Curiosul caz J'ai Bistrot: Ce facem cu copiii care fac gălăgie în public? Psihoterapeuta Andreea Talmazan: „toată lumea are dreptate și în același timp toată lumea greșește”
De aproape o săptămână, rețelele sociale au sărit în aer după ce s-au format două tabere care discută aprins pe marginea cazului J’ai Bistrot. Pe scurt, niște copii nesupravegheați au stârnit un mic haos, clienții au fost deranjați iar restaurantul a venit cu o rugaminte scrisă prin care anunță că zona de nisip nu e loc de joacă. De aici, interpretările s-au născut pe un teren foarte fertil, oamenii s-au inclus într-o tabără sau alta și discuțiile s-au aprins ca o cârpă înmuiată în benzină și uitată pe marginea sobei.
Firește, fiecare dintre noi ne-am pus întrebarea dacă vreuna dintre părți are dreptate, dacă cineva greșește și care ar fi soluția. Așa că am invitat-o pe Andreea Talmazan, psihanalist și psiho-terapeut să aprindă becul și să facă lumină în cazul acesta, prin interpretările ei de specialist care privește cu ochi avizat astfel de probleme. Vă las să citiți în liniște și vă îndemn, pe alocuri, dacă aveți chef, să subliniați anumite pasaje. sunt foarte utile.
„Babă frumoasă și copil cuminte n-ai să vezi”
Spune o vorbă din popor că „babă frumoasă și copil cuminte n-ai să vezi”. Fiind o vorbă de duh, ea aparține mentalului colectiv. Iar când vine vorba de mental colectiv, adică de un bagaj mare de mentalități, putem să cădem de acord că mentalitățile se schimbă greu și vreme de câteva generații.
Realitatea ne demonstrează că prima parte a sintagmei se schimbă. Femeile nu abandonează grija față de sine pe măsură ce înaintează în vârstă. Urmând exemplul celor care le-au fost idoli în adolescență fac sport, tratamente corporale, au grijă de dieta lor, umplu dulapul din baie cu creme și soluții pentru îngrijirea pielii, iar șifonierul nu este plin cu haine în tonuri de gri și nelipsitul negru, de parcă ar fi într-un doliu continuu. Să dau exemple? Decât să isc o gâlceavă, mai bine mă abțin. Dar am încredere că mintea v-a fugit deja la cel puțin o persoană cunoscută care corespunde portretului.
Dacă am căzut de acord că prima parte a vorbei din popor a început să scârțâie din temelii, cu a doua cum rămâne?
O gâlceavă de copii…interiori
De câteva zile rețele sociale, în anumite bule ale lor, găzduiesc dezbateri aprinse despre curiosul caz J’ai Bistrot vs.copii, deși e mai degrabă o gâlceavă între adulți. Părea că e prea liniște și multă resemnare și „copiii mari” care suntem aveau nevoie să descarce furiile acumulate din alte cauze. Așadar, a pornit un duel al lui „a cui e dreptatea cea mai dreptate din lume”. Rețelele sociale erau groapa de nisip [sic!] unde ca niște copii cu lopețici în mână ni le măsuram care o are mai mare. Păi nu spun toate motivaționalele să avem grijă de copilul nostru interior? Iaca, avem. Îl lăsăm să zburde liber pe internet cu ceilalți copii.
Și ne-am împărțit frumușel în tabere (bine că nu aveam vreo tovarășă profesoară să ne aleagă, că era mai grav) și am început să ne lăudăm cu pruncii sau, dimpotrivă, să amenințăm localul și clienții săi fără prunci, că venim cu cățeii (sau pisicile, după caz) să utilizeze mai adecvat zona cu nisip, dacă nu le place cu lopățele. Sigur, putem lua și amendă dacă nu strângem după patruped, dar nu mai contează. Le-am zis-o!
Când suntem mici ne lăudam cu mama și cu tata și încercăm să câștigăm luptele cu ceilalți care se laudă și ei cu mama și cu tatăl lor. Mamele sunt zânele cele mai zâne, iar tații sunt eroii cei mai eroi. Dar știți ce? Conform psihologiei Sinelui (o ramură a psihanalizei) ale cărei concepte sunt formulate în jurul perspectivei narcisice de dezvoltare, această laudă este cât se poate de sănătoasă. Copiii au nevoie să își poată idealiza părinții, ca mai apoi să îi dezidealizeze, iar rezultatul să fie un adult conștient de sine, de calitățile și neajunsurile sale, care nu cade în capcana de a idealiza alți adulți. Cum se întâmplă deseori în societate când mulți majori cad în admirație nu doar după vedete pop-rock sau de cinema, ci și după niște politicieni mediocri, analfabeți, lacomi și sadici. Dar asta este altă poveste.
