Cum să ieși învingător în lupta cu sindromul Down. Iulia Rus și mărturia din dragoste a unei mame: „Am ignorat toate privirile. Nu suntem cu nimic mai prejos decât familiile cu doi copii”

Iulia Rus este mama lui Alex, un copil cu sindrom Down. Alex are cinci ani, este integrat în interiorul unei școli private care funcționează după o programă britanică, iar feedback-ul în privința achizițiilor sale este unul pozitiv. Dacă ar fi fost în sistemul de stat, părinții lui cred că situația legată de el nu ar fi stat la fel, având în vedere că nu este un copil tipic, ci este un copil cu sindromul Down. Știe să își aștepte rândul, știe să stea la masă, să aștepte instrucțiunile pentru activitate, participă și el timid la tot ce se întâmplă în clasă, răspunde când este întrebat. Totuși, întâlnește dificultăți la limbaj și la scriere. Doar prin semne comunică, dar face mari progrese.

Iulia și soțul nu se simt descurajați. Merg la terapie cu el de când avea acesta 8 luni. Crește într-un mediu în care se simte iubit, iar iubirea i se citește pe chip. Este un copil vesel căruia i s-a promis susținere permanentă încă de la naștere, de când a fost pus în brațele tatălui. Se luptă, în schimb, încă cu prejudecățile unei societăți nepregătite să îmbrățișeze persoanele cu dizabilități, dar cei doi părinți și-au fost umăr unul pentru celălalt încă de la început și nu se lasă înduplecați de vocile negative.

Iulia Rus:„Alex face progrese mici, dar frumoase”

Bună, Iulia! Ce ați făcut pentru prima dată în 2023?

Prima dată în acest an mi-am ținut copilul în brațe, pe Alex. E cel mai mic. Am doi copii: Bogdan de 10 ani și Alex de 5 ani. Alex s-a speriat de artificii. Sunt frumoase artificiile, dar, din păcate, cei mici și animăluțele se sperie de ele. După ce s-au potolit bubuiturile ne-am îmbrățișat, am ciocnit un pahar de șampanie și am continuat cheful cu muzică bună și povești interesante. Am petrecut revelionul la țară împreună cu o altă familie, iar Călin, soțul meu, a întreținut atmosfera cântând la chitară.

Cum s-a dovedit a fi 2022 față de așteptările dvs. de la începutul anului? Mai bun sau mai rău?

De când l-am născut pe Alex, mi-am propus să nu mai am așteptări și să iau lucrurile așa cum vin, să trăim clipa, ziua și să ne bucurăm de ce primim. Acum, dacă mă uit în spate, în 2022 aș putea zice că a fost un an bun și frumos: atât pe plan familial, cât și pe plan profesional. Bogdan, băiatul cel mare, merge bine cu școala, e destul de responsabil, Alex face progrese, mici, dar frumoase. Pe plan profesional sunt împlinită – în fiecare zi învăț ceva nou, și sunt implicată în mai multe proiecte de voluntariat.

Care este omul care v-a ajutat cel mai mult în anul ce tocmai a trecut?

Soțul meu, desigur. El îl duce și-l aduce pe Alex de la grădiniță și terapii. Copiii sunt foarte atașați de el și îi sunt recunoscătoare că atunci când a aflat de Alex, a rămas în familie. El a fost cel care m-a încurajat și mi-a dat putere să merg mai departe după ce am aflat că Alex este suspect de sindromul Down. Am aflat chiar când l-am născut. Eram sub anestezie încă. Soțul meu a fost cel care a acceptat primul provocarea aceasta a vieții și m-a susținut să prind puteri să putem duce ce ne este dat. Și trebuie să recunosc că nu am primit mai mult decât putem duce. Până în prezent, Alex ne umple inimile și casa cu bucurie, pentru că e un copil vesel, mereu pus pe șotii și mulțumim lui Dumnezeu, este și sănătos. Din păcate, în România și nu numai, soții pleacă din familie când află că vor avea un copil cu dizabilități, preferă să își caute, să zicem, fericirea în altă parte și să lase mama să ducă totul. La noi nu a fost cazul, ne-am asumat amândoi creșterea celor doi copii pe care ni i-am dorit foarte mult.