Cum poate ajuta terapia prin dans pacienții diagnosticați cu Parkinson? Și cum putem lupta împotriva rușinii, a sentimentului de vină și a tabuurilor? Coregrafa Irina Marinescu: „Dacă aș fi trăit într-o societate în care oamenii cu diferite sensibilități, „nebuni”, ar fi fost considerați speciali, sensibili, problemele de sănătate mentală nu ar fi dus la izolarea persoanei cu dificultăți”

În interviul de mai jos am vorbit despre terapia prin dans, dar și despre Radiohead, PJ Harvey, Billie Eilish, Tzancă Uraganul, Ludovico Einaudi sau despre ritualurile care folosesc această formă artistică și care există în România – o să aflați ceva foarte interesant despre Oltenia 😉.  

Astăzi, Irina Marinescu încearcă să-i ajute pe oamenii care suferă de Parkinson făcând cu ei terapie prin dans. Totul a început din dorința ei de a găsi pe cineva care ar putea face dans terapie pentru o doamnă care are această maladie. Atunci s-a întâlnit cu Loredana Larionescu, psihoterapeut și Bianca Nițu, medic neurolog și împreună au inițiat proiectul ParkinsOn Dans. Scopul proiectului a fost creșterea stării de bine, atât fizică, cât și emoțională a pacienților diagnosticați cu boala Parkinson din România. Programul pilot a constat într-un atelier de formare în dans terapie pentru profesioniști, ateliere de dans terapie pentru pacienți în București și Azuga și o reprezentație artistică, experiențială, alături de beneficiarii proiectului și adresat publicului larg. Cum s-a desfășurat proiectul și cât de mult a ajutat ei pacienții diagnosticați cu această boală, aflăm de la Irina Marinescu în interviul de mai jos: 

Irina, ce v-a inspirat pe voi, ai lucrat la acest proiect împreună cu Loredana Larionescu, psihoterapeut și Bianca Nițu, medic neurolog, să inițiați proiectul Parkins’On Dance și cum a început această călătorie?

Dacă ar fi un film, călătoria ar începe într-o după amiază liniștită de primăvară, cu o discuție telefonică între mine și Loredana. S-ar ramifica apoi în poveștile noastre separate, parcursul profesional al Loredanei, cel al Biancăi, al meu, și s-ar reuni într-un cadru larg cu prima noastră întâlnire. Din puncte diferite, fiecare dintre noi eram interesate să inițiem și să dezvoltăm dans terapia pentru Parkinson. Eu căutam pe cineva care ar putea face dans terapie pentru o doamnă care are această maladie, așa că, în urma întâlnirii cu Loredana și Bianca, am devenit eu acel cineva.

În lume există de multă vreme programe de dans pentru Parkinson. Printre primele de acest gen a fost cel demarat în 2001 de compania de dans modern Mark Morris Dance Center din Statele Unite. Împreună cu Loredana și Bianca am demarat Parkins’On Dance cu finanțarea AFCN. 

Ce v-a determinat să vă implicați în terapia prin dans și cum ați ajuns să vedeți beneficiile acestuia pentru persoanele cu boala Parkinson?

Pentru mine a fost o continuare firească pentru că anul trecut mă hotărâsem să aprofundez metode de dans terapie, înțelegând îndeaproape efectele terapeutice pe care le poate avea dansul. 

Loredana Larionescu deja desfășura un proiect de dans terapie în spitalele de psihiatrie, alături de coregrafa Alexandra Bălășoiu. Iar Bianca Nițu era familiarizată din stagiile sale de formare cu efectele benefice ale acestei terapii pentru persoanele cu Parkinson.  Sunt diferite studii clinice care arată că o oră de dans de două ori pe săptămână îmbunătățește echilibrul, postura, fluiditatea mișcărilor, capacitatea de a iniția mișcări și schimba direcții. Un alt aspect, nu mai puțin important este cel social. 

