fbpx

Căutare

Share this article

Atunci când auzi în jurul tău voci negative care îți spun „nu vei reuși!” și tinzi să le dai crezare și odată cu acestea încrederea în propria persoană scade ușor, întoarce capul și vezi că există pe lângă tine semeni care, deși viața nu a fost foarte generoasă cu ei, s-au arătat neînfricați și neînvinși. Cea mai puternică armă a fost iubirea de sine. 

Virginia Usiku și-a făcut un nume în lumea modellingului, în presă și este un glas pentru copiii din centrele de plasament, de acolo de unde vine ea. Și-a urmat cursul vieții ca noi toți, deși nu a avut niciunul dintre părinți  aproape. Din nefericire, nu cunoaște sentimentul de apartenență la o familie. S-a identificat cu trăsăturile și caracteristicile grupului format de educatori, profesori și colegi de cămin până la 18 ani. După, și-a luat zborul treptat. A dat din aripi și a ajuns acolo, poate, unde nici nu-și imagina. A cucerit scene mari, a colaborat cu designeri români cunoscuți și și-a făcut remarcată prezența la toate festivalurile de modă. Toate acestea, în paralel cu diversele activități pe care le-a desfășurat de bunăvoie pentru copiii beneficiari de protecția statului.

Virginia Usiku este omul care le are pe toate: carismă, inteligență, determinare, voință, suflet curat și, mai presus de orice, deține o putere fără margini. A învățat să fie dreaptă în pofida palmelor primite de la viață. A oferit zâmbete atunci când primea etichete. A înțeles că trebuie să rămână un om bun într-o mare de oameni unici, dar greu de înțeles câteodată.

Cum te găsim în momentul prezent? Cum ești?

Având în vedere că a fost nebunia cu pandemia, mă așteptam să o iau foarte razna. Nu am luat-o. 🙂 Cred că a fost binevenită într-un fel, căci obișnuiam să am un program foarte aglomerat și efectiv nu mai aveam timp de mine. Nu mai aveam timp de odihnă, nu aveam timp să-mi ascult gândurile. Eram dintr-o parte în alta, pe drumuri mereu. În schimb, mi-a luat plăcerea de a mă vedea cu prietenii, cu cei apropiați. A fost un pic ciudat, dar ne-am adaptat. Am avut noroc că am lucrat, m-a ținut în priză, am fost activă. Au fost ceva schimbări, dar nu bruște încât să mi se dea viața peste cap, toată existența. 

Virginia Usiku: „Îmi place să ajut!”

Dar în jurul căror proiecte guvernezi acum? Ai pomenit mai sus că ai făcut niște schimbări. Presupun că pe plan profesional. Ce ne poți împărtăși?

Da, pe plan profesional. Înainte lucram mult în domeniul modellingului. Eram angajată 8 h și în timpul liber făceam ce-mi plăcea cel mai mult: să pozez și să mă implic în diverse proiecte ce țin de activități caritabile, fără să sune a laudă. Îmi place să ajut. 

Care apelativ te onorează cel mai mult: model, jurnalist?

Mai nou, sunt jurnalist, da. Aveam un blog, îmi plăcea să scriu „dezordonat”, să zic așa. Că sunt la jobul meu unde sunt model, sunt model. Când sunt în birou, sunt jurnalist. Se îmbină ambele domenii, se împletesc foarte bine. Din fericire, lucrez pe partea de entertainment. 

Unde lucrezi?

La Aleph News. Pentru mine este o experiență altfel. A venit așa pe neașteptate. Tânjeam și-mi imaginam în mintea mea să se dezvolte pe mai multe laturi. Aveam plăcerea de a scrie și mi-am zis să mă înclin spre zona presei, să iau drumul acesta. 

Virginia Usiku: „Nu sunt singura din lume care a trăit într-un centru de plasament”

Până la a-ți găsi calea, cât de anevoios a fost drumul tău având în vedere că nu ai avut părinții aproape?

Nu mi se mai pare greu. Mi se pare că totul a decurs normal. Nu sunt singura din lume. Sunt multe alte persoane care, cred eu, că au trebuit să treacă prin mult mai multe greutăți. Nu le mai văd. Dezvoltându-mă destul de mult, s-a schimbat percepția asupra vieții și mi se pare că a fost firesc drumul meu. 

Citește și: Abandonat la naștere și crescut la orfelinat, Petrea Ionel face minuni cu copiii de la școala unde este director

Dar mă gândesc că poate ai avut momente când îți doreai ca lucrurile să fie altfel. Ai făcut cunoștință cu lipsurile, suferința în centrul de plasament din București unde ai trăit? 

