Cum îți poate schimba viața un zbor cu avionul? Povestea de dragoste dintre un pilot și o jurnalistă. Mădălina Dobrovolschi, fost purtător de cuvânt al Președintelui Klaus Iohannis: „Pentru mine, maternitatea reprezintă cea mai importantă lecție de viață, pentru că m-a schimbat total. Sunt alt om”
Mădălina Dobrovolschi este jurnalist și o poți vedea acum la TVR, ca realizator al emisiunii Țară, țară, cine ești? ori asculta în direct, la Europa FM. Fost purtător de cuvânt al Președintelui Klaus Iohannis – context în care l-a și cunoscut pe soțul ei, pilotul Emil Dobrovolschi – Mădălina a renunțat o vreme la presă pentru a o aduce pe lume pe Matilda, fetița lor care acum are 6 ani.
De ce ai vrut tu să devii jurnalist?
Mădălina Dobrovolschi: Ce altceva puteam alege, dacă știu această cale de când eram foarte copil mic? De mică, făceam emisiuni cu păpuși, cu creionul în mână, fără microfon. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit să fiu altceva decât jurnalist, mai ales că la 14 ani deja aveam prima emisiune la radio, la Onești, orașul de unde vin eu. Așadar, la mine n-a fost o căutare, ci un drum pe care l-am știut și l-am continuat cât am putut de bine.
M-a atras întotdeauna să vorbesc, mai întâi păpușilor, părinților sau bunicilor mei. M-au atras fascinația dialogului, a răspunsului, a atenției, poate. Nu știu exact. Atunci când ești foarte mic, care e primul lucru care te atrage?
Probabil că îmi plăcea cum se așeza toată lumea în jurul meu și așteptau să zic ceva, eu să-i fac să râdă. După etapa cu joaca și păpușile, a urmat etapa scrisului, înainte să merg la școală. Am învățat să scriu și să citesc foarte devreme pentru că s-au ocupat bunicii de mine. Bunica și-a dorit toată viața să fie învățătoare, dar nu a putut din cauză că provenea dintr-o familie de chiaburi. Era o persecuție împotriva acestor familii, care nu mai puteau să-și trimită copiii la anumite școli. Așa încât bunica a devenit casnică, a avut grijă de frații ei și și-a păstrat tot timpul în suflet dorința de a fi educator. A folosit tot talentul și energia asta cu noi – cu mine și cu fratele meu.
Cred că am fost norocoasă că bunica și-a dedicat toată energia și aveam în fiecare zi ore de citire, scriere, lucru manual. Iată, acum știu să cos, știu să împletesc, pentru că ea m-a învățat.
Și foarte devreme am început să scriu poezii. De fapt, de acolo a apărut oportunitatea de a ajunge în presă. Câștigasem niște premii de literatură la competiții locale și m-au invitat la un post de radio local să vorbesc despre victorie. Când am intrat prima dată în direct, am simțit cea mai mare bucurie.
Nu știu dacă era vârsta sau dorința mea dintotdeauna să vorbesc la microfon. Habar n-am. Dar n-am avut emoții. Simțeam doar bucuria. Am vorbit continuu, am fost veselă, am râs și atunci directorul radioului mi-a propus să fac o emisiune pentru adolescenți. În timpul liceului, am fost prezentator de știri la postul local de radio și corespondent pentru postul-mamă din București, adică Radio 21 București, iar când am venit la facultate, am continuat. Între timp apăruse și o televiziune locală și am început colaborarea și cu ei, colaboram și cu presa scrisă, semnam editoriale și am publicat în perioada aceea destul de mult.
Scrisul este o constantă în viața mea, m-a însoțit tot timpul cu loialitate. Acum scriu o carte, dar nu e literatură, ci mai mult un instrument pentru profesioniști, e despre zona de comunicare, atitudine, relaționare. O voi lansa anul viitor, în primăvară. Este călătoria mea profesională și născută din faptul că susțin cursuri de mulți ani profesioniștilor din diferite domenii, cursuri în care le povestesc despre instrumentele pe care eu le-am achiziționat de-a lungul carierei mele din zona de comunicare publică, atitudine, relaționare, cultură organizațională, chestiuni de genul ăsta. Inclusiv personal branding, public speaking. Le-am pus pe toate într-un volum, pentru că mi-e foarte drag conținutul ăsta, că e al meu întru totul. Este exact călătoria mea, prin ce am trecut, când mi-a fost greu, ce frici am avut… că am avut o grămadă, cum le-am depășit.