Așa că porneam cu un capital serios de încredere în beneficiile pe care le poate avea dans terapia pentru persoanele cu Parkinson, suprapus pe expertizele noastre și pe experiențele profesionale diferite.

Irina Marinescu despre impactul terapiei prin dans asupra pacienților diagnosticați cu Parkinson: „De fiecare dată, după atelier, feedback-ul a fost (vizibil) pozitiv. De la schimbarea unei stări de amețeală, spre lipsa ei, de la senzația de neliniște la bucurie, de la amorțeală la energizare”

Care sunt principalele tehnici și metode de dans terapeutic pe care le-ai abordat în cadrul acestui program de formare?

A fost deosebită întâlnirea cu Melanie Brierly, specialista în dansul pentru Parkinson, care face asta de aproape 20 de ani și cu Sari Lievonen, care face tango pentru Parkinson. În proiect eu am facilitat atelierele de dans contemporan, iar Loredana Larionescu și Paolo Profeti au facilitat atelierele de tango. 

În timpul pe care l-am petrecut cu Melanie și Sari și în sesiunile de supervizare pe care le-am avut de-a lungul proiectului am descoperit dificultățile unui corp cu Parkinson și abordări care ajută la detensionarea corpului și fluidizarea mișcărilor, atât în relație cu propriul corp cât și cu spațiul. Pentru mine asta a fost un prim prag, faptul că am înțeles, de la un alt profesionist al mișcării, trăirile corporale, care până în acel moment, fuseseră doar descrieri tehnice (tremor, mișcări necontrolate, off, rigiditate musculară). Am preluat din experiența lui Melanie, care ne-a explicat și demonstrat mișcări și moduri în care se poate face dans pentru Parkinson. De altfel, cele două specialiste au și oferit câte un atelier demonstrativ persoanelor cu Parkinson, la finalul atelierului de formare. Pe tot parcursul proiectului am avut susținerea Asociației „Mai puternici decât boala Parkinson” în distribuirea informației către membrii comunității. 

Ce schimbări ai sesizat la pacienții care au participat în acest proiect?

De fiecare dată, după atelier, feedback-ul a fost (vizibil) pozitiv. De la schimbarea unei stări de amețeală, spre lipsa ei, de la senzația de neliniște la bucurie, de la amorțeală la energizare. Un lucru pe care l-au observat și colegii mei care au susținut atelierele de tango – pentru persoanele cu Parkinson și aparținătorii lor, starea emoțională a participanților a fost vizibil mai bună și s-au bucurat de întâlnirile noastre.

Pentru participanți a fost importantă și întâlnirea cu alți membri ai comunității Parkinson, socializarea, crearea de noi legături, observarea altor moduri de manifestare a bolii (au fost și grade diferite, la unele persoane boala e mai avansată) și istorii personale, dar și împărtășirea de soluții și manifestări de solidaritate și încurajare. A fost un proces fain și, nu de puține ori, emoționant.

Cât de mult crezi că poate ajuta dansul și nu doar în rândul pacienților cu Parkinson?

În dansul pentru Parkinson sunt urmărite creșterea conexiunii, a fluidității în mișcare, a echilibrului, ameliorarea posturii, în raport cu posibilitățile persoanei de a se mișca, adesea destul de limitate. Cred că e important de menționat că dansul nu combate această boală, ea este degenerativă. Ceea ce poate face dans terapia este să amelioreze simptomele și să încetinească progresia. În acest proiect am urmat cu toții un protocol destul de riguros, cu o evaluare în prealabil și după finalul atelierelor, pentru a ne asigura că lucrăm în beneficiul persoanelor care fac parte din program. Este indicată consultarea unui medic specialist înainte de a urma atelierele, pentru a elimina diferite riscuri (poate sunt boli asociate pentru care este contra-indicată forma aceasta de terapie).

Prin dans ne putem manifesta emoțiile și lumea interioară,  putem să ne testăm și să ne depășim limitele, să învățăm să fim și să lucrăm împreună, în același ritm, sau în ritmuri diferite. 

