Cum se face jurnalism cultural în România? Marius Constantinescu, cultura și femeile care îi împlinesc viața

Marius Constantinescu este unul dintre cei mai longevivi jurnaliști culturali de la noi, omul care s-a reinventat și a recroit emisiuni culturale adaptate tendințelor actuale.

Îl descoperi astăzi însă urmând un fir roșu al femeilor care i-au influențat viața, de la mama lui, realizatoarea de televiziune, Luminița Constantinescu, până la soția sa, Ioana Bâldea-Constatinescu, și fiica lui, Maria.

Care este cel mai important lucru ce l-ai primit de la mama ta?

O disciplină de muncă și, dincolo de asta, un mesaj care mi-a fost de mare ajutor: „nu va scrie niciodată pe cer dacă ai făcut o greșeală!

Aceste cuvinte au fost o pildă a mamei care m-a călăuzit toată viața. Mama, care a fost foarte aproape de mine în momentele de început ale meseriei și care a rămas la fel chiar și acum, atentă la tot ce fac și un om în a cărui părere cred, m-a învățat să nu mă mai tem de anumite lucruri, multe dintre ele inevitabile.

Eram un tip destul de prăpăstios și, ca atare, foarte emotiv la începuturile mele. Emotiv sunt și acum, dar ascund mai bine.

Povestește-mi o situație în care a fost nevoie să auzi asta de la mama ta!

Sunt mai multe, dar m-aș opri la una care ține de începuturile mele în ceea ce înseamnă transmisiunea în direct, când am comis cea mai mare greșeală pe care o poate face un jurnalist în pielea mea, am confundat niște oameni în direct, ei m-au corectat, eram la o oră de maximă audiență și pot să zic așa: a fost odios! Întâmplarea face că exact mama era producătorul acelei transmisiuni, iar acesta este unul dintre momentele pe care mi le amintesc cel mai bine. Ea nu mi-a spus absolut nimic în cască și acesta este un lucru foarte inteligent pe care mama l-a făcut de fiecare dată când a fost producătorul emisiilor mele directe: ea l-a lăsat pe regizorul de emisie să fie „casca” mea, o dovadă de mare înțelepciune.

Așa s-a întâmplat și atunci. Sigur, nu mai spun că nu era greșeala mea, cert este că pentru omul de acasă eu eram cel care a comis-o. ei bine, atunci a fost unul dintre momentele în care mi-a spus că nu va scrie pe cer dacă am greșit ceva. Dar este unul dintre momentele pe care nu îl voi uita niciodată.

Disciplina în muncă sună extrem de rigid, groaznic pe alocuri. Greșesc?

Meseria mea este una care nu se poate face fără disciplină și fără un respect sincer, nu de formă, pentru oamenii cu care lucrez, fiindcă este una dintre acele meserii pe care niciodată nu le poți face singur. În ciuda simplificărilor de astăzi, când un singur om scrie, filmează, prezintă și montează, eu continuu să cred că avem nevoie de oamenii care fac mai bine lucrurile pe care le-aș face eu. Respect munca lor, îi respect pe ei și, în consecință, aștept și eu același lucru de la ceilalți. Iar acesta este un alt lucru pe care l-am învățat de la mama.

Ai avut vreodată tentația de a deveni artist, muzician, precum tatăl tău, baritonul Nicolae Constantinescu?

Am fost fascinat la un moment dat de istoria artei, pe care mi-am dorit să o fac și, cum sigurul drum pe care îl vedeam posibil la momentul acela al adolescenței, trecea prin Liceul Tonitza și mai departe la UNARTE așa încât am început să îmi pregătesc și abilitățile manuale, lucru care nu a fost foarte dificil. Dar am avut și ghinionul unor așa-ziși îndrumători care mi-au rupt aripile la un moment la care nu ai nevoie de așa ceva. Mi-au spus că sunt lipsit de orice talent, deși nu era așa, și m-au umilit, pe modelul profesorului român care sperăm că nu mai există. M-au umilit, de față cu toți colegii, lucruri care nu se uită, dar pe care înveți să le pui la spate.

Pe termen lung poate că e mai bine și sunt foarte mulțumit cu drumul pe care l-am avut și că am ajuns la Istoria Artei pe o cale ocolită, dar tot am ajuns. Însă nu aveam nevoie de acel moment de umilință.

Scena nu te-a chemat?

Sunt pe scenă acum. Și sunt multe momente când ce fac eu seamănă cu ce făcea tata pe scena Operei române. Îmi place să cânt pentru mine, în baie, sau pentru cei din jur care mă aud chiar și atunci când eu am senzația că nu mă aud. Asta îmi spune soția mea. (râde)

Tata a fost foarte înțelept și m-a testat să vadă dacă am elementele necesare în afară de ureche muzicală foarte bună, muzicalitate și a înțeles că nu am o voce care să mă fi recomandat pentru eventuale profesii în zona asta. În plus, nici nu am avut mare tragere de inimă. Așa că nu regret. Mai mult decât atât, am ajuns cam peste tot pe unde am vrut.

Când voiai să faci, să devii ce-ți doreai?

Mi s-a clarificat destul de repede ce voiam să fac. Am nimerit acum ceva ani peste un interviu pe care mama l-a dat pentru Revista VIP, unde spunea despre mine că voiam să devin jurnalist. Eram în clasa a IX-a.

Cum te-ai cunoscut tu cu Ioana?

La Radio, munceam împreună. Ea a venit într-o perioadă în care eu lipseam, vreo două săptămâni în vacanța de vară, când eu eram plecat în străinătate cu treabă. Ei i se spusese despre mine că sunt unul care mănâncă pe toată lumea, cu fulgi cu tot. (râde)

Și așa era?

Probabil că așa era. Pot să fiu și nesuferit, pot fi sarcastic, tăios, antipatic, pot fi în toate felurile. Cert este că ea nu s-a speriat, nu a dat buzna afară din birou când am apărut și ne-am potrivit destul de bine. Ea mi-a redeschis ochii față de marea literatură și mi-a retrezit apetitul pentru lectură. Până atunci citeam haotic și ea, fără ostentație, a reușit să mă facă să mă organizez cu plăcere în acest sens.

Cred că ne-am oferit unul altuia timp să ne descoperim, în fiecare zi și evoluând. Sigur că am avut și momente de stagnare, dar nu am dat înapoi. Și din acest motiv cred că a evoluat foarte sănătos această relație și în timp lung. Suntem împreună din 2001 și ne-am căsătorit în 2010. Am avut timp să ne cunoaștem bine, să greșim, să remediem, să revenim.

Cum te-a schimbat Maria?

Am redevenit atent la lumea din jur. Mi se pare că atunci când ai un copil ajungi să redeschizi ochii asupra lumii, de la nivelul lui. Mergeam cu Maria la grădiniță și îmi amintesc cât de încântată era de faptul că vedea trei ciori, un fluturaș, trei frunze sau un șoricel. Câți dintre noi se mai uită la aceste lucruri, darămite să se bucure de ele?

Ei bine, mi se pare un exercițiu bun să încercăm să vedem lumea de la acest nivel.

Despre mine am aflat că nu sunt atât de răbdător pe cât credeam sau atât de curajos pe cât îmi imaginam. Un alt lucru pe care îl înveți când ai copii este să te temi cu adevărat.