Cum arată viața unui misionar care duce numele Domnului peste tot în lume? Ștefan Caraman: „Frate, ție îți mulțumesc și lui Dumnezeu îi dau slavă”

Ștefan Caraman s-a născut sub semnul unei profeții. Tatăl său și-a dorit foarte mult un băiat și înainte de a se naște el, i-a spus mamei sale că Dumnezeu i-a vorbit că va avea un băiat care va sluji lui Dumnezeu predicând Evanghelia. A iubit mereu cuvântul Domnului și l-a urmat mereu, chiar și atunci când trebuia să fugă de securitate sau când citea cărți interzise pe vremea comunismului. 

Apoi a plecat în Italia. Chemat de unul dintre frații săi, a ajuns la Roma, acolo unde a muncit și a pus bazele bisericii române de acolo. Și apoi Domnul i-a dat o altă misiune. Așa a ajuns în Mongolia, Siberia sau India. A ajutat oamenii din aceste locuri. Iar viața l-a răsplătit cu dragoste. Și-a întâlnit soția în Italia, iar floarea de portocal le-a fost simbol al iubirii lor. Acum pleacă împreună în misiunile de ajutorare și viața lor este în România, la Brașov, unde sunt într-un fel implicați și în biserica locală. Dar cum arată viața lor? Și ce povești au din toate colțurile lumii?

Povestiți-mi puțin cum ați ajuns să călătoriți în toată lumea. Cum ați ajuns în Mongolia? 

În Mongolia am ajuns în urma unei chemări, chiar a fost așa. Am câțiva prieteni în Mongolia care sunt misionari. Vreo trei familii. Chiar una dintre ele are 17 ani de când stă în Mongolia. Îi cunosc dinainte de a pleca acolo. Ne-am întâlnit în Italia. Ei au simțit chemarea pentru Mongolia și s-au mutat acolo. Întâi au fost doi ani acolo cu sportul în Mongolia. Pentru că mongolezii, dacă au ceva, iubesc extraordinar de mult sportul.

Apoi s-au întors, s-au căsătorit și au plecat împreună acolo. Acum au mai bine de 17 ani de când locuiesc în Mongolia. Lângă ei a mai ajuns acum 5 ani o altă familie pe care am cunoscut-o un pic mai bine. Și la un moment dat familia asta chiar a făcut chemarea pe care o găsim și undeva în Biblie, în viziunea lui Pavel, apostolul Sfântului Pavel. Omul din Macedonia care îi făcea semn cu mâna să vină să le dea o mână de ajutor. Și chiar familia asta ne-a rugat dacă puteam să le dem o mână de ajutor în ce privește lucrarea de evanghelizare.

Alături de ei a mai fost încă o persoană care ne-a rugat să ajungem împreună cu prietenul nostru, o familie din Cicavă, tot de români. Acolo s-au întâlnit cu un pastor mongolez care a făcut ceva școli biblice și avea o mare nevoie de învățătură biblică în Mongolia. 

Ați fost împreună cu soția dvs?

Soția mea este foarte bună și vrea mereu să ajute, nu doar cu cuvântul lui Dumnezeu, ci și cu stomatologia. Așa că, am combinat în câteva călătorii partea de creștinism, cu cea de sănătate. Mă refer în India, în Ucraina și în Mongolia.

Și cum ajungeți în aceste locuri? 

De exemplu, în India Dumnezeu ne-a făcut o revelație. Vorbim de 2008-2009, atunci a fost o mare persecuție în India, în special în statul Odisha. Acolo au izbucnit persecuțiile împotriva creștinilor. Indușii, mongolezii, indienii, câteodată mai au astfel de răbufniri ciudate. Noi aveam atunci doi băieți de la noi din biserică, din Italia, doi misionari pe termen scurt, într-un alt stat, în Bihar, mai la nord de Odisha. Și în urma persecuției din Odisha, foarte multe familii s-au refugiat în păduri, în corturi. A durat mai bine de un an până când s-a aplanat conflictul.