Am avut norocul să fiu într-un centru de plasament unde educatoarele m-au iubit foarte mult și au fost foarte atente. Am primit iubire de la ele și nu de la părinții mei. Nu este minunat să stai într-un centru de plasament, dar eu am avut noroc să fiu într-un centru de plasament foarte bun începând de la conducere până la educatoare. Poate am fost eu mai lipicioasă, mai protejată, dar pentru mine faptul că am fost crescută de către mai multe educatoare, consider că am avut parte de mai multe tipologii de mame, femei la bază. Am luat de la fiecare ceva, m-am construit fix pe ceea ce am văzut. Nu am văzut cealaltă parte bărbătească. 

Virginia Usiku: „Eram făcută „maimuțică” și copil fiind, mă durea”

Ce valori ai luat de la doamnele care te-au îngrijit? Cu ce ai plecat în lume?

Să fiu corectă cu mine. Să fiu bună cu ceilalți, să fiu empatică înainte de a judeca. Să nu arăt cu degetul neștiind cu ce bagaj emoțional vine un om în fața mea. Am învățat că înainte de a critica, e mai bine să asculți. Eu am trecut prin asta și am fost judecată în societate, la școală. Am avut parte de bullying verbal. Eram făcută „maimuțică”, dar atunci copil fiind și diferită, mă durea. Eram ieșită din mediul în care mă simțeam protejată și anume la cămin unde am crescut. Practic, la școală mă confruntam cu un alt mediu și nu era locul unde puteam să chem educatoarea să mă apere. Am făcut față, am învățat să fac față. Acolo am învățat să fiu mai puternică.  

Garantat, pe perioada copilăriei, cât și a adolescenței ai întâlnit și voci negative sau ai avut stigmat în frunte. Cum le-ai făcut față? Cum le-ai alungat?

Cred că secretul meu a fost că eram foarte iubită de către oamenii din jurul meu. Am reușit să mă impun civilizat.

Virginia Usiku: „Am întrebat de ce trebuie să fiu criticată”

Și acele voci negative erau într-un număr foarte mic încât nu le-ai băgat prea mult în seamă. 

Exact. Și cumva, am ajuns să iau și atitudine sau să fac haz de necaz. Am reușit să mă impun civilizat. Am întrebat de ce trebuie să fiu criticată, de ce să fiu nevoită de răutățile celorlalți. A fost un traseu lung. M-am vindecat foarte târziu.

Te-a ajutat atunci la 16 ani când ai făcut cunoștință cu Zina Dumitrescu în fața colegilor de liceu?

Parcursul a fost foarte lent. Atunci a fost clickul că vreau să fac modelling. Eu urmăream Fashion Tv, știam toate modelele. Când am cunoscut-o pe doamna Zina, știam ce vreau să fac. Am cunoscut și celelalte modele și erau foarte înalte și mă întrebam ce caut printre ele. :)) Aveam 170 cm și ele erau foarte înalte și schiloade. Îmi ziceam că eu, totuși, nu vreau să ajung așa, să fac sacrificii în sensul acela. M-a pus totuși să-mi pun tocuri, să-mi pun caietul pe cap, să vadă cum mă mișc. Copil fiind, am luat totul ca pe-o joacă, dar știam că vreau să parcurg drumul acela. Ușor, cu castinguri, proiecte mici, apariții în videoclipuri. De atunci, am avut parte de a descoperi zona aceasta și făceam cunoștință cu altă lume. 

Automat, te-ai perceput altfel în societate de atunci. 

Automat. Stima de sine mi-a crescut 100%. Aveam o altă stare de bine și când mă duceam la școală pentru faptul că apăream câteva secunde în clipuri, eram remarcată și susținută de profesori, colegi. Școala, totuși, pentru mine a primat. 

Ai mers pe ideea că școala te face om?

Bineînțeles, căci am văzut în jurul meu ce înseamnă să nu faci școală și ce se întâmplă, unde ajungi. Am văzut cazuri și cazuri și atunci alegi partea mai ușoară sau partea mai puțin ușoară, în percepția unui copil. 

Virginia Usiku: „Profesional vorbind, m-a ajutat culoarea pielii”

Crezi că, profesional vorbind, te-a ajutat culoarea pielii?

M-a ajutat, da. Adică, târziu mi-am dat seama de acest aspect. Și aici m-am împotmolit de mici impedimente. Oamenii nu sunt rasiști. Viața în sine nu a fost atât de diversă. Eu am fost a doua sau a treia fată din modelling de culoare. Și chiar de culoare că celelalte erau mulatre. Și atunci imaginează-ți că la tv nu vedeai, exceptând clipurile, dar nu vedeai produse consumabile la televizor pe persoane de culoare. Vedeai blonde, cât mai europene. 

Tu de ce naționalitate ești?

Eu sunt româncă. 

La câte luni ai fost lăsată în centrul de plasament?

Cred că la câteva luni. Nu cunosc detaliile astea despre mine.

I-ai văzut vreodată pe ai tăi?

Nu. Cred că a fost odată în capul meu că am văzut-o. A venit o doamnă superbă îmbrăcată office și mi-a adus o caserolă de banane și atunci am crezut că e mama. Aveam vreo 5-6 ani. S-a dat drept prietena mamei. Este singurul moment în care eu știu că a fost ea.