Irina Marinescu despre ritualurile prin dans din România: „Am descoperit la un moment dat că în Oltenia există un obicei – hora de pomană – care se face la 40 de zile de la decesul persoanei pentru a ajuta familia și comunitatea să treacă peste despărțire”

În afară de acest proiect dedicat pacienților cu Parkinson, ce alte ateliere de terapie prin dans ai mai făcut sau mai faci? Cum ne mai poate ajuta dansul?

Facilitez două ateliere de dans – terapie: unul pe tema burn-out-ului și unul pe tema feminității. Ambele sunt gândite alături de psihoterapeute cu care am colaborat. Țin periodic aceste ateliere, iar până acum ele s-au desfășurat în București și Timișoara.

Lumea în care trăim favorizează apariția burn-out-ului, iar în 2022, alături de colegele din Developing Art, am desfășurat o cercetare artistică pe această temă. Alina Ușurelu a colaborat cu medicul Roxana Negureanu, Andreea Novac cu socioloaga Fidelie Kalambayi, iar eu cu psihoterapeuta Mihaela Vechiu. Împreună cu Mihaela am făcut un studiu în cadrul unul atelier pe care l-am ținut pentru o grupă de timișoreni care trecuseră prin burn out. Am abordat metode somatice care să favorizeze identificarea „poverilor” pe care ne obișnuim să le ducem și care să facă mai ușoară tranziția spre schimbarea modurilor de reacție care ne aduc în situații de epuizare. Așa a luat naștere „Recuperare după burn-out”.

Cât despre atelierul pe tema feminității – „Corpul. Declinat la Feminin”, acesta a apărut mai degrabă din observarea diferitelor sfaturi și manifestări din mediul digital pe tema feminității. Cred că sunt multe feluri de a ajuta oamenii să ajungă la o relație echilibrată cu propria identitate de gen și sexualitate. M-a îngrijorat să descopăr că sunt foarte multe tutoriale/sfaturi care exploatează nesiguranțe pentru a da soluții rapide, fără fundamente terapeutice (sunt diverse tutoriale și pe tema masculinității, în același stil). Am gândit atelierul împreună cu o psihoterapeută cu formare în psihoterapie psiho-analitică. Iar în cadrul acestuia ofer un context în care participantele să își poată renegocia relația cu propria feminitate, cu imaginea lor, pornind de la tiparele corporale și comportamentale moștenite. 

Aș putea povesti multe despre cum ne poate ajuta dansul. Fiecare cultură are propriile ritualuri și forme de dans, e menționat în miturile de creație ale lumii și creează noi lumi de fiecare dată când îl practicăm. Nu cred că există vreun moment în care să fie contraindicat dansul – când suntem bucuroși, când ne simțim sau pentru a ne simți sexi, când suntem triști. Am descoperit la un moment dat că în Oltenia există un obicei – hora de pomană – care se face la 40 de zile de la decesul persoanei pentru a ajuta familia și comunitatea să treacă peste despărțire.

Irina Marinescu despre cât de deschiși sunt românii la terapia din dans: „Sunt oameni care vorbesc limbi străine mai mult corporal decât prin cuvinte și n-au nicio jenă că nu se exprimă ca un licențiat, pentru ei e importantă comunicarea, nu exactitatea sau că ar putea greși”

Cum este văzută în România terapia prin dans, cât de deschiși sunt oamenii către o astfel de abordare?

Pot zice că mare parte din oameni se tem și de dans și de terapie, fără ca asta să fie o exagerare. În România terapia prin dans e relativ la început și cred că ea poate crește aducând împreună mai mulți oameni din domeniile de mișcare și ale sănătății mentale la un loc. Există încă un spațiu al rușinii publice când vine vorba de sănătatea mentală, sau mai bine zis, de lipsa ei. Undeva în același spectru e rușinea de a te mișca, o tensiune între a dansa doar de dragul dansului și teama de a nu te face de râs. Dar văd că lucrul acesta se schimbă, puțin câte puțin.

