o decizie. Eram atât de mică, eram  fix la vârsta la care nici nu știi ce o să faci. Eu când am prezentat prima dată un jurnal de știri, aveam 19 ani. Terminasem liceul, eram în primul an de facultate. E momentul acela în care ai toată viața înainte și nu știi ce o să faci.

Ce facultate ai făcut?

Jurnalism. Dar nu m-am dus la facultatea astea ca să devin un mega jurnalist. A fost o încercare, să văd. Era clar că-mi plăcea foarte mult, dar nu știam nimic. Contextul a fost altul: mi s-a întâmplat să scriu la o revistă a liceului, dar nu m-am gândit niciodată că asta poate să fie o meserie. Eram la Hunedoara, în anii de după Revoluție. Eu nu am avut cablu de la început, eu nu știam cine este Andreea Esca pentru că nu aveam PRO TV.

Ceva mai târziu am întâlnit un domn care m-a întrebat la ce facultate dau. Eu am zis că o să fac ceva pe la Cluj, o facultate de ghizi turistici. El mi-a zis că e lector la Jurnalism la Timișoara, care era o secție la Litere și m-a chemat să dau un test. Admiterea era ceva foarte serios pe vremea aceea: am dat eliminatoriu gramatică și trei probe scrise, cot la cot cu cei de la Litere.

Omul acesta m-a întrebat dacă nu vreau să dau un test. Și după acest test, nepregătită, mi-a zis „Tu, la jurnalism, ai intra în primii zece”. Ce-i drept, am intrat a noua, fără meditații.

Acolo la Facultate am început să învăț cum se face o știre, cum se face un reportaj. Profesorii de acolo nu erau jurnaliști, erau niște oameni respectabili de la litere și învățam și noi ce puteam.

Eu nu am apucat să mă visez Andreea Esca, eu eram ancorată în acea realitate și atât.

Era totul foarte la început, chiar și televiziunile. Era o televiziune locală care era în căutare de oameni. La un moment dat, a venit cineva și a zis că se caută băieți pentru a da probă ca să prezinte știrile de seară. Au cerut să vină băieții din toți anii, iar eu m-am dus cu ei pentru că nu văzusem în viața mea cum arată o televiziune. Și am zis „Ce-o să facă, mă țin la ușă? Vin și eu să văd cum arată o televiziune, cum arată o cameră de filmat” Noi vorbeam la școală niște lucruri teoretice. Acolo, printre 70 de băieți, a venit o doamnă și m-a întrebat dacă am dat și eu probă. ”Nu, pentru că e pentru băieți”, am răspuns eu, iar ea m-a îndemnat să dau și eu o probă. Desigur că neavând miză, am fost cea mai spontană și creativă. Am râs cu oamenii aceia, am citit ce aveam de citit. M-au sunat într-un moment în care eu nu mai aveam unde să locuiesc pentru că mă anunțase proprietara că trebuie să plec și așteptam vacanța ca să mă duc acasă. M-au sunat că vor să le prezint eu știrile de seară, iar eu am spus că nu am unde să locuiesc, iar ei au promis că rezolvă asta. S-a întâmplat ca apoi să nu am nici o vacanță, în afara concediilor de 2 săptămâni pe vară.

Iar când am terminat facultatea, în drum spre mare am vrut să las la PRO TV o casetă cu ce făcusem la Timișoara în acei 4 ani.

Și ai lăsat caseta la PRO TV?

Da, dar fii atentă cum s-a nimerit. Eu am venit să las caseta pa PRO TV în ziua în care, Paula Herlo (pe vremea aceea corespondent de la Arad) și Mihaela Gros (de la Brașov) care fuseseră aduse la București să încerce și chiar în ziua aceea ele i-au spus directorului de știri de la PRO TV că ele nu suportă Bucureștiul, că nu s-au adaptat și vor fiecare înapoi acasă.

În acea zi, după ce ele dăduseră această veste, secretara îi spune directorului de știri că e o fată de la Timișoara care dorește să lase o casetă. Iar el a spus: „Ia adu-o aici (nervos pe ele). Le arăt eu cum sunt alte 10 la ușă (eram doar eu la ușă)”. Și am urcat, am avut o discuție cu el de jumătate de oră, mi-a dat un test de gramatică, iar apoi Peter Barabas care era producător la știri a intrat puțin, directorul l-a întrebat: „Ce zici de fața asta?”, el a zis „da”, iar apoi m-au chemat de a  doua zi în probă.