Ți-ai pus întrebarea „de ce” când erai mică?

De multe ori, și mare fiind. Când eram mare, am dat piept cu de toate. Când eram mică, eram protejată și poate nu realizam. Am avut nevoie de o susținere maternă. M-am lovit, îți dai seama. M-au luat toate gândurile. Una e să apelezi la mama, când știi că oricând te poate ajuta și alta e să apelezi la un apropiat, o educatoare în cazul meu. 

Nu ai avut, poate, aproape nimic, deși e mult spus având în vedere că te simt atât de entuziasmată în dialogul nostru. Ce ai acum? Ce simți că te împlinește?

Mă am pe mine întreagă. Pe mine mă cunosc. Nu mă mai sperie viața. Nimic, chiar. 

Ce-ți place la tine?

Îmi place că am rămas acel om cu naivitate. Mi-au rămas în minte caracteristici care, chiar unii prieteni, le depistează, Unii prieteni din liceu, din facultate îmi spun că au trecut anii și eu am rămas la fel, indiferent prin câte am trecut. Asta mă bucură, deși eu nu-mi dau seama. Știu că am anumite calități, dar îmi aduc aminte ceilalți despre cum sunt eu. 

Virginia Usiku: „Nu am niciun gând pentru părinții mei. I-am urât la un moment dat.”

Ai un gând pentru mama sau tata?

Nu am niciun gând. 

Ce gând aveai înainte?

Îi uram. I-am urât. Am avut discuțiile mele cu Dumnezeu. El știe tot. Nu a fost fair, nu a fost corect. Mai am doi frați, suntem despărțiți și nu suntem împreună. Am regrete.

Părinții tăi mai sunt împreună?

Nu, sunt frații din partea mamei doar. 

Pe ei îi știi?

Mama s-a întors în Namibia și și-a continuat viața. Fizic nu îi știu, dar îi mulțumesc internetului că a făcut un lucru minunat din punctul ăsta de vedere și am reușit să iau legătura cu ei virtual, să vorbim, să cunosc membrii familiilor lor, să aflu că am o nepoțică care are în jur de 7 ani și este o domnișoară minunată. Dacă nu am reușit să-i văd prin demersurile clasice (scrisori pe la ambasade, cu mii de cereri). 

Cu ocazia asta nu ai reușit să o vezi pe mama ta sau nu mai dorești?

Acum nu mai e. A decedat. Am aflat pe parcurs că nu mai e. 

Ce ai simțit atunci?

Nimic. Nu e că m-am forțat sau impus să nu simt nimic. Pur și simplu, nu m-a mișcat mult. M-ar fi emoționat mai mult dacă aflam despre o persoană care m-a crescut. Atunci, da, m-ar fi durut. În privința ei, m-am gândit ca la o persoană străină care a murit. Când vorbesc cu frații mei și aducem vorba de mama, ei sunt foarte afectați și eu, nu. 

Citește și: Valentin Perduș, medicul crescut în orfelinatele ceaușiste după ce a fost abandonat pe calea ferată. Cum ajunge un copil abuzat să-și dedice viața salvării altor oameni?

Un gând pentru tine ca să-l citești peste câțiva ani. 

Aș  dori ca tot mai mulți copii din centrele de plasament să reușească așa cum am reușit eu. Vreau să fiu un model pentru ei. Eu înțeleg cel mai bine căci am fost în situația lor, știu prin ce trec și doresc ca alegerile lor să fie unele drepte. 

Povestește-mi, te rog, despre activitățile tale în care ești voluntar.

Sunt în mai multe ONG-uri. Am fost ca invitată, chiar voluntar și ușor când au descoperit că sunt un copil ca ceilalți, am fost invitată să arăt că se poate. Mi-au dat sens, au căpătat sens. Am un scop în spatele acțiunilor mele pe care le fac. Asta e dorința mea și-mi pare rău cu pandemia că am fost un pic absentă, în schimb țin legătura cu o fată din centru, iar pandemia ne-a apropiat. Am devenit ca sora ei mai mare. I-am zis că pune o încărcătură prea mare pe mine și nu vreau să o dezamăgesc.:)) Ea a preluat ce e mai bun din ceea ce fac și mă bucură. 

Deși viața nu te-a ocolit de greutăți, te-a determinat să devii neînfricată. 

Da. M-a întărit, așa este. 

Ce proiecte ticluiești pe viitor?

Nu-mi mai fac planuri. Mă bucur de proiectele care vin sau de cele în care sunt băgată deja. Timpul nu-mi mai permite să mai fac prea multe sau să mă dedic în totalitate altora. Încerc să îmbin. M-a bucurat un proiect în pandemie și astăzi a venit vestea. Am apărut în revista Vogue Portugalia. Am avut un shooting la ei și a apărut numărul. 

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO