Rata divorțurilor este una din ce în ce mai mare și nu o spunem noi, o spun statisticile. Mai mult decât atât, procentul căsătoriilor este în picaj liber deoarece puțini sunt cei care se mai încumetă, probabil ajutați și de tabloul pe care îl văd în jurul lor.
Recunosc cinstit că nu am avut cel mai bun exemplu de cuplu fericit în familie și am stat mult și m-am gândit înainte de a spune „da”, tocmai din cauza faptului că nu am văzut niciodată rozul din relația părinților mei.
Orice despărțire este dureroasă, chiar și una „cu acordul părților” și este aproape imposibil să nu rămâi cu resentimente în urma unei relații serioase care s-a destrămat. Iar atunci când vorbim de divorț, lucrurile sunt și mai complicate. În cele mai multe dintre cazuri, oamenii se căsătoresc din dragoste, sau din ceea ce cred ei că înseamnă iubirea într-un anumit moment al vieții lor. Iar a ajunge la divorț, a ajunge să rupi acea relație de iubire ce v-a unit cândva, e al naibii de dureros din multe puncte devedere. Chiar și femeile care sunt abuzate și care știu sigur că lucrurile nu se vor îndrepta, tot trec printr-o perioadă de nehotărâre și de părere de rău.
Ca să înțelegem lucrurile mai bine, am stat de vorbă cu psiholog Miruna Stănculescu, unul dintre acei specialiști care spun lucrurilor pe nume și care sunt capabili să ne deschidă ochii.
De ce ar trebui să țină cont decizia de a divorța?
Îmi place să spun că există o linie foarte fină între o relație bună care a dat de greu și una proastă în care ai stat prea mult. Și că fiecare dintre cei doi parteneri implicați are responsabilitatea de a trage această linie, fiecare pentru sine. Îmi mai place să spun și că o relație bună se găsește greu. În contextul acestor afirmații, o dată ce ajung la momentul la care înțeleg că “ceva nu merge” am nevoie să evaluez “ceva-ul” atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv. Obiectiv vorbind, dacă am ochii vineți în fiecare lună (sau de două ori pe an, e tot aia) sau dacă mă aflu la a nu știu câta încercare concretă (și obiectivă, la rândul ei) de a drege relația atunci nu am de ce să ajung la partea subiectivă. Asta e, firește, varianta simplă, respectiv cea în care în mod obiectiv și vizibil lucrurile sunt greșite. Treaba se complică dacă, obiectiv vorbind, nu e chiar așa de rău adică fie omul a greșit pentru prima dată, pare dispus să repare și face pași concreți în acea direcție sau dacă nu a făcut ceva greșit și obiectiv totul ar trebui să fie bine dar subiectiv se simte ca naiba.
Decizia de a divorța nu e doar o despărțire care se lasă cu vânătăi emoționale (pentru adulți și copii deopotrivă). Ci și un proces legal cu consecințe financiare sau legale (de pildă custodia copiilor). E important, așadar să știu exact care e problema și să îmi declar mie că nu mai vreau să fac nimic pentru a încerca să repar situația. Dacă nu pot face asta, cu mâna pe suflet cum se spune, ar fi poate util să iau în considerare posibilitatea ca cineva obiectiv să mă ajute în evaluarea situației. Altfel spus, e de luat în calcul un drum la terapeutul de cuplu înainte de a căuta cel mai apropiat notar.
Decizia de a divorța are nevoie să fie însoțită de responsabilitatea asumată (care vine la pachet cu liniștea sufletească) a omului care știe de ce ia o decizie și mai știe și că, din punctul lui de vedere, e unica posibilă.
Cum te poate transforma aceasta decizie?
În cazul unei despărțiri există o tranzacție simbolică: cel care părăsește își asumă vinovăția, cel care este părăsit își asumă un ghiont (sau șut) în nivelul stimei de sine. Sigur, există și varianta (cât se poate de) fericită a acordului ambelor părți, dar nu o vedem din păcate prea des. Considerând varianta în care unul dintre parteneri inițiază ruperea relației, acesta poate fi chinuit fie de vinovăție (și de regulă comportamentul părăsitului o potențează). Cel care nu-și dorește despărțirea e de obicei chinuit de sentimentul devalorizării iscat din constatarea că “nu mai e destul de bun” (mai ales dacă partenerul e implicat deja într-o altă relație). Ambele se pot pot transforma în furie și resentimente și vedeți pe la tribunal sau pe la știri unde pot ajunge comportamentele de punere în practică ale resentimentelor cu pricina.
