Cum arată succesul unui designer român la New York? Aventura Alexandrei Popescu-York în lumina reflectoarelor de pe marile podiumuri ale lumii
Alexandra Popescu-York este o tânără designeriță româncă, extrem de talentată, ale cărei creații sunt foarte appreciate în SUA. De mică a știut că va crea măreț și a reușit. De mica s-a jucat cu păpuși și cu hăinuțe pentru ele și fiind pasionată de pictură, singurul ei drum nu putea să fie decât cel al școlilor de arte.
Talentul ei a fost cel care i-a făcut pe americani să-i ofere imediat un post de designer la o mare casă de modă, iar ea a acceptat și de atunci locuiește la New York. Este căsătorită cu un roman și au împreună doi copii pe care îi cresc pe tărâmul făgăduinței. De curând a lansat o nouă colecție inspirată din moda vedetelor de la Hollywwod, ale anilor ’60.
De-a lungul timpului Alexandra Popescu-York a primit numeroase premii pentru creațiile sale și are în palmares expoziții și show-uri de modă pe plan național și internațional.
Printre recunoașterile care i s-au atribuit, se numără includerea sa în prezentarea „Cei mai buni designeri ai Couture Fashion Week”, din 2016, dar și faptul că picturile sale au făcut parte din „Expoziția de artă” de la cei 70 de ani de aniversare a Națiunilor Unite în NY.
Te jucai cu păpuși când erai mică? Le făceai haine?
Da, desigur. Îmi amintesc că deși nu existau în România pe atunci, aveam foarte multe păpuși Barbie pe care le îmbrăcăm și le creasem un mic univers. Undeva în colțul unei camere, mă ascundeam și visam.
Când ai făcut prima ta creație? Când a ieșit din mâinele tale prima haină ce a fost purtată?
Am început să pictez și să schițez “serios” de la vârsta de 3 ani. Aceasta era activitatea mea principală. Am “proiectat” haine și Colecții cam de la aceeași vîrsta dar propriu-zis să croiesc EU personal a fost în Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza din București pe care l-am urmat. M-am specializat la un moment dat pe Design Vestimentar unde am făcut Colecții pe care le-am prezentat .
Nu am fost străină niciodată de Creația vestimentara, de tipare, de mașina de cusut. Mama, bunica, străbunica, toate au creat la rândul lor. Am avut mașina de cusut în casă de când mă știu. În casa noastră (apartment în București) existau sute de albume de artă pe care le răsfoiam tot de la o vîrstă fragedă, existau sute de cărți din toate domeniile, romane, filozofie, istoria artei cât și sute de reviste de modă: pe atunci erau Burda, Pramo… de unde puteai să scoți tipare. Mie nu mi-a plăcut niciodată propriu-zis “croitoria”, eu am o viziune de ansamblu, sunt artist, creator. Nu îmi place neapărat să mă limitez la un tipar clasic, eu vreau să reinventez totul.
M-am antrenat să devin un designer adevărat, am studiat mult și am optat în ultimii ani să creez exact ce îmi trece prin minte fără restricții.
Câteodata reușesc să scot tot ce este mai bun din mine, cîteodată nu, este o căutare continuă.
Cum ai ales școala de artă? Cine te-a susținut? Nu ți s-a spus niciodată că artiștii mor de foame și poate e mai bună o meserie de contabilă?
După cum am spus mai sus, am avut înclinații către artă și studiu de foarte mică. Mama și bunica au observat asta și m-au susținut total. Mama în special, a recunoscut talentul și și-a dat seama de importața acestuia. Eu am fost un copil foarte ascultător și studios în ale artei așa ca a venit firesc să urmez școala de artă. Am început din clasa 1 studiul cu profesor specializat la o școală specială de Artă și Muzică, după programul școlii normale. Am făcut foarte multe ore de studiu acolo, apoi din clasa a cincea am fost admisă la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. (Clasele 5-12, nu exista program cu elevi mai tineri). Apoi am urmat Univetsitatea de Arte Plastice din București.