Diferiți de părinții noștri, dar la fel
Copiii se laudă cu părinții, iar părinții se laudă cu copiii. E firesc. Din această perspectivă, a părinților, lucrurile încep să fie puțin mai complicate. Ne lăudăm cu copiii noștri pentru că avem nevoie să ne lăudăm pe noi. Noi suntem cei care am creat această minunăție de pui de om. Noi suntem părinți speciali, părinți diferiți de părinții noștri, noi suntem generații de părinți care am ales să ne creștem copiii complet diferit de cum am fost noi crescuți. Noi vrem să creștem spirite libere, fără anxietăți, fără angoase, fără suferințe. Copiii noștri sunt ce avem noi mai bun.
Adevărat, dar și fals în același timp. Cât vom avea acest tip de ADN uman, urmașii și urmașii urmașilor noștri vor avea anxietăți, angoase, dureri și vor percepe anumite evenimente din viață ca pe niște traume.
Când devenim părinți în mulți dintre noi crește cu câteva grade nivelul narcisismului. Și, parafrazând o vorbă a copilăriei comuniste („dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”), dacă te iei de copilul meu (sau copiii, după caz), te iei de mine. Chiar dacă copilul pare să fie un Mowgli pe care ți l-au dat la maternitate și tu ai în sarcină să îl educi și să îl integrezi în comunitate. Tu știi asta, dar nu trebuie să știe toată lumea.
Pentru majoritatea dintre noi, copiii noștri sunt perfecți. Mai ales când sunt mici și drăgălași. Deși în spatele imaginii de îngerași s-ar putea ascunde niște porniri sadice, crude. Dar asta ar putea fi tema unui alt articol, în care m-aș putea lega de subiectele unui film („Trebuie să vorbim despre Kevin”) și unui serial („Copilul”), care imaginează sau simbolizează situații de viață duse la extrem.
Revenind. În ochii multora dintre noi copiii noștri sunt perfecți. Iar dacă cineva vine și ne spune că s-ar putea să nu fie tocmai așa, luăm foc. Ceva irațional ia locul rațiunii și spune: „Nu ai nici un drept să îmi strici imaginea din mintea mea despre copilul meu!” O atingere adusă acestei imagini este o lovitură în orgoliul meu de părinte care m-am străduit din răsputeri să fiu un părinte modern, care mi-am crescut copilul complet opus modului în care eu am fost crescut cu bătaie, cu pedepse și amenințări că mă ia bau-bau dacă nu sunt cuminte. Sunt părintele care a făcut cursuri de parenting, am citit tone de cărți despre metode moderne de a crește copiii prezentului. Nu vii tu să îmi spui mie că al meu copil nu este perfect!
Am să revin la metodele moderne de parenting, imediat după ce te invit să arunci o privire în psihicul copilului din perspectivă psihanalitică.
De la curiozitate la limite
De la Freud am aflat că pulsiunile din psihicul uman caută să obțină plăcerea. De la post freudieni am aflat că acestea caută „relația”. Cei care au copii sau sunt în contact regulat cu copiii știu că cei aflați la vârste foarte mici, de până în 3-4 ani, sunt mai degrabă ghidați de nevoile instinctuale și pulsionale. Capacitatea de a raționa este în dezvoltare și, ca atare, puțin folosită și greu de invocat. O calitate extraordinară a copiilor, după care majoritatea adulților tânjește, este curiozitatea. Aceasta reprezintă motorul care îi determină pe cei mici să exploreze mediul, chiar și o zonă cu nisip care nu este amenajată ca spațiu de joacă. Vor să guste, să atingă, să simtă, să miroasă și să vadă ce se întâmplă dacă aruncă cu un lucru într-o anumită direcție.