Mă intrigă un pic această adolescență super creativă și super conectată, cumva la polul opus față de imaginea pe care o avem noi față de adolescenți, care sunt introvertiți, care au niște furtuni interioare mai degrabă și în exterior sunt liniștiți. La tine părea invers. Ce căutai? Ce îți doreai tu?
Mădălina Dobrovolschi: Îmi doream foarte mult să reușesc să fac lucrurile pe care mi le propuneam. Am fost pasionată de învățat. Am fost pe la olimpiade naționale destul de multe – la engleză, la română, la psihologie, la filosofie. Îmi plăcea să-mi pun în fiecare an un țel, să ajung la Olimpiada națională, să câștig niște premii. Și învățam, învățam, învățam.
Nu știu dacă am fost perfecționistă, dar îmi plăcea imaginea asta pe care o construiam de om care face performanță, care merge la Olimpiadă, care câștigă premii de literatură. Și lucrul ăsta practic mi-a și garantat traiectoria, pentru că eu nu vin dintr-o familie cu nu știu ce resurse, cu relații în București sau ceva.
Eu vin dintr-un orășel mic, cu două bulevarde paralele, care a venit cu mult curaj și speranță în București și cu un dosar atâta de premii care erau cartea mea de vizită. Să știi că a contat experiența în presă, că știam când m-am dus prima dată la un concurs. E o poveste super-amuzantă. Am fost angajată pentru că se vedea că lucrasem, adică știam să fac ceea ce trebuia să fac, să prezint știri, dar pe diplomele alea să știi că nu s-a uitat nimeni.
O mare dezamăgire, din nou, pentru că eu făceam un fel de prezentare a mea de fiecare dată când mă duceam undeva. Și prezentarea avea drept punct de pornire dosarul ăla cu diplomele mele, că am câștigat niște premii de literatură, că am fost la Olimpiadă, că am luat bacul cu 9 nu știu cât și nimeni nu s-a uitat vreodată la dosarul ăla. Tot timpul ”hai să facem o probă, să vedem. Știi să citești bine știrile? Fă un reportaj”.
La un moment dat am renunțat să mai port dosarul ăla cu mine, că mi-am dat seama că e degeaba. Practic, lucrurile acelea n-au ajutat prin faptul că erau niște diplome necesare sau că cineva ar fi căzut în admirație că uite ce am făcut eu, ci m-au ajutat pe mine să fiu un om mai bun, adică să am o cultură generală poate mai bună, să mă construiesc într-un anumit fel. Eu am făcut Facultatea de Filosofie, dar dacă mă întrebi ce a zis filozoful nu știu care, s-ar putea să nu mai știu, dar m-a format într-un anumit fel. Gândesc sistematic. Tot ce fac în viață fac să aibă o anumită logică, să fie o poveste rotundă, să fie un sistem funcțional. Cu asta am rămas din facultate, spre exemplu, din aventura mea cu concursurile literare sau cu olimpiadele. Am rămas cu perseverență, poate cu ideea că trebuie să lupți în continuare, să nu te lași pradă dezamăgirilor. Adică fiecare lucru a avut o lecție, chiar dacă nu cea pe care credeam eu că o să o primesc.
Ce simți că te-a schimbat mai mult? Experiența de TV sau cea de radio?
Mădălina Dobrovolschi: Sunt foarte diferite experiențele astea. Cred că marcantă pentru mine a fost experiența de radio, pentru că radio-ul este cea mai bună școală pentru voce. Ai să simți tot timpul în spațiul public pe cineva care e comunicator, care a trecut prin radio, pentru că își simte vocea altfel, e o apropiere mai mare. Reușești să-ți controlezi mai bine vocea, să-ți cunoști mai bine vocea și să o controlezi mai bine, să fii mai prietenos cu ea, pentru că tu ești concentrat pe un singur canal de comunicare, cel audio, adică ceea ce livrezi prin voce. Și atunci, tot ce înseamnă antrenamentul tău se concentrează în primul rând prin a transmite întreg pachetul de mesaj prin acest canal. Și oamenii de radio reușesc să-și construiască o voce mai plăcută, mai percutantă. Folosesc mai bine vocea pentru transmiterea mesajelor, că ăsta e instrumentul lor principal.