Iar noi, în toată acea perioadă, am ajutat cu păduri, cu orez și cu tot ce se putea. Și tot atunci, am început construcția unui orfelinat în India. Un loc pentru copiii care au rămas orfani în urma persecuției și nu numai. 

Pe de altă parte, în Amazonia a fost o chemare un pic mai particulară, în zona de junglă unde sunt satele tribale, dar civilizate, de pe râul Marañón. Aici iarăși existau mari dificultăți în ceea ce privește cunoașterea Bibliei și a Evangheliei. Odată ajunși acolo, am construit o casă misionară și de acolo ne-am răspândit în satele de pe lungul râului. Ne-am stabilit baza undeva în Lisboa și apoi am călătorit în satele din toată zona.

În Siberia am ajuns datorită unui misionar ucrainean care s-a stabilit acolo și a ajutat mult la recuperarea alcoolicilor și a drogaților din zona respectivă. Am stat acolo în jur de o lună și am dat o mână de ajutor la.. să zic așa, la eliberarea celor care erau legați, să zicem, de anumite dependențe.

Ștefan Caraman: „Voiam să construim o misiune transculturală de a ajuta și alte naționalități care, să zicem așa, nu au fost atât de puternic atinse de Evanghelie, precum se întâmplă cu țările din Europa”

Toate aceste plecări s-au întâmplat când? Când a fost prima misiune? 

Prima misiune a fost în 2008 în Siberia. De fapt, povestea a început atunci când s-a creat o bază misionară în Italia, în Roma, într-o biserică de origine românească. Acolo am avut primul contact cu o misionară venită din India care ne-a povestit despre dificultățile care sunt în țara ei și am început cu rugăciune. Și am început să ne documentăm și să ne interesăm despre cum putem ajuta oamenii din zona respectivă. Așa a început.

Care era obiectivul principal pe care îl aveați atunci?

Voiam să construim o misiune transculturală de a ajuta și alte naționalități care, să zicem așa, nu au fost atât de puternic atinse de Evanghelie, precum se întâmplă cu țările din Europa, de pildă.

Cum ați ajuns în această biserică din Roma? 

Am fost la începutul formării bisericilor române în Italia. Vorbim de 1995. Am avut un frate în Italia care avea în jur de 19 ani când a ajuns acolo. Și el m-a rugat dacă pot să vin să-l ajut. Adică să fiu alături de el acolo. Și eu, nefiind căsătorit, mi-a fost mult mai ușor să accept. Voiam să ajut românii care erau în Italia, în special cei care pierduseră un pic contactul cu creștinismul, am simțit că trebuie să fiu acolo. Așa am ajuns să trăiesc peste 23 de ani în Roma, unde s-au dezvoltat aptitudinile mele pentru misiunea transculturală. Acolo am primit chemare de la Dumnezeu, am format baza misionară și am slujit într-o parte și în alta.

Ce vârstă aveați când v-ați mutat în Italia? 

Când m-am mutat în Italia aveam 28 de ani. 

Și acum locuiți în România, nu? 

Acum locuiesc în România. Și sunt fericit căsătorit. Din cauza asta m-am și mutat în România. Este prima mea căsătorie la 53 de ani. 

De ce ați ales să trăiți în România?

Pentru că Ioanei îi era mult mai greu să-și lase pacienții. Pentru mine a fost mai ușor să mă mut în România, cel puțin pentru o perioadă. Dar deja trăim aici de mai bine de 5 ani. Suntem în Brașov. Și este și aici mult de lucru. 

Dar ce făceați în România înainte să vă mutați în Italia? 

Înainte de a mă muta în Italia, am făcut mai multe lucruri. Am prins o perioadă bună din comunism. În perioada respectivă, am făcut confecții, încălțăminte, am lucrat la autocamioanele Brașov. Dar cea mai importantă activitate pentru mine a fost să împărtășesc cuvântul lui Dumnezeu celor din jurul meu. Asta am făcut-o pe vremea lui Ceaușescu, poate în niște condiții un pic mai dificile, pentru că în vremea respectivă era un pic mai greu să vorbești public oamenilor despre Dumnezeu.

Cât de greu v-a fost atunci? 

Cât de greu… obișnuiam să urcăm în compartimentele din trenuri și începeam să predicăm cuvântul lui Dumnezeu în vagon. În timp ce trenul mergea. Oamenii erau tare interesați pe vremea respectivă de cuvântul lui Dumnezeu. Dar, bineînțeles, erau și foarte mulți informatori. Așa că, noi, după o stație sau două, coboram în gară și dispăream imediat, ca apoi să luăm un alt tren. Apoi, în piețe, în stații, oriunde aveam oportunitatea de a vorbi oamenilor despre Domnul Iisus, o făceam.

Dar ați avut vreodată probleme cu autoritățile? 

Am avut probleme cu autoritățile, în sensul că am fost urmăriți. Dar n-am fost arestat sau torturat.

În Italia ce ați făcut în toată perioada aceasta? 

Eu am muncit toată viața mea. Mi-am dorit mereu să nu depind de nimeni și de nimic în nicio misiune pe care am făcut-o. Vreau să muncesc și cu banii pe care îi câștig să călătoresc. Evident că, în activitățile misionare – construcțiile de case, de școli, de biserici, există fondurile care se strâng special pentru aceste obiective.

Dar dumneavoastră nu sunteți plătit, nu? 

Eu am refuzat din principiu să fiu plătit pentru activitatea mea. Desigur că pentru activitățile mai complexe, precum cele din Mongolia sau pentru cabinetul mobil stomatologic acceptăm fonduri. Revenind la întrebare, în Italia am muncit în instalații sanitare, cea mai lungă perioadă. Dar vreau să vă spun un lucru extraordinar, în momentul în care Dumnezeu mi-a pus pe inimă să călătoresc, lucram într-o societate italiană cu 15 muncitori și am vorbit cu șeful meu. I-am spus că Dumnezeu mă cheamă ca să fiu de folos în alte națiuni. Iar șefii mei mi-au spus că în momentul când plec, locul meu de muncă va rămâne acolo până mă întorc. Timp de 10 ani cât am lucrat în acea companie, am plecat 3-6 luni și când m-am întors, am avut locul de muncă asigurat. Și pe lângă asta au contribuit și ei într-o fel sau în altul pentru anumite proiecte pe care le-am dezvoltat în mod special în India și în Amazonia. 

Citește și: Preot Lucian Bobârnac, misionar Franciscan, coordonator al Fundației Pacea: „ Îmi place că văd copiii fericiți, pentru că eu știu de unde vin. Acolo e iadul pe pământ”

Și acum în România ce faceți? 

În România fac același lucru, fac instalații sanitare și electrice în Brașov și apoi călătorim. Dar nu doar. Suntem într-un fel implicați și în biserica locală – pe lângă zidirea bisericii locale și dezvoltarea ei, când ne vine vremea, când Dumnezeu ne cheamă pentru a merge în alte locuri, ne echipăm, ne îmbarcăm și plecăm.

Pot să vă întreb cum v-ați cunoscut cu soția dumneavoastră? 

Ne-am cunoscut în Italia. Ea a venit în Italia chemată de o cunoștință la o conferință, să o numesc așa, de tineri necăsătoriți, creștini, bineînțeles. Ea a fost chemată acolo ca să cunoască pe un băiat cu care să se căsătorească și, între timp, m-a cunoscut pe mine. Așa că nu s-a mai căsătorit cu băiatul respectiv și, până la urmă, ne-am căsătorit noi.