Despre preconcepția că artiștii mor de foame … am întâlnit-o dar eu eram atât de dedicată artei încât nu exista altă cale decât să urmez acest drum. Nu a existat nici un dubiu. Eram foarte performantă, am participat la toate concursurile de artă și le cîștigam. Deci am arătat că se poate avea succes și din Artă! Am fost și la emisiuni televizate și am participat și la concursuri în direct. Îmi aduc aminte de un concurs de caricaturi (mergeam la toate concursurile de artă, nu mă limitam la design). Știu că atunci am luat locul 2 și am câștigat un aparat electric de bucătărie 🙂 spre uimirea tuturor. Era mare lucru să cîștigi un premiu și la televiziune! Aveam cred că 12 ani, maxim. Era un concurs de caricaturi pe temă politică și știu că l-am desenat pe purtătorul de cuvînt a lui Ion Iliescu și pe Ion Iliescu, președintele României de atunci… Purtătorul de cuvînt “zbura roată” -la propriu – în jurul președintelui. A fost foarte haios pentru un copil de nici 12 ani…
Îți amintești ce vroiai să te faci cînd erai mică?
Da, exact ce sunt acum sau mai precis știam că o să devin artist plastic renumit.
Cum s-a materializat pasiunea ta pentru pictură?
Pictura a fost prima. Apoi a venit designul. Am studiat ani de zile toate formele artei, așa cum fiecare artist adevărat ar trebui să o facă. Am avut expoziții personale de pictură încă de la vârsta de 15 ani. Îmi amintesc de expoziția personală din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici din București, sediul Rosetti. Foarte drag mi-a fost acel loc. Anul trecut am trecut pe acolo și am văzut cu mare dezamăgire că este lăsat în paragină sau poate va fi renovat?
Este un spațiu maiestuos. Mi-ar părea foarte rău să dispară.
În ce circumstanțe ai plecat în America? Și cum te-ai decis să rămâi acolo?
Eram o tînără în floarea vîrstei, cu multe speranțe și putere de a schimba lumea. Știam că voi deveni un designer renumit, vedeam mai departe de orizont, abstract pe atunci. Aveam deja un “job” foarte bun ca designer principal la o firma din București. Munceam foarte mult dar îmi creasem o situație foarte bună prin forțe proprii.
Șansa a fost să călătoresc în toată lumea, inclusiv în America, în New York, mai mulți ani la rind, și destinul a făcut să mi se ofere un post de designer la o mare casa de modă din New York, post pe care l-am acceptat. Nu știam că o să mă mut din România dinainte, dar știam că o să cuceresc lumea. Simțeam că pot!
Cum au fost primii ani la New York? Ai simțit vreodată apăsarea statutului de emigrant?
Primii ani au fost foarte zbuciumați, multe schimbări, multe probleme și provocări dar au trecut ca prin vis. Am simțit foarte mult timp apăsarea statutului de emigrant. Trebuia să muncesc de 10 ori mai mult ca un “american” și faptul că eram singură, fără familie și fără nici un sprijin … au făcut situațiile mai grele pentru mine. Nu exista decît o soluție: să reușesc! Și am reușit!
Cum a arătat primul tău succes profesional in America? Dar în țară?
Primul meu succes profesional în America a fost atunci când mi s-a oferit postul de designer fără ca eu să îl caut. Mi s-a oferit acel post pentru care sute de “tinere speranțe“, sute de designeri ar fi călcat “peste cadavre” să îl obțină. Mie mi s-a oferit datorită pregătirii mele și datorită faptului că am demonstrat pe loc că pot crea o colecție în cîteva ore. Am conceput și schițat pe loc toată colecția.
Așa și în România. Firmele mă căutau să mă angajeze. Asta consider eu un mare succes.
Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?
Pe soțul meu l-am cunoscut aici, în New York, printr-o întîmplare. Am vorbit la telefon și online cîteva luni, mi-a scris poezii și m-a fascinat. Eram amândoi în punctul vieții în care ne doream ceva foarte serios, ne doream familie și un viitor frumos împreună pe care l-am și realizat.
Ce-mi spui despre copii tăi?
Noi avem doi băieți. Dacă aveam fetițe cu siguranța le îmbrăcam din colecțiile mele, chiar aș fi creat și o linie specială de copii. Cu băieții este mai greu să îi îmbraci elegant în viața de zi cu zi. Dar oricum ei sunt prezenți în atelierul meu și la prezentările mele tot timpul.
