Cum să vorbeşti eficient despre lucrurile care nu-ţi convin

Să fim realişti, conversaţii plăcute, filozofice sau de divertisment poate avea oricine. Treaba se complică atunci când ai de livrat vreo veste proastă, când ai de făcut clar că ceva nu-ţi convine sau ai de discutat ceva care are şanse să fie neplăcut (sau delicat) pentru interlocutor sau pentru tine. Ajunge să te gândeşti că ar fi bine să ai o discuţie de tipul ăsta cu partenerul de viaţă, copilul adolescent, vreo rudă sau vreun coleg care te calcă pe nervi, că se şi prezintă la raport nervozitatea şi neliniştea, ocupând cât de mult loc posibil în mintea şi preocupările tale şi făcând cumva să pară problema „nu chiar atât de importantă, dacă stai să te gândeşti bine”.

Pentru oricare dintre noi este foarte inconfortabil să producem disconfort altei persoane pentru că ne temem de conflict, de vinovăţia de a fi sursa nefericirii altcuiva sau de reacţia persoanei cu pricina. Este atât de inconfortabil încât evitarea discuţiei devine extrem de atractivă. Singura problemă este însă aceea că o problemă pe care o eviţi nu e una pe care o rezolvi. Şi că dacă, pe termen scurt, evitarea aduce o stare vagă de fericire, pe termen lung problema se agravează. Pentru că aici nu se aplică principiul „nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, lasă pe poimâine că poate nu mai e nevoie”, ci mai degrabă cel conform căruia „dacă bagi jarul sub preş, ai grijă să ai extinctorul la îndemână”. Nu e o conspiraţie a universului, ci pur şi simplu faptul că o problemă care mă irită, va continua să producă frustrare şi resentimente chiar dacă nu o discut sau, mai exact, mai ales dacă nu o discut.

Carevasăzică, cam care ar fi reţeta aproximativă pentru comunicarea lucrurilor enervante, incomode sau dureroase? Primul pas este să nu laşi să treacă prea mult timp. Cel mai sigur este să setezi calea către discuţie anunţând omul că vrei să ai o discuţie despre subiectul cu pricina sau măcar făcându-i cunoscut că ai o problemă – „aş vrea să vorbim cât de curând despre ceva ce mă supără”. Timpul are nevoie să fie setat rezonabil (de preferinţă înainte de sfârşitul lumii, oricât de tentant ar fi să aştepţi până atunci căci – la naiba – o să avem toţi alte priorităţi), iar locul să ţină cont de natura problemei (poate că nu vrei să-i spui că ai pe altcineva la restaurant, dar poate că acesta e locul dacă e nevoie de un teren neutru pentru a discuta o criză existenţială care se lasă cu schimbări de carieră).

Odată găsit locul, e important ca toată lumea să se afle fizic la acelaşi nivel. Adică fie pe scaun, fie în picioare. Egalitatea e importantă, chiar dacă simţi că vrei să te ridici în picioare cu prilejul discuţiei moralizatoare cu adolescentul din dotare.

Chiar dacă se lasă cu o tură în jurul locaţiei înainte de întâlnire, ai nevoie să pui calm în discuţie. Şi respect pentru omul din faţa ta – adică abţine-te de la jigniri, ironii sau sarcasm. Îndată ce începi să faci asta, toată discuţia devine emoţională. Asta înseamnă că nu mai comunici nimic ci exteriorizezi emoţii. Şi tot asta obţii şi de la interlocutor – emoţii. Aşa că ai nevoie să decizi ce vrei: o discuţie între surzi sau una în care conţinutul contează iar scopul este rezolvarea problemei.

Dacă cetăţeanul cu sau fără drept de vot din faţa ta, are ceva de spus, ascultă-l de preferinţă fără a-l întrerupe când trage aer în piept. Ar fi util să te intereseze şi perspectiva celeilalte tabere. Nu de alta, dar realităţile paralele există, graţie subiectivităţii inerente a fiecăruia dintre noi.

Încearcă să nu faci afirmaţii despre ce simte sau gândeşte omul din faţa ta. Nu de alta, dar habar n-ai. Câteodată habar nu ai ce gândeşti tu, darămite altcineva. La fel, asumă-ţi responsabilitatea pentru ceea ce simţi şi nu face omul vinovat pentru asta. Nimeni nu se trezeşte dimineaţa special să te scoată pe tine din minţi, ci (cel mai probabil) reuşeşte spontan să facă asta, pentru că suntem diferiţi şi (câteodată, cel puţin) disfuncţionali.

Dacă omul vrea o pauză, acordă-i-o. Nu e sclav la galerele conversaţiei iniţiate de tine ci un participant benevol. Oricum, din momentul în care se simte prizonier, nu te mai ascultă. Aşa că un time-out îl poate ajuta să revină de bunăvoie.

O să închei spunând că, dacă un om nu vrea să discute cu niciun chip, cele de mai sus nu or să ajute la nimic, fireşte. Dar dacă are cât de cât bunăvoinţă atunci ajută să ştii cum să duci eficient la capăt o conversaţie cu năbădăi.