Ce frumoasă coincidență…

A fost o poveste frumoasă cu simbolul florii de portocal, care în Italia este reprezentativ pentru familie și căsătorie. 

În ce sens? 

Floarea de portocal este un simbol al căsătoriei. Și eu i-am dat o floare de portocal, i-am spus cât de frumos miroase și am invitat-o în primăvara respectivă să vadă cum înfloresc portocalii.

Care-i următoarea misiune pe care o aveți planificată? 

Ar fi trebuit să ajungem în India de ceva timp pentru că este mult de muncă acolo. Dar de acel proiect se ocupă baza din Italia. Însă cum noi am fost implicați de la început acolo, ne este și dor atât de locurile respective, cât mai ales de oamenii de acolo. Este a doua generație de copii care crește deja acolo și ar fi trebuit să ajungem cât de curând.

Apoi, următoarea călătorie în Mongolia ar trebui să fie în primăvară, dacă ne va ajuta Dumnezeu sau cel târziu în toamnă. Și în Amazonia ar trebui să ajungem pentru că este o mare nevoie. Între timp, unul dintre oamenii de bază din Amazonia, un peruan, vorbim de jungla peruană, unde avem baza, a decedat și ar trebui să ajungem și să facem un circuit acolo prin localitățile unde am făcut biserici și unde am dat ajutor să vedem ce mai fac oamenii acolo.

Ștefan Caraman: „Frate, ție îți mulțumesc și lui Dumnezeu îi dau slavă”

Cum reușiți să creați legătura cu oamenii pe care îi ajutați în misiunile pe unde mergeți? 

Oriunde am ajuns, când le-am vorbit oamenilor, mi-am dat seama că îi iubesc cu adevărat pe Domnul Iisus Hristos și îi urmează poruncile. Oriunde am ajuns în lumea asta, am văzut empatie… eu o numesc Duhul Sfânt. Și cum întâlnesc un om care are aceeași căutare, aceeași dorință, eu simt că sunt ca acasă. 

Vă spun că am fost în Siberia. Acolo am întâlnit bătrâni care vorbeau românește, aproape de Baikal.

Și cum de vorbeau românește? Erau deportați? 

Au fost deportați, da. Și erau deja a doua generație. Deci erau copiii celor care fuseseră deportați acolo. Dar învățaseră românește. În special în familii moldovenești, de dincolo de Prut. Și atunci, imediat cum te auzeau vorbind românește se bucurau așa tare că întâlneau un creștin cu inima care bate pentru Iisus Hristos. Și te făceau imediat să te simți ca acasă. Nu numai că te invită în casele lor, dar efectiv ești imediat unul dintre ei. Ca și când ai fi fratele lor. 

Așa că, revenind, la întrebarea de mai devreme, este foarte ușor se creez legături cu oamenii pe care îi întâlnesc. Și apoi, vreau să vă mai spun ceva. În momentul când te duci cu bucurie în suflet, cu zâmbetul pe buze, cu dorința de a ajuta, imediat se creează legătura cu oamenii. 

Dar cum reușiți să vorbiți cu ei? Că mă gândesc că nu peste tot oamenii știu alte limbi decât cele natale… 

Cel mai mult am predicat în locuri în care nu știam limba locului. Dar, cel puțin așa obișnuiesc eu, în momentul când mă duc într-o anumită zonă, mă fac asemenea lor. Mănânc ca ei, dorm ca ei, muncesc ca ei, nu doar mă duc acolo ca să le împărtășesc Evanghelia, ci mă duc să îi cunosc și să trăiesc ca ei. De pildă, în jungla Amazoniană, am stat în cort, am făcut scânduri din copaci, totul din drujbă. Nu aveam nicio condiție modernă de trai. Dar mergeam și munceam cot la cot cu ei, sub soarele arzător. Iar ei apreciază foarte mult atunci când vine cineva dinafară, un european, și se integrează în cultura lor, când vrea să le cunoască obiceiurile. Oamenii apreciază foarte mult asta, în fiecare țară unde am fost, apreciază modul ăsta de apropiere de ei, adică nu rămâi acolo într-un fel superior și strâmbi nasul la mâncarea lor. Sigur că am avut și noi dificultăți, mai ales atunci când vine vorba de mâncare, dar ne-am adaptat. 