Și nu te-ai mai dus la mare?

Nu, i-am sunat pe părinții mei și le-am spus. Proba urma să fie o lună, iar eu aveam maxim 2 săptămâni concediu de la televiziunea locală din Timișoara. Era o decizie grea: „pierd serviciul de acolo, vin în probă la nimic”, neștiind la ce să mă aștept și, desigur neavând din nou unde să locuiesc și nici bani pentru o chirie.

Dar întotdeauna sunt niște rude, niște prieteni în București…

Da, dar dacă îți spun unde erau singurele cunoștințe ale părinților mei… Erau la Muzeul Satului, unde exista un loc de protocol unde stăteau oamenii. Puteai să-ți plătești locul respectiv. Locul acesta nu mai există. O lună de zile cât am fost la Pro în probă am stat în Muzeul Satului. Seara nu mai era nimeni acolo. Șoferii, colegii mă întrebau „te las și pe tine undeva?”, iar eu răspundeam „La Muzeul Satului”. „Păi unde în zonă?”, întrebau ei, iar eu le răspundeam că stau chiar la Muzeul Satului.

După o lună te-au angajat?

Da.

Dar ce ai făcut luna asta, ai fost reporter de teren?

În primul rând am învățat programul în care se editează și m-au dat unui șef de secție la eveniment să mă învețe și să mă trimită pe teren cu alții. La un moment dat, după două săptămâni a fost o discuție: începuse povestea cu Băsescu care dărâma chioșchiurile. Nu mai știu cum, m-am dus singură, fără altcineva, să văd ce se întâmplă. Nimeni nu credea că se va întâmpla ceva, pentru că tot amenințau de câteva săptămâni și nu se întâmpla nimic. În ziua în care am fost eu singură, în Drumul Taberei început demolarea primului chioșc și a început bătălia între jandarmi și chioșcari. A fost prima știre din Jurnal. Sigur că a venit altcineva, a venit Elena Lasconi să facă live-ul, dar eu am putut să fac singură prima știre. Mai mult decât atât, în următoarele săptămâni am avut zilnic un subiect, același cu demolarea de chioșchiuri. Altfel, nu aș fi putut să supraviețuiesc pentru că nu aveam surse. Am trăit această presiune a știrii zilnice la greu. Am avut un declic total când am ajuns la un accident urât cu un microbuz cu numere de Hunedoara. Și m-am dus la șeful meu și i-am zis că nu mai pot.

Și?

Iar el a spus „excelent, tu vei fi fața știrilor economice”. Eu visam și eu la social, cum economice, că „eu nu înțeleg nimic, nu știu ce e aia inflație”. Toți colegii mei de la economic aveau studii economice, eu habar nu aveam. Iar șeful meu a zis: „Nu înțelegi nimic din asta, nici nu avem nevoie. Pentru că tu ești foarte bună la direct și pentru că nici oamenii de acasă nu înțeleg nimic, tu vei explica. Dacă tu nu vei înțelege, nu vei putea să faci directurile cum trebuie. Ceilalți oameni din departament știau foarte bine limba asta, dar nu puteau să traducă. Și așa, multă vreme, am tradus tuturor știrile economice. Apoi a fost dramă când am trecut pe politic.

Apoi am fost corespondent la Guvern, Parlament, Președinție.

Și cum ai ajuns să prezinți știrile?

Eu fiind știută ca omul acela care în direct nu are trac, după atentate, a venit perioada cu Irak-ul, cu capturarea lui Saddam Hussein, eram în foarte mult breaking news și eram într-o zi în redacție, era ora 10.30, iar șefa știrilor mi-a zis: „Am toți prezentatorii foarte obosiți, crezi că poți intra la 1 să prezinți știrile?”. Eu am zis: „Sigur că pot!” și nu am avut nici o bâlbă. Am intrat la machiaj, mi-am pus un sacou roșu și am prezentat știrile de la ora 1. Apoi a fost liniște, nu e ca și când am mai intrat și a doua zi. Dar după ce a rămas Andreea Esca a doua oară însărcinată, Tabără a intrat în locul ei și s-au dat foarte multe probe, mulți din redacție am încercat, iar la final au zis că eu sunt fața de seară.

Lucrurile nu au fost așa planificate, s-au desfășurat în anumite contexte. Asta se întâmpla în 2003.

Te-ai vedea între-o altă televiziune?

Nu m-am văzut niciodată, nici atunci când mă duceam la mare.

Îți amintești ce ziceai că o să te faci când erai mică?

Da, dar asta pentru că nu aveam prea multe opțiuni, mai ales că proveneam dintr-o familie de profesori. Spuneam că vreau să mă fac doctoriță că am avut o bunică bolnavă pe care voiam să o fac bine.

chit

ara o mai am si acum, talent tot ca la 6 ani -0

Ai vreun vis neîmplinit, vreun regret?

Da, nu vorbesc portugheză.

Dar ai o dorință arzătoare? Nu să înveți portugheză.

Sincer, acum am o foarte mare poftă de revalidare profesională și numai cine a stat în concediu de maternitate poate să înțeleagă asta. Și nu e de dovedit lumii, ci de tine, că tu ai toate variațiunile astea: ești și mamă, și iubită, și soție, și fiică. Devine cumva atât de exclusiv să fii mamă încât ca să te regăsești pe tine, trebuie să te duci la lucrurile care ți-au făcut întotdeauna plăcere, iar pentru mine latura profesională și ce mi-a dat ea, e parte din ființa mea. Simt foarte tare nevoia să fac niște lucruri wow.

Ai avut vreun moment în carieră în care ai simțit că ți-a fost cu adevărat greu?

În carieră…

Da, bănuiesc că în viață ai avut destule.

Da, au fost multe și grele. Pe mama am pierdut-o la 30 de ani și m-am simțit orfană. Imaginează-mă toată ziua în spital, uneori căutând sânge, alteori rugându-mă de mama să accepte să primească sânge, iar seara în studioul știrilor. Erau zile când eu plângeam și ei mă machiau ca să intru în direct. De la nici un serviciu nu poți să lipsești cu lunile.

Dar cel mai frumos moment din cariera ta? Un moment în care te-ai simțit mândră că ai ales această cale?

În fiecare an, de 1 decembrie. De ce? Pentru că toată luna noiembrie filmam ca nebunii pentru reportajele acelea, nu dormeam și nu credeam că o să ajungem la montaj și până la urmă ieșea totul bine și intrau acele story-uri pe post și răsuflam ușurați, iar toată lumea era mulțumită și audiențele erau foarte mari.

Am filmat povestea lui Emanuel, un tânăr care a trăit 21 de ani în canal la Gara de Nord și apoi a ajuns angajatul anului la Intercontinental.

Vai, o știu…

Da, eu l-am găsit pe Emanuel. Rareș Năstase de la „România, te iubesc!” se uita la niște story-uri vechi din arhiva PRO-ul, cu copii din canal, una dintre primele filmări ale PRO-ului cu copii din canale, prin 1995, unde toți copiii urlau „ăsta e al meu, ăsta e canalul meu!”. Și când l-am văzut pe el uitându-se, m-am întrebat: „Ce s-a ales de copii aceștia? Au trecut atâția ani…”

Și cum ai făcut?

S-a dus Rareș la un centru, la un adăpost unde ajung tot felul de oameni ai străzii, și le-a pus caseta să vadă dacă mai recunosc pe cineva. Iar filmarea lui Rareș suna cam așa: „Lu’ ăsta i s-a spart fierea… ăsta a murit de supradoză”. „Și Emanuel?”. ”Emanuel e bine. Uite mă ăsta e Emanuel, e ăla care lucrează la Inter”. Toți muriseră și era unul care lucrează la Intercontinental?

Am sunat la Inter, nimeni nu știa mare lucru, până la urmă, unul dintre stewarzi știa că cineva a fost angajatul anului 3 ani la rând pentru că e foarte harnic și uite așa i-am luat urma.

Am rămas prietenă cu Emanuel și cu soția lui.

Iar la vremea respectivă, story-ul cu Emanuel a făcut un vârf de audiență de 1 decembrie, de 4 milioane de telespectatori. Acestea sunt momentele. Cred că povestea lui Emanuel a fost unul dintre ele.

Ai un trailler al vieții tale cu Alma?

Nu știu de ce, dar abia o aștept să fie adolescentă. Eu am fost lăsată liberă și îmi doresc să fiu la fel și mă gândesc cum o fi când copilul nu vine noaptea acasă prima dată și nu-ți faci griji că bea, se droghează sau mai știu eu ce și ai încredere în copilul tău că totul va fi bine și se va întoarce întreg acasă? Cum o fi, mai ales că până atunci ți-ai făcut un milion de griji, inclusiv să nu se înece cu bombonica. Cum faci? Acum totul e atât de sigur, cum o fi când nu va mai fi așa.