Cum putem lupta împotriva rușinii și a tabuurilor? Cum ne putem apropia mai mult de dans, fără să ne gândim la ce ar crede lumea, de pildă?

Am reținut unul din lucrurile pe care le spune Brené Brown despre rușine – „Sentimentul de vină spune – am făcut o greșeală. Rușinea spune – eu sunt o greșeală”. Cred că unele tipuri de rușine semnalizează, de fapt, defecte ale societății, nu ale persoanei. Învățăm rușinea din contextele în care ne dezvoltăm și nu întotdeauna conștientizăm că putem alege să nu ne reprezinte acea credință despre fapte sau comportamente considerate drept rușinoase. 

Cum e, de exemplu, stigma legată de sănătatea mentală. Dacă aș fi trăit într-o societate în care, cum a fost cazul în diferite culturi de-a lungul umanității, oamenii cu diferite sensibilități, „nebuni”, ar fi fost considerați speciali, sensibili, problemele de sănătate mentală nu ar fi dus la izolarea persoanei cu dificultăți. La nivel de societate ne e frică de ce nu înțelegem, și cum putem să înțelegem un lucru dacă nu discutăm despre el.

Eu am reușit să scap de rușinea (de diferite feluri) prin înțelegerea contextelor în care trăiam, a poveștii despre acel „defect” al meu. Printre întrebările pe care mi le-am pus au fost de ce mă apără și ce câștig, îmi dă acel sentiment de rușine, care este povestea pe care vreau să o scriu despre viața mea? E un proces îndelungat. 

Poate un prim pas în a dansa fără a ne gândi ce crede lumea este să ne întrebăm de ce ne pasă ce crede lumea? Ce pierdem sau câștigăm? Cine este „lumea”, a cui părere o prețuim și de ce? Sunt aceste păreri mai importante decât starea noastră de bine, mai importante decât simțul de conexiune și de bine pe care îl aduce dansul? Un al doilea pas este expunerea la cât mai multe forme de mișcare și dans, găsirea unor contexte în care dansul este încurajat, pentru ca pe urmă să poată fi practicat fără jenă.

Oamenii se tem câteodată de libertatea pe care o oferă dansul contemporan. Câteodată și din cauza lipsei unui vocabular de mișcare. La fel ca învățatul unei limbi străine, pot avea anxietate în a o vorbi, pentru că le e teamă că ar putea să greșească. Știți expresia „mă dor mâinile de cât am vorbit”? Sunt oameni care vorbesc limbi străine mai mult corporal decât prin cuvinte și n-au nicio jenă că nu se exprimă ca un licențiat, pentru ei e importantă comunicarea, nu exactitatea sau că ar putea greși.  

Irina, te invit să lăsăm puțin proiectul ParkinsOn Dans și să vorbim despre tine. Cum a ajuns dansul în viața ta? 

Dansul a fost cu mine de când eram mică. Îmi amintesc că pe la 4 ani am dansat aproape non stop la o nuntă (până spre momentul desertului, ceea ce înseamnă muuulte ore).  Când am fost mai mare îmi dădeam taskuri de mișcare, dansam prin casă cu umbra mea, încercând diferite lumini. Am crescut doar cu mama, ceea ce însemna că atât resursele ei de timp, cât și cele financiare erau limitate și nu avea cum să mă ducă la cursuri, cum mi-aș fi dorit. Așa că m-am dus singură, când mi-am permis să fac asta. Am început cu balet, pentru că am zis să o iau de la abc. Am făcut un an jumătate la un studio, cu o grupă de adulte foarte dedicate (mărisem durata sesiunii de la o oră la o oră jumătate), iar pe urmă am descoperit dansul contemporan, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Asta era prin 2009. Iar de când am luat decizia că asta e ce vreau să fac, că îmi doresc să fiu o profesionistă în acest domeniu am dedicat foarte mult timp, au fost niște ani intenși între un job full time și proiecte. 

