„La aproape fiecare oră pornesc alarmele, se merge la adăpost, se aud exploziile rachetelor anihilate în aer”. Cum arată viața unei femei cu chipul blând, dar curaj de fier: Carmen Dimitriu, profesoara care nu renunță nici pe timp de război să predea limba română studențiilor de pe Tărâmul Sfânt
Carmen Dimitriu este acum lector de Limbă, Literatură, Cultură și Civilizație Românească în Republica Moldova și la Universitatea din Tel Aviv, acolo unde promovează valorile românești. A terminal liceul pedagogic, a ajuns să predea când încă părea o copilă și și-a câștigat respectul părinților odată cu rezultatele pe care copiii le obțineau la olimpiade. Părinții ei s-au îndrăgostit de catedră și i-au insuflat și fetiței cu ochi căprui pasiunea pentru Limba română. A fost mulți ani director de școală pentru care a luptat să o aducă la statutul de colegiu, apoi și-a dat demisia de onoare, înainte ca toată munca ei să fie prejudiciată în vreun fel. A ajuns apoi profesor la universitate în Republica Moldova și în cele din urmă în Tel Aviv. Pentru ea, a o lua de la zero este ca și cum i-ai învăța pe cei mici alfabetul. Întotdeauna vede adultul format de pe mâinile ei.
I-am propus să ne vedem pentru un interviu încă din luna august, atunci când ne-am intersectat într-un loc drag nouă. În septembrie am hotârât să ne auzim pe final de lună, început de octombrie. În perioada în care mă documentam despre trecutul fostei mele director, văd că în Israel izbucnește suferința. Am știut că poate nu este momentul să insist. Aflu că orele fizic s-au sistat și va urma predarea în online. Îmi fac curaj și o invit la un dialog. Am simțit că îi voi îndepărta gândul de la războiul care pornise pe Tărâmul Sfânt. Ne-am văzut în online, în mai multe reprize și am putut să aflu despre lupta unei femei de a schimba în bine fața unei școli, lupta unei femei în fața nedreptății, lupta unei femei de a o lua de la zero în două țări diferite și lupta de a nu abandona chiar și când în mass-media se vorbește despre un război nemilos. Iar totul pentru fidelitatea profesoarei Carmen Dimitriu pentru ceea ce înseamnă catedră, elevi, educație și Limba Română. Chiar și când predă are capacitatea de dedublare, fiind implicată 100% în tot ce ține de familie. Este acolo pentru cei doi copii și pentru soțul care îi aduce zâmbet la finalul unei zile, chiar și prin telefon.
Ne-am văzut zilele astea și am identificat aceeași ochi încrezători pe chipul blând al unei femei de fier. Un paradox încă nedescifrat pentru mine.
Carmen Dimitriu: „La aproape fiecare oră pornesc alarmele, se merge la adăpost, se aud exploziile rachetelor anihilate în aer”
Bună ziua! Mi-e greu să pornesc acest interviu pentru că profesional vorbind trebuie să mă detașez de ceea ce trăiți acum și să vă aflu povestea. Vreau doar să știu cum sunteți acum.
În Israel este război de o săptămână. Eu sunt departe de zona de conflict, sunt bine. Atmosfera de război însă a cuprins toată țara. La aproape fiecare oră pornesc alarmele, se merge la adăpost, se aud exploziile rachetelor anihilate în aer. Apoi oamenii ies din adăposturi și își continuă viața. Soarele e la fel de cald, marea la fel de albastră. Dar lacrimile israelienilor după semenii lor uciși, după familiile îndoliate, nu se vor usca niciodată. Trăim momente tragice, greu de presupus să se mai fi putut întâmpla în secolul nostru, mintea refuză să le creadă, dar realitatea e atroce, de neimaginat.
Vineri seara a început Shabbatul, ziua sfântă a evreilor, așa cum la noi este duminica. După apusul soarelui, toți se adună în case, în jurul mesei, cu toată familia, frâng pâinea cea sfântă și o împart și preaslăvesc numele Domnului care a eliberat poporul evreu din robie, l-a condus prin deșert și l-a adus pe pământul făgăduinței. Acum, liniștea acestei celebrări este tulburată de zgomotul războiului și de lacrimi. Lacrimi pentru Israel, un popor puternic și încercat.