Bebelușii au acest „joc” al aruncatului unei jucării (sau a suzetei) pe jos. Și râd cu plăcere când, după ce obiectul dispare din raza sa vizuală, reapare pentru că părintele îl ridică și i-l dă înapoi. Repetarea acestui joc este un mod prin care bebelușul creează în mintea sa relația cu adultul și obține plăcerea oferită de atenția și grija acestuia.
Copiii mici trăiesc intens o gamă restrânsă, dar intensă, de emoții primare: frică, angoasă, furie, ca să dau câteva exemple. Pentru că nu le pot verbaliza, le manifestă prin crize de plâns, de țipete (sau urlete), prin lovirea adulților sau autolovire (copii care se dau cu capul de pereți, de podea) sau care se tăvălesc pe jos în pline crize de furie. Este responsabilitatea adulților, în special a mamei, care se presupune că are cea mai intensă și sensibilă relație cu copilul, să identifice emoția și să i-o numească.
Știm, din lecturi, filme, cursuri de dezvoltare personală, de parenting sau alte surse că oglinda părinților sunt copiii. Și nu mă refer aici la caracteristicile fizice, poate puțin la cele psihice. Dar în mod special la cele emoționale. Copiii mici cel mai adesea manifestă lumea emoțională a părinților, în special a mamei. Dacă mama e anxioasă, copilul va reacționa. Dacă mama este tristă, copilul va reacționa. Dacă mama este furioasă, copilul va reacționa. Dar copiii reacționează și la alte stări interioare ale mamei în special. Reacționează dacă nu i se acordă suficientă atenție, și nu pentru că este un narcisist patologic în devenire, ci pentru că se simte neglijat sau simte că pierde relația în care a investit atât de multă energie psihică. Iar acest lucru nu și-l poate traduce, deci nu îl poate verbaliza. Și atunci țipă, lovește sau se lovește, face tot ceea ce i s-a spus că nu are voie sau ca nu îi face bine să facă. Cu alte cuvinte, elementele de educație sunt date la o parte pentru a recăpăta relația și plăcerea.
Copiii nu se nasc cu manual de instrucțiuni
Dar să lăsăm teoria deoparte și să ne întoarcem la viața de dincolo de cărți. Nu știu vreun părinte care să nu fi exclamat măcar o dată în viață: „Copiii ăștia nu vin și cu manual de utilizare!” Dacă există, și nu am aflat, cu atât mai bine. Ce știu e că fiecare copil, după ce se naște, este o ființă separată de mamă (de tată nici nu mai zic), care, pe măsură ce crește devine conștient de propriul corp și de limitările acestuia. Și mai devine conștient de un lucru, care este generator de mari frustrări, anume că nu mai este omnipotent, adică nu mai poate face ca lucrurile să se întâmple doar pentru că vrea. În această perioadă (care durează funcție de implicarea afectivă și concretă a părinților) se învață (sau nu) ce sunt limitele.
Ca foști copii ai părinților noștri, cum spuneam și anterior, ne dorim să ne creștem copii complet diferit. Mai ales în cazul în care modul în care am fost crescuți a fost unul plin de reguli contradictorii, bazat pe un sistem pedeapsă-recompensă mai înclinat spre pedepse decât spre recompense, în care comparațiile cu alții erau la ordinea zilei. Și sfârșim în extrema cealaltă, în care suntem extrem, dar extrem de permisivi. Pentru că unele modele de parenting spun că nu e bine să spui copilului NU, că îi omori creativitatea.
În spatele acestor modele de creștere a copiilor se ascund niște capcane. Cei mici, în lipsa unor limite clare, explicate la nivelul de înțelegere la care se află în stadiul de dezvoltare, vor percepe atitudinea adulților ca fiind una de neglijență. Mai mult, neînvățând să pună și să respecte limite, într-un alt stadiu de dezvoltare, cel mai evident la adolescență, în relație cu ceilalți va permite să fie sufocat, abuzat și nu va găsi căi prin care să se autoregleze psihic. Mai mult, când nu există introiectat un model clar și ferm de a trasa limite, în cazuri extreme, copii ajung în situații dramatice pentru că anturajul le-a spus, spre exemplu, să încerce să se arunce de la etaj să vadă dacă poate să zboare cu un cearșaf legat de umeri. (Este un exemplu la extrem, dar ați prins ideea).