Care este cel mai frumos mesaj pe care vi l-a dat cineva cu care v-ați întâlnit într-una dintre misiunile pe care le-ați avut? Ce v-a spus și v-a rămas așa în suflet, în amintiri? 

De exemplu, a fost o chestie tare interesantă în Siberia, în prima călătorie acolo. Eram în centrul de refugiați din zona respectivă și nu prea aveau carne de porc. Acolo nu prea cresc nici animale, nici cereale. Așa că am fost și am cumpărat tot ce trebuia ca să le facem un grătar. I-am pus la masă pe băieți. Ei nu erau obișnuiți așa să stea la masă, să fie serviți. Și au fost atât de impresionați de ce am făcut pentru ei, deși erau niște lucruri foarte simple, încât ne-au zis că au mai venit la ei misionari, dar că îi priveau mereu de sus, le dădeau câțiva bani și plecau. Dar că niciodată nu au venit la ei ca niște prieteni. Și ne-au mulțumit din suflet, cu lacrimi în ochi. Eu le-am spus atunci să îi mulțumească lui Dumnezeu, nu nouă, că noi suntem doar trimișii lui. Iar el mi-a spus: „Frate, ție îți mulțumesc și lui Dumnezeu îi dau slavă”. Așa de puternic a fost cuvântul ăsta pentru mine.

Cum ați găsit acest drum de început al credinței? Cum a intrat în viața dumneavoastră? 

Eu m-am născut într-o familie de creștini evanghelici. Dar mulți s-au născut în așa familii, eu însă m-am născut în urma unei promisiuni a lui Dumnezeu. Tatăl meu și-a dorit mult să-l slujească pe Dumnezeu. Așa că a fost misionar. Și, fiind gălățean, a călătorit mult în nordul Moldovei, acolo unde a ajutat la dezvoltarea bisericilor. Adică el aducea cuvântul lui Iisus Hristos și cei care au crezut s-au adunat împreună și au format o biserică. El nu voia să se căsătorească, dar Domnul a avut alt gând. Și atunci i-a spus „tu te vei căsători și vei avea copii care vor promova numele meu”.

O profeție… 

Într-adevăr, așa s-a întâmplat. Eu sunt al treilea copil din familie, dintr-o familie de șapte copii, dar primul băiat. Tatăl meu și-a dorit foarte mult un băiat și înainte de a mă naște, i-a spus mamei că Dumnezeu i-a vorbit că va avea un băiat care va sluji lui Dumnezeu predicând Evanghelia. Și de mic, îmi povestea familia, că țineam minte toate poveștile biblice. Mi-aduc aminte că în vremea respectivă nici nu erau cărți creștine tipărite, erau interzise sau foarte greu de găsit. Și prima dată când a venit un frate din biserică și m-a auzit povestind niște povești din Biblie, înainte de a învăța să citesc când nu eram la școală, a rămas impresionat.

Apoi, când am început să învăț să scriu și să citesc, mama îmi povestea că eu eram tot timpul cu Biblia pe masă, chiar și atunci când îmi făceam temele. La un moment dat, lăsam temele, deschideam Biblia și citeam ceva acolo. Așa am crescut, tatăl meu a avut un mare dar, acela de a mă lega de mic copil de Domnul Iisus Hristos. Asta a fost secretul.

Citește și: Bianca Voinescu, medicul care aduce zâmbetul pe buzele copiilor din Burundi: „Nu am văzut niciodată în România o mamă care să primească o farfurie de mâncare și care să refuze să o împartă cu copilul ei”