Prima dată când mi-am ascultat vocea la radio eram puștoaică. Eu aveam impresia că sună într-un fel, că sună minunat! Când am ascultat prima înregistrare, nu-mi recunoșteam vocea. Mi se părea că sunt ca un pițigoi. Era așa ascuțită și enervantă. E un instrument foarte bun să te înregistrezi, să te asculți dacă vrei să lucrezi la zona ta de voce. Mi se pare esențial. Și atunci m-am ascultat, am făcut emisiuni, am înregistrat, m-am ascultat și mi-am dat seama cum să controlez atunci când e prea tare frig, vocea prea tare, că de fapt făcând lucrul ăsta nu transmiteam ceea ce voiam să transmit. Transmiteam altceva: transmiteam nervozitate, transmiteam agitație. Și atunci radioul m a învățat foarte, foarte bine să controlez zona asta de voce. După care te mai învață ceva: să fii foarte prezent în dialog. În televiziune, ai de partea ta ansamblul acesta al imaginii. Poți să taci câteodată și să lași imaginile să vorbească. În Radio, asta se numește ”pauză pe post”. Tu îmbraci atmosfera și totul prin vocea ta. Trebuie să fii foarte atent la cel cu care vorbești. Când tace, tu intervii. Și atunci îți dezvoltă un mecanism de dialog și de prezență mult mai bine conturat decât în televiziune.
Televiziunea a adăugat alte lucruri, cum ar fi atenția pentru modul în care arăți, cum te îmbraci, chestiunea care ține de ținută, de imagine, de prezență pe scena publică. Până la urmă, totul e un pachet. Poate unele lucruri le înveți nu din interacțiunea cu televizorul, cu prezența ta la televizor, ci din interacțiunea cu oamenii din jurul tău. Adică din fiecare mediu am învățat câte ceva și m-am șlefuit cumva. Am încercat să văd și eu cum fac alții, ce funcționează în cazul meu, dar televiziunea a adăugat peste experiența de radio.
Cum te-a schimbat pe tine trecerea în zona publică, faptul că ești recunoscută pe stradă?
Mădălina Dobrovolschi: Pe mine nu m-a schimbat în niciun fel. O privesc așa, ca pe o chestiune care nu e esențială în viața mea. Adică n-am fost niciodată fascinată de faptul că mă recunoaște cineva și niciodată supărată că nu mă recunoaște cineva. Mi-am păstrat normalitatea pentru că pentru mine experiența asta și profesia asta e parte componentă din mine. Eu dintotdeauna am avut o emisiune, am fost o prezență publică. Când eram în liceu, mă cunoștea lumea pe stradă, în orașul meu, pentru că mă vedeau la televizor, mă ascultau la radio, dar nici atunci eu nu am pus niciodată accent pe dimensiunea asta. Adică nu am făcut niciodată meseria asta de dragul recunoașterii publice. E o parte din mine și recunosc că este un avantaj, pentru că îți creează câteodată șansa să cunoști mult mai mulți oameni, o anumită căldură în relații, dar și foarte multe antipatii și foarte multe ștampile care nu au nimic de-a face cu tine.
Dă-mi trei exemple de ștampile!
Mădălina Dobrovolschi: Ceva ce m-a amuzat de foarte multe ori: Vaaai, ce înaltă ești! La televizor nu se vede, se pare, cât sunt de înaltă. Da, sunt înaltă – 1.75. Ar mai fi: ”Vai de mine, dar tu ești o persoană caldă, comunicativă, drăguță”. Poate pentru că făceam și talk show politic și perioadele astea de agitație și așa intense, dezbateri, mai ridici tonul, mai îți impui un punct de vedere. Probabil că părea că eu așa sunt. Am observat foarte des chestiunea asta, că oamenii când mă cunosc, își dau seama că sunt un om extrem de normal. Sunt foarte vorbăreață. Dacă am început discuția, terminăm mâine în orice context și sunt om calm, normal. Adică n-am, nu am dimensiunea pe care am mai văzut o: ”Aoleu, este arogantă”. Nu, nu, n-am avut niciodată despre mine impresia că aș fi arogantă, dar pot să par, pentru că cine știe în ce context m-ai văzut. Oricum, sunt un om absolut normal și nu sunt fascinată de dimensiunea publică a activității mele.