Tu spui vreodată că nu ai cu ce să te îmbraci?
“Eu mereu nu am cu ce să mă îmbrac în viața de zi cu zi!” Ha Ha! Veșnica problemă a femeilor! Așa este! Hainele pe care eu le creez sunt mai mult pentru ocazii speciale, gale, concerte, cine… Am observat că în viața de zi cu zi nu mă pot îmbrăca în haine simple, sau ieftine, de duzină. Nu pot îmbrăca o haină dacă nu am respect pentru ea. Trebuie să reprezinte ceva. Și câteodată hainele interesante nu sunt practice. Sunt un om totuși foarte adaptabil și găsesc soluții, cam scumpe, dar găsesc!
Ți se face vreodată dor de România? De ce îți e dor aici?
Dor de România mi se face mereu dor, de aceea am venit în fiecare an în țară. Părinții mei au murit mai demult iar de curînd am pierdut-o și pe bunica mea de care eram foarte apropiată.
Voi păstra legătura cu România și o voi vizita.
Îmi este dor de București, de cultură, de oameni demni și buni. Dar în același timp văd și partea mai puțin bună a lucrurilor de acolo și mă doare.
Cine te-a ajutat cu creșterea copiilor?
Din păcate nu m-a ajutat nimeni la creșterea băieților mei. Aș fi vrut ca mama mea să facă asta dar din păcate s-a stins din viața foarte tânără. Nu avem nici o rudă sau persoana apropiată în New York să ne ajute la creșterea copiilor, iar să angajăm pe cineva străin nu ne place. Copiii absorb toate informațiile și personalitatea celor din jur și nu am vrut să le ia de la străini.
Copiii vorbesc românește?
Băieții mei vorbesc românește. Cel mare (8 ani) vorbește fluent, cel mic (6 ani) mai puțin.
Unde e acasă pentru tine?
Acasă acum este New York pentru mine dar rădăcinile sunt în România și vor rămîne foarte puternice.
De unde, din ce, de la cine te inspiri?
Caut inspirație în oameni, în emoții, în călătorii, în istoria artei. Iau pulsul străzii, al orașului New York, al evenimentelor.
Povestește-mi despre ultima colecție.
Ultima colecție este inspirată din eleganța veche hollywoodiană dar am introdus elemente avantguardiste.
„Mystic” înseamnă rochii seducătoare, pline de eleganță și feminitate care, prin complexitatea și atenția la detalii, devin un real spectacol vestimentar.
Am optat de această dată pe nuanțe de roșu aprins, combinații de negru cu metalic sau piersic- nud, și adapteaz extravaganța hollywoodiană vremurilor de acum. Am vrut să readuc la viață ținutele pe care le purtau pe vremuri vedetele de la Hollywood, dar pe care astăzi le rememorăm doar prin prisma unor filme populare, precum Chicago sau Breakfast at Tiffany’s și să le dau un aer nonconformist. De la bun început am știut ce am vrut cu Mystic: să fie o colecție adresată femeilor cochete, care atunci când participă la o gală să se simtă grațioase pe covorul roșu. Prin Mystic, am creat ținute care oferă încredere în propriile forțe celor care le poartă.
Ce personalități îți poartă creațiile?
Printe personalitățile care îmi poartă creațiile se numără foarte multe câștigătoare ale concursurilor de frumusețe, Miss Universe Ghana, Miss Universe Russia, Miss Universe România, Miss MTV și multe altele. Nu am pus foarte mare accent pe “a vâna” o “vedetă”, eu știu foarte bine cum merg lucrurile, cum fac alți designer care plătesc o firmă de PR sau o vedetă pentru a le purta o ținută la un eveniment. Nu în asta constă valoarea unui designer din puntul meu de vedere. Succesul meu este când foarte multe persoane sunt atât de dormice să poarte rochiile din colecția mea încât își fac planuri cu multe luni înainte petru a cumpăra o piesă sau mai multe, când călătoresc în mod special pentru a-mi vedea prezentarea la New York și când invitați de vază, ambasadori și soțiile lor, nu ratează nici un show. Succesul meu este când aud ovații imediat ce primul model pășește pe runway.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