Îți mai amintești ce-ți doreai să fii când erai mică? Și ai tăi ce visau pentru tine?

Nu-mi amintesc să fi avut un gând distinct de „asta vreau să fac!”. Eram curioasă să înțeleg oamenii, motivațiile și istoriile lor, ceea ce am aflat mai târziu că poartă numele de antropolog. Și într-un fel fac asta în munca mea, descopăr oamenii, culturi, credințe și moduri de a interpreta realitatea, atât în imaginar, cât și în concret. 

În familia mea meseriile au fost mai degrabă tehnice (medicină, inginerie, tâmplărie), dar nu mi-a fost impus nimic, mai degrabă dorința alor mei a fost să găsesc o meserie din care să pot trăi. Am vrut la un moment dat să fiu copywriter, să lucrez în publicitate, care era foarte în vogă, în plină dezvoltare, dar partea pragmatică m-a dus spre Limbi și Literaturi Străine. Îmi plăcea să scriu, să fac comentarii literare, mi-era ușor să vorbesc limbi străine și cred că a fost o alegere bună. Am încercat, la ceva timp după facultate, câteva zile într-o agenție de publicitate, și n-am mai regretat că n-am intrat în advertising, am descoperit că e mai puțin creativ decât îmi imaginam și de cele mai multe ori, mediul e destul de toxic. 

Citește și

▶️ Povestea unui alcoolic abstinent, preotul Liviu Burlacu, care conduce un centru de recuperare pentru dependenți, din Bacău

▶️ Geanina Petre, femeia de etnie romă care lucrează în televiziune și scrie a doua carte despre Ferentari. Și povestea cartierului în care a văzut bătăi cu macete, violență, abuzuri verbale și mame care puneau droguri în gențile copilelor sale

▶️ Anca Ciliac, femeia care traduce terapeutic, prin dans Parkinsonul și Alzheimerul

Care este cea mai specială amintire pe care o ai din copilărie?

Obișnuiam să mă joc mult pe afară cu gașca din cartier, încă o fată și câțiva băieți. Ne cățăram prin copaci, escaladam garduri și aveam tot felul de jocuri. Printre cele mai frumoase amintiri e  o stradă plină de castani, din apropierea casei. Castanii aveau un frunziș atât de des vara, încât încă puteam să ne jucăm afară când ploua (în mod normal ar fi trebuit să intrăm în casă dacă ploua). 

Acum castanii s-au mai îmbolnăvit, frunzișul nu mai e la fel de des, unii au fost tăiați. Dar când sunt pe acea stradă retrăiesc un pic din acele veri. Sunt multe locuri în care au dispărut copacii și au fost înlocuiți de „plantații” de autovehicule. Ceea ce e îngrijorător, mai ales că ne obișnuim cu asta ca fiind o realitate pe care nu o putem schimba. Iar dispariția accelerată a copacilor și spațiilor verzi favorizează îmbolnăvirile și duce la dispariția habitatului pentru alte viețuitoare.

Care este imaginea care îți vine în minte atunci când te gândești la acasă… și unde este acasă pentru tine?

Acasă înseamnă îmbrățișarea oamenilor pe care îi iubesc. Corpul meu. Lumea.

Dacă sunt într-un loc necunoscut, sau într-un spațiu public, într-o pădure sau pe o plajă, acele locuri sunt tot casa mea, și le tratez cu respect. Mi se pare trist că sunt oameni care se disociază de spațiile în care trăiesc, începând cu propriile corpuri. Locuiesc în apartamente pe care nu le îngrijesc, în ideea că vor avea grijă cum se cuvine de casa care le va aparține, lasă gunoaie prin locurile prin care trec, distrug mici păduri urbane pentru profituri imediate. 

Am diferite amintiri din casele în care am locuit, sunete, temperaturi, senzații în pragurile dintre trecerea între anotimpuri. Sunt destul de atașată, probabil ca mulți alții, de locul în care am crescut, iar din caleidoscopul de imagini, una este a felului în care cădea lumina pe un perete în sufragerie în timpul după-amiezelor de vară. 