Îmi place interacțiunea asta cu oamenii. E minunată meseria noastră, pentru că este posibilitatea să cunoști atâția oameni. Uite, acum am cunoscut niște invitați extraordinari. Te cunosc pe tine, ne conectăm, păstrăm legătura peste ani se dezvoltă prietenii. E foarte fain, suntem norocoși, trebuie să recunoști asta.
Ce ți-a luat televiziunea?
Mădălina Dobrovolschi: Mult din timpul meu liber. A fost o lungă perioadă în viața mea când nici nu prea înțelegeam ce e ăla timp liber. Foarte lungă perioadă. Sunt ani pe care nu mi-i amintesc decât din perspectiva joburilor pe care le aveam și a proiectelor, că știam că am prezentat știri sau am avut nu știu ce emisiune, pentru că eram literalmente tot timpul în redacție. Când nu eram în redacție, eram în studio și viața personală era ceva accesoriu. Adică nu era o chestiune în care să investesc foarte mult, dar mi se părea absolut normal. Nu mă frustra decât în anumite momente, când îmi dădeam seama că s-ar putea să nu fie asta chiar libertate.
Țin minte că eram într-un an în redacție, era ceva final de an și era foarte multă agitație pe stradă și eu nu aveam cum să plec din redacție. Și m-am uitat pe geam la oameni cum se plimbă și am zis ”cred că așa se simte libertatea”. Și mi-am dorit în momentul acela să fiu puțin liberă, să pot să merg și eu pe stradă fără să sune telefonul, fără să fie nevoie să fiu la nu știu ce transmisiune. Foarte mulți ani am fost doar omul de la televizor care face tot. Atât de mult iubeam meseria asta încât probabil că era și o mare oportunitate pentru managerii de redacții să mă pună să fac lucruri. Am prezentat știrile seara și după aia: ”Mădălina, e o problemă. Nu poate să vină colegul sau colega. Nu vrei să vii și dimineață la matinal?”. M-am dus acasă, am făcut un duș, am stat câteva ore și m-am întors. Râdeau cunoscuții de mine: ”aseară, când m-am uitat la televizor, erai tu. Dimineață, erai tot tu la TV. Tu dormi acolo? Ai un cort?”. Dar nu mi s-a părut un sacrificiu. Mi se părea normalitate. Când am venit în București, am lucrat la radio, lucram la TV, aveam facultate, cursuri și un an de zile nu am avut o zi liberă. Și mi-am dat seama că e ceva în neregulă, pentru că părinții mei, care erau obișnuiți să mă vadă zi de zi, nu mă văzuseră de un an. Mă văzuseră doar pe la televizor.
Exista conceptul de burnout pentru tine atunci?
Mădălina Dobrovolschi: Nu am știut despre lucrul ăsta și nici nu am simțit asta. Eu cred că există o vârstă pentru orice. Și la vârsta aia, pentru mine aia era activitatea care mă ținea în priză și mi-o doream. Adică nu mă forța nimeni să fac asta. Cu timpul mi-am așezat lucrurile în viață altfel.
Când a început să devină importantă pentru tine viața personală?
Mădălina Dobrovolschi: De când l-am cunoscut pe soțul meu, viața mea s-a reproiectat pentru că mi-am dat seama că există lucruri mai importante.
Ce are așa special un om, astfel încât să miște complet centrul de greutate de pe o zonă alimentată asiduu din de la 14 ani în cu totul și cu totul altă direcție?
Mădălina Dobrovolschi: Aveam emisiunea în prime time în fiecare seară și era emisiune foarte urmărită și aveam succes și moderasem dezbaterea finală la alegerile prezidențiale, ceea ce pentru un jurnalist este maxim ce pot să ți dorești. Și ajungeam acasă foarte târziu, deschideam calculatorul și citeam nu știu câte mesaje de la telespectatori, le răspundeam, dar eram singură. Adică aveam un sentiment de singurătate și mi-am dat seama că eu degeaba am această împlinire profesională dacă nu am cu cine să o împărtășesc. Și a fost un sentiment groaznic de singurătate și de lipsă de rost. A fost rost la un moment dat, că e normal să ne dorim să construim, să facem carieră, dar cred că rostul vieții e și cu cine să împarți toate bucuriile astea. Și eu nu aveam cu cine să împart toate bucuriile astea.