O stimă de sine scăzută vine la pachet cu stări depresive sau anxioase. Consumul de alcool sau mîncatul compulsiv sunt comportamente care au în spate multă frică generată de ziua de mâine și de răspunsul incert la întrebarea “cum am să mă descurc”.
Cum te poate afecta procesul de divort, în sine?
Un divorț vine la pachet cu o logistică complicată, atât la propriu cât și din punct de vedere emoțional. Nu e ușor nici dacă lucrurile decurg civilizat, ce să mai spun despre varianta în care fostul partener de cuplu devine dificil sau rău intenționat. O despărțire este (simbolic) moartea unei relații. Nu e ușor să admiți că ai greșit sau că ți s-a greșit suficient de grav încât să merite să o iei de la capăt.
De ce depinde o revenirea mai grea sau mai ușoară după divort?
În primul rând de siguranța unei decizii bune. De sentimentul că asta era de făcut. Sigur că are importanță și felul în care a decurs tot procesul – dacă partenerul a cooperat sau nu, dacă relațiile rămân decente (mai ales atunci când sunt și copii implicați). Dar indiferent cât de greu este, primul pas spre vindecare este siguranța unei decizii bune. Apoi procesarea corectă a ceea ce s-a petrecut. De pildă, dacă sunt cel/cea părăsit(ă), am nevoie să înțeleg că ceea ce a făcut partenerul (partenera) meu nu reflectă valoarea mea de om, de bărbat sau de femeie ci alegerile lui sau ei. Sau că dacă omul devine nerezonabil și îmi face zile fripte am măcar avantajul că îmi demonstrează că am făcut alegerea corectă (sau, cum îmi place mie să spun, că mă scapă de el însuși). Ori să îmi dau seama că omul pe care credeam că îl iubesc nu există și cel care se dovedește că există n-ar trebui să mă intereseze. Și că, până la urmă, cea mai bună dovadă că nu era omul potrivit este aceea că nu suntem împreună.
Femeile sau bărbații își revin mai ușor după divorț?
Cum îmi place mie să glumesc și unii și alții sunt oameni. Ca atare se poartă ca oamenii. Poate și de asta fiecare are impresia că pentru tabăra adversă lucrurile sunt mai simple. Obiectiv vorbind, nu e așa. Suntem la fel de neajutorați în fața suferinței emoționale. O manifestăm doar diferit. Faptul că un bărbat nu-și poate permite să plângă în baie (pentru că nu e o fleoarță, ce naiba) ci doar să se îmbete crunt cu prietenii nu înseamnă că nu suferă și că nu se simte nepregătit pentru a o lua de la capăt. Faptul că o femeie are copiii alături de ea, nu înseamnă că nu se simte în bătaia vântului și nepregătită să fie și tată. Își revin mai ușor după divorț oamenii care reușesc să ajungă la un consens cu partenerul lor sau care acceptă situația și cei care termină relația civilizat și înțelegând că era decizia potrivită.
Citește și Există o reţetă a fericirii?
Ce preocupări ar trebui să îți găsești ca să îți revii mai repede după divorț?
Aș menționa mai ales care sunt cele care nu ajută, cum ar fi însingurarea, neglijarea aparenței sau adoptarea unui stil de viață nesănătos. Le spun deseori celor cu care lucrez că cea mai bună pedeapsă pentru cineva care te-a făcut să suferi este să fii fericit. Și, similar, că cea mai bună pedeapsă pentru un trecut care nu-ți convine este să îl lași fără consecințe. Ajută, așadar, orice preocupări care mă ajută să fac exact asta – să mă îndrept (cu răbdare și perseverență) către o viață care să reflecte ceea ce îmi doresc.
Cum te poate ajuta terapeutul să-ți revii după divorț?
Un terapeut te poate (mai ales) ajuta să ai parte de o despărțire mai puțin dureroasă. Terapia de cuplu nu garantează păstrarea relației ci o privire obiectivă asupra ei și respectiv clarificarea problemelor din relație într-o manieră corectă. Chiar dacă partenerul nu vrea terapie de cuplu, discuția cu un terapeut ajută la luarea unei decizii care să se simtă ca fiind corectă. După divorț (sau doar despărțire) terapia poate ajuta la procesarea resentimentelor și a imaginii de sine distorsionate, la corectarea acestora.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