Care este cea mai importantă lecție pe care ți-a oferit-o scena?

Libertate și responsabilitate. Pe scenă poți crea universuri din idei, corpuri, imagini, materiale, poți avea o libertate foarte mare. Dar ca artistă am responsabilitatea pentru ce mesaj transmit și cum îl transmit. Evident, fiecare receptează altfel o creație și nu pot controla ce provoacă în fiecare spectator, dar mă gândesc la ce pot genera diferitele momente. Un lucru care mi se pare fabulos este acel moment în care ideile și încercările disparate, care n-ar fi avut nicio noimă la o primă citire, capătă sens. Și simți energia sălii, cum respiră sau privesc cu aceeași intensitate, un fel de liniște și atenție care lipsește în viața de zi cu zi, focusată în câteva minute, în care suntem cu toții doar atunci și acolo. Aș putea zice că e o experiență spirituală.

Irina, ce îți place să faci în timpul liber?

Să trăiesc timpul fără termene limită.  Definiția muncii, respectiv a timpului liber, a avut multe transformări pe parcursul acestor ani. Fiind în această paradigmă de artist freelancer, fără program fix, dar câteodată cu câte trei joburi deodată, timpul liber e un concept cel puțin fluid. Pe care, pe cât posibil, îl petrec cu oamenii dragi și în călătorii.

Ce găsim în playlist-ul tău?

Dacă muzica ar fi o mobilă, mi-ar trebui o casă doar pentru ea.

Am un playlist super divers și sunt mereu atentă la diferite cântece, shazamuiesc ce aud nou și îmi place, rețin muzica din filme. Portishead, Radiohead, PJ Harvey, Jain, Billie Eilish, Beyonce, Tzancă Uraganul, Ludovico Einaudi, Max Richter, Mylene Farmer, Woodkid, Fka Twigs, Kendrick Lamar, Vama Veche, muzică electro turcească, muzică lăutărească, mai nou șlagăre românești de prin anii 60 șamd.  

Dacă ai putea să lucrezi cu oricine (trecut / prezent) cu cine ți-ai dori? Și dacă ar trebui doar să ieși la o cină în oraș, pe cine ai alege?

Grea întrebare. Una care acum cincisprezece ani poate m-ar fi provocat să numesc personalități iconice din istoria artei. Acum sunt într-o etapă în care mă scot mai mult pe mine la cină, să descopăr ce îmi place să fac, după ce am aflat ce nu îmi place. Ce e cert e că îmi doresc să reiau unele colaborări și sunt câteva discuții de noi explorări artistice care așteaptă momentul potrivit. 

Citește și: Teodor Debu, finalist la Vocea României. Sau cum muzica vindecă dependența de droguri și eliberează sufletul unui tânăr de toate stările și emoțiile negative

Performance-urile pe care le faci sunt la intersecția dintre artă și terapie, artă și știință, artă și antropologie. Ce vrei să transmiți cel mai mult prin dans?

Vreau să deschid oamenii spre propriile lor lumi interioare și spre ceea ce se întâmplă când acele lumi comunică între ele. Sunt multe lucruri pe care le trăim la fel în orice loc din lume, ca ființe umane, care ne afectează sau ne aduc fericire, indiferent de naționalitate, culoarea pielii etc. Cred că rolul meu de creator e să aduc oamenii în acele experiențe pentru a cunoaște subiectele pe care le propun, dar și a se cunoaște pe ei înșiși în relație cu acele subiecte. 

Și, ultima întrebare, Cine este Irina Marinescu? Care este cel mai important lucru pe care ai vrea ca oamenii să îl știe despre tine?

Sunt un om curios. Vreau să explorez lumea, să învăț, să descopăr și să împărtășesc trăiri, visuri, să creez experiențe care să aducă bine și schimbare în lume.