Nu în sensul că eram singură sau cu totul singură, ci că eram într-o existență superficială din punctul de vedere al relațiilor personale. Și atunci când l-am cunoscut pe soțul meu, mi-a revoluționat universul pentru că m-am îndrăgostit și mi-am dat seama ce înseamnă lucrul ăsta cu adevărat și a început să nu mai fie atât de important să plec de acasă, ci să stau cât mai mult acasă, să mergem, să ne plimbăm, să discutăm, să povestim, să împărtășim totul.
Cum v-ați cunoscut?
Mădălina Dobrovolschi: În avion, cum altfel? Ne-am cunoscut în avion. Eu eram jurnalist în delegație oficială și el era comandantul aeronavei oficiale și zburam spre Washington. Fusese un moment aniversar, în aer, și soțul meu a fost invitat să facă un anunț către delegație. El povestește acum că a văzut doar ochii mei. La un moment dat am mers, invitată de cineva din delegația oficială, să văd cockpit-ul. Ne-am cunoscut atunci. După aceea am stat puțin de povești, ne-am certat, el fiind un susținător al unei cauze, eu nu. Ne-am contrazis, de fapt. Certat e prea mult spus. După aceea, când am ajuns în Statele Unite, nu ne-am mai văzut, dar la întoarcere a fost un moment foarte simpatic, pentru că piloții au un timp în care pot să zboare și depășise timpul acela și venise un alt echipaj. Ne întorceam. A fost Washington – Bruxelles și de la Bruxelles a fost un alt echipaj. Și eu, cum citeam o revistă și abia așteptam să ajung acasă, m-am trezit că se așază domnul comandant lângă mine. Și am întrebat panicată: cine pilotează avionul? A fost foarte haios. Și atunci am început să povestim, am făcut schimb de contacte și după ce am revenit în țară, am luat legătura și totul e istorie. 10 ani s-au scurs de atunci și suntem cum nu se poate mai fericiți. E varianta mea masculină. Suntem foarte compatibili, suntem la fel de colerici, de implicați, de vorbăreți. Tocmai pentru că suntem atât de similari, știm exact cum funcționează celălalt și atunci ne reglăm foarte bine. E o relație în care e foarte prezentă dimensiunea asta de suport al celuilalt. Adică eu sunt acolo să îl susțin și îmi doresc să facă toate proiectele frumoase pe care le visează sau visez eu pentru el. La fel și el. Întotdeauna m-a ghidat, m-a sfătuit, mi-a dat sfatul cel bun, mi-a dat curaj când nu aveam și am făcut niște salturi uriașe tocmai pentru că am avut susținerea lui. Un exemplu foarte bun este când am renunțat la o emisiune, la un proiect, pentru că nu mai era locul meu acolo. Dar eu de una singură nu aș fi luat decizia aceea, pentru că mi-era teamă. El a avut perfectă dreptate că după momentul acela a urmat numai construcție frumoasă. Nu a fost nimic rău, dar eu nu aveam cum să văd. Suntem de foarte multe ori într-o intersecție și ne învârtim și ne e teamă să o luăm pe una dintre căi, pentru că nu vedem, nu ne e familiar ce e în intersecția asta. E foarte frumos aici, e călduț. Și atunci el e cel care îți spune ”Du-te pe drumul acela că o să fie bine. Ai încredere!”. Și atunci e foarte importantă dimensiunea asta de suport. Ne-am plăcut din prima. E un om extraordinar, e cald, e foarte deștept, e mobilizator, e foarte frumos, are pachetul complet. Și în primul rând e alături de mine și a fost din prima clipă și construim împreună tot felul de lucruri, inclusiv proiecte profesionale. Am făcut cursuri împreună, copiii, toate cele, toate lucrurile sunt proiectele noastre de suflet și ne înțelegem tare bine.
Cum a venit această emisiune, aceasta de care te ocupi acum, în viața ta?
Mădălina Dobrovolschi: Este proiectul meu de maturitate și este proiectul meu de suflet. Țin la emisiunea asta și la ideea asta cum nu pot să-ți spun, pentru că e construcția mea de la zero. Ideea mea și dorința mea de a arăta lumii oamenii care fac lucruri. După o viață în care am făcut emisiuni politice, talk show-uri în care cei care vin în astfel de emisiuni spun lucruri foarte frumoase, dar la capitolul acțiune nu întotdeauna – ca să fiu foarte diplomată, lucrurile stau la fel de bine precum la capitolul cuvinte – și proiectul acesta s-a născut în momentul în care am conștientizat că există o comunitate enormă de oameni în România care nu așteaptă ca statul să schimbe lucrurile, care fac, schimbă, fac proiecte, strâng bani, sunt voluntari, participă și mișcă într-un mod absolut, fabulos România. Conceptul a pornit în momentul în care mi-am dat seama că eu, ca știrist, ca jurnalist în general, m-am concentrat o viață pe informație negativă. Dar am observat în jurul meu că din ce în ce mai puțini oameni își doresc să asculte doar acea informație, știrea, informația goală. Ce urmează? Cum reacționăm la treaba asta? Și atunci conceptul e că noi pornim de la statistici negative în care România nu arată bine – abandon școlar, poluare, analfabetism funcțional – dar în studio întotdeauna sunt invitați oameni care găsesc soluții și nu doar că le găsesc teoretic, fac lucruri, au fundații, au asociații sau sunt în zona asta de corporate, oameni din zona de antreprenoriat care dau din munca lor, dau din ceea ce reușesc să câștige societății înapoi prin tot felul de proiecte. Și atunci a fost o construcție de maturitate. A venit într-un moment în care și eu sunt un om împlinit, adică matură și sufletește, și profesional și mi-am dat seama că e un proiect care lipsește. Nu, nu avem această tentație să punem în lumină oamenii care fac lucruri bune. Se întâmplă doar de Crăciun și Revelion la noi. În emisiunea mea se întâmplă fiecare săptămână.
Dacă i-ai spune copilului tău despre trei dintre oamenii pe care i-ai cunoscut în acest context, ce i-ai spune?
Mădălina Dobrovolschi: I-aș spune că a fi bun este cel mai minunat lucru pe care poți să ți-l propui în viață și cel mai greu. Dar dacă eu militez pentru „a fi bun – proiect de țară” – asta este credința mea și asta transmit în fiecare emisiune, gândește-te dacă fiecare în dreptul lui ar fi mai bun, un pic mai bun. Asta înseamnă să te uiți la vecinul tău, nu ca să-i moară capra, ci ca să vezi dacă are o problemă și poate poți să-l ajuți. Iar ajutorul nu înseamnă întotdeauna că trebuie să dai nu știu ce bani. Poate să însemne o îmbrățișare, o atenție, să sesizezi că are o problemă și tu să fii cel care pune mâna pe telefon și încearcă să o rezolve cumva. Înseamnă pur și simplu a fi implicat cumva în viața ta și în viața celor din jurul tău. Și eu nu cred că e un efort pentru nimeni dintre noi să fim mai buni și cred că asta ne lipsește. Pentru că dacă ne uităm și, din cercetarea mea – începem al patrulea sezon al acestei emisiuni – toți cei care vin observă faptul că abia acum încep să se construiască comunități în România. Deci, până acum au fost mulți ani în care am fost marcați de ruptură, de individualism. Și lucrul acesta nu vine din faptul că e o răutate sau o chestie nativă, ci din lipsuri, din greutăți, problemele pe care fiecare le-a avut, le are și își dorește mai degrabă să le trăiască individual, așa singuratic, când de fapt, în comunitate lucrurile acelea poate s-ar rezolva mai ușor. Asta îi și spun copilului meu că trebuie să fie bună. Și ea este. E un copil extraordinar de bun. Nici măcar nu-și pune problema atunci când este jignită sau când i se întâmplă un incident mai neplăcută – e la grădiniță, e normal – nici măcar nu-și pune problema că ar trebui să răspundă cu aceeași monedă. Adică ea este construită, e un om bun și cred că am sădit lucrul ăsta genetic în ea. Ea îmi dă lecții, de cele mai multe ori. Și eu le iau.