Acum vom înțelege cel mai bine de ce salutul israelienilor este SHALOM!( שלמה-PACE!)
Am nădejde că pacea se va întoarce curând!
SHALOM, ISRAEL!
Și se va întoarce. Eu vă mulțumesc pentru că îmi oferiți acest prilej de a afla cine este cea pe care o admiram în liceu. Cine este doamna Carmen acum?
Sunt ceea ce am fost întotdeauna, o mamă, o soție, un profesor pasionat de ceea ce face și un om care încearcă în fiecare zi să se autodepășească, dar și să fie mai bun, într-o lume mai bună și un om cu frica lui Dumnezeu, cum spune cu înțelepciune românul.
În acest moment sunt titulară la Colegiul Național „Mihai Sadoveanu din Pașcani, dar de câțiva ani sunt detașată la Institutul Limbii Române din București care se află sub egida Ministerului Educației. În acest moment îmi desfășor activitatea la Universitatea din Tel Aviv, statul Israel, la Departamentul de limbi străine, Lectoratul de Limba română. Acest lectorat funcționează prin acord interguvernamental și interinstituțional.
Carmen Dimitriu: „La 18 ani, abia venisem de la liceu, am primit o clasă de 34 de învățăcei, inocenți, curioși, unii mai timizi, alții mai energici, cu ghiozdane mai mari decât ei, neștiind cum oare vor descifra <oile negre> de pe <câmpul alb>”
Unde ați copilărit și ce gust a avut copilăria dumneavoastră?
Am copilărit undeva pe valea Moldovei, aproape de Pașcani, în locuri rupte parcă din lumea sadoveniană, cu pădure, cu râu limpede, cu poieni luminoase, cu asfințituri de pe deal, cu fluiere auzindu-se seara la stânele de pe deal și cu o casă părintească mică, în care familia noastră numeroasă trăia modest, dar care era plină de cărți minunate care ne-au încântat copilăria. De aceea, nu aș începe cu gustul, ci mai întâi cu parfumul copilăriei, dacă e să mă transpun în trecut. Și aș simți mirosul ce străbătea din filele cărților vechi pe care le găseam mai în spatele rafturilor, dar și al cărților noi, cu acel inconfundabil iz de tipografie nouă. Și parfumul de vreascuri și frunze uscate și arse când oamenii din sat făceau focuri în grădini primăvara, mirosul și gustul strugurilor copți, al merelor cu scorțisoară coapte în rolă, al cozonacilor ce se coceau în Saptămâna Mare, când tot satul se transforma într-un imens cuptor de bunătăți, al liliacului înflorit de la poarta noastră. Mirosul de tămâie din cădelnița bătrânului preot din sat. Gustul merelor sântilești, dulci acrișoare. Ar trebui de fapt să scriu un roman despre toate aceste gusturi și parfumuri, despre lacrimi și bucurii, dor și regăsire, inocență și crud adevăr, visuri și realități.
De unde a apărut iubirea pentru Limba română?
Bineînțeles, de la mine de acasă de la tata învățător, totodată și învățătorul meu și mama profesoară de limba română. Din pasiunea de a citi și dintr-o predispoziție a minții și sufletului meu.
Este suficient de melodioasă limba noastră de i-ați oferit eternitatea?
Pentru orice român, pentru orice vorbitor de limba română ca limbă maternă, aceasta înseamnă eternitatea. Nu este oare „limba vechilor cazanii” așa cum frumos spune Alexe Mateevici? Nu este oare limba mamei care pentru noi trăiește veșnic? Cât despre melodicitatea limbii noastre, aceasta vine atât de la marii noștri scriitori care sunt făuritori de limbă (chiar Eminescu spune: „Sunt poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” ), cât și din acea armonioasă esență romanică, latină ce îndulcește influențele sonurilor slavice. Există și acele sonuri specifice ce dau limbii noastre o armonie aparte, o particularizează.
Când ați știut că vocația dumneavoastră este cea de a fi profesor?
De când, copil fiind, o vedeam pe mama corectând compuneri și extemporale sau mă refugiam de la grădiniță la orele tatei și eram fascinată de felul cum îi învăța pe copii. Astfel, la cinci ani, citeam poveștile lui Ispirescu, iar jocurile noastre acasă, dintre frați și surori erau adesea „de-a școala”. Fiind cea mai mare, desigur, eu eram învățătoarea. A fost ceva firesc ce a venit din toate astea și din ființa mea.
Cum au fost primii ani la catedră?
O experiență minunată care mi-a dat satisfacții sufletești ce nu pot fi cuantificate și răscumpărate de nicio avere din lume. În primii zece ani am avut post de învățătoare, pentru că am la bază liceul pedagogic, adică Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași. Apoi am venit prin concurs la liceu. Acești primi ani, în care am învățat copiii sa scrie, să citească, să socotească, să-și iubească țara, să fie buni, au fost un laborator în care am învățat pedagogie și tehnici de predare-învățare. Dincolo de asta, a fost o adevărată bucurie! La 18 ani, abia venisem de la liceu, am primit o clasă de 34 de învățăcei, inocenți, curioși, unii mai timizi, alții mai energici, cu ghiozdane mai mari decât ei, neștiind cum oare vor descifra „oile negre” de pe „câmpul alb”, ca în ghicitoarea aceea….La finalul anului școlar toți știau să scrie și să citească. Și acum țin minte că, într-o zi, pe când stăteam printre bănci și purtam mânuța unui copil la scris, un tătic a băgat capul pe ușa clasei, s-a uitat în față, la catedră, apoi în clasă și, descoperindu-mă, a spus: „Măi, copilă, unde e doamna?”. „Eu sunt doamna”!
Experiența celor zece ani m-a ajutat mult să aplic metode de învățare prin care să mă fac înțeleasă, dar și să mă apropii de sufletele copiilor sau adolescenților pe care i-am învățat ulterior. Am descoperit de atunci că acesta este un lucru esențial în predare, să-l vezi pe acel copil, să-l „auzi”, să știi că fiecare în felul lui e unic și are nevoi emoționale și felul lui de învățare.
Carmen Dimitriu: „Încet-încet, copiii tind să devină ei mentori și sprijin pentru părinții lor”
Ați avut rezultate fantastice cu cei pe care îi pregăteați pentru examenele importante. Ce lecții de aur le ofereați?
Totdeauna am făcut ceea ce se prevedea în manuale și în programe, ceea ce trebuiau să cunoască elevii pentru a promova spre etapele normale ale anilor de școală. Dar mai mult decât atât, mi-a plăcut să le arăt cât de frumoasă este literatura noastră, cât de necesar este să înveți Limba română corect, să știi să comunici corect în scris și oral și cât de mult te ajută asta în viață. Am pledat mult pentru Limba română și am cultivat dragostea de limbă și de țară. E posibil ca unii să spună că sunt vorbe mari sau idei desuete, dar acesta este crezul meu ca român și ca profesor de Limba română, aceasta este lecția de aur!
Succesele au venit în mod firesc și prin efortul elevilor cărora am vrut să le dăruiesc din ceea ce știu eu.
Sunteți mamă de doi copii formidabili care și-au făcut drumul lor. Mama profesor, tatăl profesor artist. Ce au luat ei de la dumneavoastră?
Cred, fără falsă modestie, că au luat ce e mai bun și au și ceva în plus, din care noi, ca părinți, putem învăța. Cred că au avut modelul omeniei, al celor șapte ani de acasă și al seriozității în muncă, al respectului față de semeni, al iubirii de carte.
Încet-încet, copiii tind să devină ei mentori și sprijin pentru părinții lor. Prin ei ne simțim fericiți și binecuvântați de Dumnezeu.
Cum ați ajuns director? Ce a însemnat pentru dumneavoastră, la acea vreme, această funcție?
Am fost numită în 2006, în urma plecării unui coleg foarte drag, profesorul Vasile Sorohan, un foarte bun director care pur și simplu nu a mai vrut funcția. De la el am învățat foarte mult! La acea vreme, funcția a însemnat o etapă în cariera mea. Nu voi fi fariseu, să spun că nu m-am simțit împlinită. Prețul însă, dacă ești cu adevărat implicat și vrei să faci lucrurile bine, este foarte mare, din punctul de vedere al sacrificării timpului, energiei, grijii față de familia ta și chiar al profesiei. Pentru că, deși mai predai câteva ore ca director, trebuie să te implici mai mult pe management, decât pe profesie. Și aici pierzi. Acum, când privesc în urmă, văd mai bine ca oricând că a presupus un mare sacrificiu. Dar eu l-am făcut cu toată inima, cu toată energia și totodată cu priceperea de care am fost în stare. A fost o experiență din care am avut mult de învățat despre oameni și în care am reușit să realizez câteva lucruri frumoase, ceea ce mă bucură.
Pentru mine, a fi într-o funcție este să știi să ajuți oamenii, atât cât îți este permis și îți stă în putere.
Citește și: Educație de excepție în inima satului: de la clopoțelul ce sună „I want to break free”, la mobilizarea unei întregi comunități în jurul școlii, capabilă să schimbe destinele copiilor
Ați luptat să faceți dintr-o școală un renumit colegiu. Cum s-a scris această poveste?
Rezultatele școlii noastre nu erau cu nimic mai prejos față de colegiile de prestigiu din Iași, eram printre primele locuri. De la idee până la aprobarea denumirii de colegiu a fost o muncă intensă de organizare a echipei de profesori, de selectare a materialelor, de creare a unei complexe documentații, de demersuri la minister și la ISJ Iași. Controale și inspecții care să valideze faptul că merităm, deși documentația arăta asta din plin. În acele momente trebuie să știi să-ți faci echipa să te urmeze, să muncească pentru același ideal. A fost un entuziasm general al colectivului, îmi amintesc cu mare plăcere de unitatea care s-a creat atunci în jurul meu. Numai lucrând în echipă am reușit. Însă, echipa are nevoie de un lider care să nu renunțe atunci când totul devine dificil sau sunt obstacole. Cred că atunci am fost deopotrivă și liderul care trebuia să aibă viziune, dar și director. În 2008 am primit actul ministerial prin care ni se aproba denumirea de Colegiul Național „Mihai Sadoveanu”. Am fost foarte mândri, cu toții, profesori, părinți, elevi. La sfârșitul anului școlar, pe diplomele de Bacalaureat ale elevilor scria că sunt absolvenți ai unui colegiu.
Carmen Dimitriu: „Mi-am dat demisia de onoare pentru că așa am considerat necesar în acel moment, știind că mai devreme sau mai târziu se va vedea adevărul. Tot timpul am luptat pentru școală, nu pentru funcție!”
Ați fost unul dintre cei mai longevivi directori, iar apoi ați ales să plecați. V-a fost greu să vă despărțiți de acel loc?
Încă odată, nu vreau să fiu fariseu. Nu aș fi plecat, dacă nu m-aș fi simțit copleșită de o anumită situație. Mi-am dat demisia de onoare pentru că așa am considerat necesar în acel moment, știind că mai devreme sau mai târziu se va vedea adevărul. Tot timpul am luptat pentru școală, nu pentru funcție! Am stat un an la catedră și am lucrat cu mare dragoste și satisfacție. Dar am trăit câteva situații care au fost dureroase și am învățat mult și din acestea. Poate e firesc până la urmă ca atunci când oamenii vin pe posturi noi, în funcții noi, să încerce să schimbe totul. Însă dintr-o dată am fost făcută să simt că toată experiența mea nu mai înseamnă nimic, printr-un întreg complex de situații pe care nu le voi detalia. Când simți că unii oameni nu mai au nevoie de tine, este greu, dar mi-am dat seama mai târziu că nu era pierderea mea. Mai mult decât atât, nu s-a ținut cont de faptul că sunt un profesor bun, s-a intervenit în încadrarea deja aprobată și mi s-au luat clasele la care alesesem să predau, fiind date altor colegi care nu aveau nici experiența nici rezultatele mele, ceea ce nu a fost drept. Nu am reacționat nici la asta, am luat ce mi s-a dat și am dovedit că pot avea rezultate bune, aveam o relație perfectă cu elevii și eram mulțumită la catedră. La nivelul inspectoratului am rămas metodist, am fost numită în comisii la olimpiade și examene, depășisem nedreptățile de la școală. În 2020, când am revenit de la Universitatea din Comrat, Republica Moldova, după trei ani, colectivul m-a primit cu bucurie și cu brațele deschise. Colegiul Sadoveanu are un colectiv minunat din care sunt onorată că fac parte și am fost bucuroasă să-mi reiau activitatea la catedră.
În vreme ce alte cadre didactice aleg să se retragă sau să se pensioneze anticipat, Carmen Dimitriu o ia de la zero pe Tărâmul Sfânt. Ce a însemnat asta?
Spuneam de acele aspecte care m-au durut după ce am plecat din funcție și am explicat și de ce. Foarte mult timp nu am vorbit despre asta pentru că nu am vrut să pară o frustrare. De fapt este prima dată. Nu știu de ce, m-ai făcut să-mi deschid sufletul în legătură cu asta, dar voi afirma permanent că în orice profesie și sistem, oamenii cu experiență și cu rezultate trebuie respectați, valorificați și puși înaintea mediocrității, dacă ne dorim să avem rezultate care să se vadă peste generații. Deși eram fericită la catedră, am simțit că e momentul să recâștig ce am pierdut în anii de directorat și să mă axez și mai mult pe profesia mea. Astfel, prin concurs, am devenit membru al corpului de lectori al Institutului Limbii Române/Ministerului Educației și, prin Ordin de Ministru, am fost numită lector de Limba română la Universitatea din Comrat, Republica Moldova.
După trei ani, am revenit la colegiul nostru, cu mare bucurie, să lucrez din nou alături de colegii mei. Îmi pregătisem dosarul pentru concursul de directori, dar ezitam să-l depun, înclinam mai mult să lucrez la clasă. Cu trei zile mai devreme de termenul limită am primit vestea că am acceptul de la Universitatea din Tel Aviv, statul Israel, de a preda la Lectoratul de Limba Română, post pentru care dădusem, de asemenea, concurs. Am ales să plec în Israel.
Târâmul Sfânt. Sunteți un om credincios, știu asta. Ce înseamnă credința pentru dumneavoastră?
Înseamnă totul, găsesc în asta sensul vieții.
Credeți că întâmplător ați ajuns să predați Limba română în Israel?
Experiența de viață mi-a arătat că nimic nu este întâmplător. A fost, este drept, și alegerea mea, am optat pentru acest post. Dar Dumnezeu a vrut să se și îndeplinească gândul!
Carmen Dimitriu: „Iubesc Israelul din toată inima, cu tot ce-mi oferă. Am o activitate bogată, așa cum mi-a plăcut dintotdeauna, predau, organizez activități culturale, particip la conferințe, scriu”
Cum sunt învățăceii de acolo față de cei din România?
Studenții israelieni sunt foarte serioși. Nu lipsesc de la cursuri, sunt implicați, participă la activitățile propuse înafara programului, sunt curioși, întreabă, studiază mult. Sunt foarte deschiși și interesați de cursurile pe care și le aleg. Își folosesc foarte bine cunoștințele pe care le au deja și le place să aducă noutăți sau să dezbată probleme ale societății. Sunt deschiși spre multilingvism și multiculturalitate. Valorifică timpul!
Cum arată acum viața dumneavoastră?
Este o viață obișnuită. Niciodată nu pot să mulțumesc îndeajuns lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a dăruit. Mă bucur în continuare de familia mea, de copiii mei, de oameni și de tot ce este frumos în jurul meu, de tot ce mi se oferă zilnic, neprețuite daruri. Nu simt trecerea timpului, iau fiecare moment ca pe un dar. Îmi place să petrec timpul cu familia mea, să-mi fac profesia, să dăruiesc.
Cum vă împărțiți între România și Israel?
Vin acasă doar două luni pe an, când am concediu. Este departe de familie, dar și ai mei vin să mă viziteze acolo. Iubesc Israelul din toată inima, cu tot ce-mi oferă. Am o activitate bogată, așa cum mi-a plăcut dintotdeauna, predau, organizez activități culturale, particip la conferințe, scriu, iar când mă întorc în țară afirm de fiecare dată, să audă toți ce țară frumoasă și binecuvântată avem!
Oare veți pune vreodată meseria dumneavoastră în cui, cum se spune?
Sigur că vine un moment când trebuie să te retragi cu demnitate și să te bucuri de anii de odihnă, să citești cărțile pe care nu le-ai citit, dacă e posibil să faci călătoriile pe care nu le-ai făcut, să-ți crești și să-ți educi nepoții, să te bucuri de ceea ce ai, să te gândești mai mult la relația ta cu Dumnezeu. Dar un dascăl râmâne dascăl toată viața. Nici vorbă să abandonezi!
Ce apreciați cel mai mult la oameni?
Bunătatea, generozitatea, iubirea aproapelui, inteligența și cultura folosite în scop bun!
Ce calități ale doamnei Carmen Dimitriu au făcut-o să vadă mereu partea plină a paharului?
Dragostea de oameni, de familie, bucuria de a face bine!
Aveți un motto după care vă ghidați în viață?
Fii bun și iertător, dăruiește necondiționat, ajută-l pe cel aflat la greu, ai voință când vrei să faci lucruri bune, iubește-l pe Dumnezeu și nu-ți fie teamă!
Carmen Dimitriu: „Învață-l limba strămoșească pe copilul tău!”
Care a fost ultima carte citită?
Tocmai am terminat o carte pe care o recomand. Trebuie neapărat citită, ca să știm câte crime s-au petrecut împotriva umanității și prin câte drame au trăit unii oameni.
Zülfü Livaneli: Serenadă pentru Nadia. Un scriitor turc care evocă, printr-o frumoasă și tragică poveste de dragoste, drama vasului Struma.
Este o tragedie necunoscută sau foarte puțin cunoscută de noi: scufundarea navei Struma care, în decembrie 1941, transporta aproape 800 de refugiați evrei din portul Constanța în Palestina. Părăsind România și îndreptându-se spre Palestina, Struma a fost ultima „navă de refugiați” care a părăsit Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deși în România, în publicațiile vremii, nava era prezentată drept una de lux, în realitate, se afla într-o stare avansată de degradare astfel încât nu se puteau îmbarca mai mult de 250 de oamnei, dar au fost îmbarcați 800, biletele vândute la prețuri enorme. În rândul pasagerilor, cei mai mulți erau copii, adolescenți neînsoțiți de părinți și femei însărcinate. Supraaglomerată și șubredă, abia ajunsă la Istanbul după o întârziere de trei zile și după mai multe defecțiuni la motor, nava este împiedicată de autoritățile britanice să ajungă în Palestina, pe-atunci guvernată de britanici, sub mandatul Națiunilor Unite. Autoritățile turce, din dorința de a rămâne neutre față de Marea Britanie și Rusia, dar și din grija de a nu deveni responsabilitatea lor, nu le-a permis accesul celor aproape 800 de refugiați pe teritoriul său. Întoarcerea în România era exclusă. Nava este pusă în carantină timp de aproape 70 de zile, iar pasagerii sunt lăsați fără hrană, apă, medicamente, canalizare. Din cauza impasului diplomatic – turcii și englezii decid ca nava să fie remorcată de la gura Bosforului în Marea Neagră, pentru ca apoi să fie abandonată. Pe data de 24 februarie 1942, o torpilă trasă de un submarin rus a distrus nava, ucigând întregul echipaj și toți pasagerii, cu excepția unuia. Singurul supraviețuitor, un tânăr de nouăsprezece ani pe nume David Stoliar, și-a primit în cele din urmă viza pentru Palestina, dar aproape întreaga viață a păstrat tăcerea despre această tragedie, până în 2001, iar documentarul l-a inspirat pe scriitor. În fiecare an, acest trist eveniment este comemorat în Tel Aviv .
Ce carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui om care vrea să cuprindă viața în toată splendoarea ei?
Sunt multe, este greu pentru un filolog să aleagă. Să ne întoarcem la cartea de căpătâi: BIBLIA.
Aveți un mesaj pentru tineri?
Viața trece repede, chiar și pentru tine, niciodată nu vei mai fi la fel de tânăr! Alege și fă lucrurile bune din ea, ai încredere în tine și bucură-te de ceea ce-ți este dat și nu-ți uita niciodată rădăcinile! Învață-l limba strămoșească pe copilul tău!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