Pentru mine, maternitatea reprezintă cea mai importantă lecție de viață, pentru că m-a schimbat total. Sunt alt om. Când eram însărcinată, eram într-o perioadă profesională full, maximă. Da, eram purtătorul de cuvânt al Președintelui României și, pentru că mă simțeam ok fizic, am mers la serviciu până în ultima lună. Mi-am dat seama că ar fi cazul să stau acasă pentru că am văzut la televizor niște imagini cu burtica mea. Și atunci râdeam de toate mamele care îmi spuneau că viața mea nu va mai fi niciodată la fel după ce voi naște. Eu mă gândeam că voi integra totul perfect. Mi-am pus o mică canapea în birou ca acolo să doarmă copilul. Îmi imaginam așa niște momente idilice când eu lucrez la calculator și copilul meu doarme. Ca în filme. Și s-a născut Matilda și a început să urle. Se înroșea și țipa de mă știau toți vecinii. Deci mi-a dat o lecție pe care foarte greu am integrat-o în personajul meu, pentru că eram obișnuită să dau foarte mult pe zona profesională. Așteptasem și îmi dorisem foarte mult copilul, dar nu am înțeles care e amplitudinea schimbării. Și atunci lecția a fost că nu e o chestiune de renunțare, ci este o chestiune de alegere. Vreo doi ani de zile după ce am născut, m-am gândit cum fac eu să renunț la ceva. La ce să renunț? Când mergeam la serviciu simțeam că nu sunt neapărat o mamă bună și că îmi doream să fiu acasă. Când eram acasă, ziceam că nu sunt un profesionist bun și că voiam să fiu la serviciu. Și m-am frământat îngrozitor de tare vreo doi ani de zile. O perioadă foarte grea, pentru că nu știam la ce să renunț. Și la un moment dat mi-am dat seama că nu era vorba despre a renunța. S-a produs așa un declic. Mi-am dat seama că trebuie doar să aleg. Este necesar să am toată această activitate, tot proiectul ăsta mare acum în viața mea? Nu este necesar.
Atunci hai să aleg, nu să renunț, să aleg să fiu mai puțin prezentă în cariera mea și să aleg mai mult timp pentru copilul meu. Și când mi-am dat seama că ține de mine și că e o chestiune de opțiune, m-am simțit din nou liberă și am reușit să-mi reașeze lucrurile în viața mea. OK, nu mai facem nu știu câte emisiuni pe săptămână, ci facem o emisiune. Asta înseamnă că suntem mai puțin profesioniști? Nu. Înseamnă că suntem într-un context în viața noastră în care este mai potrivit să dăm timp copilului nostru, pentru că acum, după niște ani – fetița noastră face 6 ani în ianuarie – văzând-o cum este și cât de importanți au fost anii de prezență în viața ei, îmi dau seama că am făcut alegerea corectă și că anii aceia nu se vor întoarce niciodată. Și acum ea câștigă în independență, are tot felul de activități ale ei. Eu, de asemenea, pot să mă dedic mai multor proiecte. E, din nou, o altă etapă, se construiesc altfel lucrurile în jurul nostru. Dar la momentul respectiv nu trebuia să renunț la nimic. Trebuia, pur și simplu, să înțeleg contextul și să aleg, să accept, să integrez.
Citește și: Carmen și Andreas Vythoulkas sau povestea de dragoste a unui doctor grec și a unei ziariste românce
Cum se așază lucrurile mai departe pentru tine?
Mădălina Dobrovolschi: Se așază cum le așez, cum aleg să le așez. Mi se pare foarte important pentru noi toți să dobândim putere asupra noastră, înțelegând că totul e o alegere. Eu aleg să fiu cât mai prezentă în viața fetiței mele. Eu aleg să fiu cât mai prezentă în familia mea. Eu aleg să dedic timp proiectelor frumoase din viața mea. Iubesc proiectul acesta pe care îl realizez cu cei de la TVR, unde sunt profesioniști extraordinari cu care am lucrat de multe ori de-a lungul carierei mele. Am proiectul de la Europa FM la care țin foarte mult, pentru că e vorba despre interviuri și, din nou, foarte rar se mai întâmplă interviuri. Fac cursuri, training-uri, scriu o carte. Adică eu aleg să fac niște proiecte. De data asta, eu le aleg. Și îmi doresc să am în continuare cât mai mult timp să aleg să fiu prezentă în viața personală a familiei mele, să gătesc, pentru că îmi place foarte mult, să fiu acolo, să ne plimbăm, să ieșim în weekend, să ne plimbăm prin pădure, să facem orice, să fie bucurii. Nu m-aș mai întoarce niciodată la excesul acela de prezență publică în defavoarea vieții personale. Nu m-aș întoarce niciodată, pentru că am descoperit că, indiferent de cât de prezenți suntem în afara noastră, tot în interiorul familiei suntem cu adevărat noi. Și atunci îmi place, normal, să fiu așa.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