O linie de ghidaj, să spunem sănătoasă, de creștere a copiilor este „Poți să faci orice câtă vreme nu îți pui viața ta sau a altora în pericol”. Repetată la nesfârșit, însoțită de explicații lungi, dar clare, pentru fiecare situație în care se poate regăsi diada părinte-copil, aceasta este introiectată și va funcționa ca un far călăuzitor inconștient pentru juniori.
Cel mai greu ne e cu ambivalența
S-a pus problema în gâlceava din curiosul caz J’ai Bistrot vs. copii despre reguli, respect față de mediu și față de alți oameni. S-a ajuns până într-acolo încât au fost acuzați, proprietarii pub-ului și clienții deranjați de copiii celorlalți clienți, de ură față de copii. Sigur, la nervi și când ne simțim atacați în convingerile noastre, spunem absolut orice ne trece prin minte. Pretenția unui adult ca un copil să nu-i arunce pietre-n ciorbă sau să nu alerge și să cadă, iar în plină cădere să-i atingă mâna cu lingura plină de ciorbă fierbinte care se varsă pe pantalonii de safari, este „inadecvată”, ar spune una dintre taberele de părinți. Nu doar inadecvată, este clar dovadă de ură față de copii. Ca psihoterapeut, dar și ca părinte care a trecut printr-o analiză personală și s-a confruntat cu cele mai întunecate gânduri și emoții, m-a bușit râsul. De ce? Ei bine, pentru că din copilărie avem de învățat ambivalența. Adică, să învățăm să tolerăm faptul că iubim și urâm aceeași persoană și că nu e nimic rău în asta, nu suntem niște monștri nerecunoscători. Suntem ființe umane, care trăiesc într-o lume a dualităților și pe tot parcursul vieții învățăm să iubim și să urâm, dar că iubirea va învinge.
Dar pentru o astfel de realizare personală trebuie să trecem prin furcile caudine și să ne amintim momente dureroase din copilărie când am trăit astfel de emoții față de părinții noștri. Multora dintre noi ni se spunea că acest lucru este nepermis. Dacă am mai avut și bunici bisericoși, s-a dublat această „învățătură” și cu amenințarea păcatului creștin. Și rămâi cu convingerea că a urî este ceva inacceptabil. Până să ajungi la concluzia că e ceva natural și că stă în puterea ta să înțelegi, să elaborezi și să folosești energia psihică a acestei emoții, ești deja un adult captiv și suferind. Iar când ai proprii copii și vin piticii și îți spun că ești un părinte rău, groaznic, ca să nu fii ca părinții și bunicii tăi, începi să râzi și zici că e o prostie. Sau, mai rău, o iei personal și nu mai stai de vorbă cu ei. Iar mesajul pe care îl transmiți și pe care îl recepționează copiii este acela că sunt defecți.
Sunt pline cabinetele de psihoterapie de oameni convinși că sunt defecți. Sunt pline și de mame care cu greu își găsesc curajul de a admite că au nevoie de o pauză și de o vacanță departe de copiii lor; de a admite că sunt momente în care îi urăsc și ar vrea să scape de ei; care nu-și îngăduie să trăiască tristețea, supărarea, furia de față cu copiii lor, pentru că „ei au nevoie de un mediu plin de armonie și de emoții pozitive.” Nimic mai fals. Copiii au nevoie să vadă că și părinții lor, în special mama lor, au emoții puternice negative și că ea are soluții pentru a le gestiona, soluții care le sunt și lor accesibile.
Mulți dintre părinții de azi au crescut auzind din gura părinților și bunicilor „de ce ești nervos? De ce plângi? Stai că îți dau eu una ca să ai motiv să plângi.” Mulți au crescut cu mame depresive și tați agresivi, și își jură că ei nu-și vor permite să le arate copiilor lor așa ceva. Numai că acei copii vor crește, iar ca adulți nu vor fi feriți nici de NU-uri, nici de emoții negative, nici de episoade de tristețe, nici de reguli, nici de limite, de nimic din ce face parte din natura umană și din societate, și în cel mai bun caz se vor simți dezorientați și forțați să își reia dezvoltarea psihică pe anumite paliere ale acceptării.
Noi cerem respect!
N-aș vrea să închei înainte de a elabora puțin o altă dimensiune a problemei și anume respectul. Respectul se învață prin trăirea lui. Ca să poți cere unei alte persoane să ofere respect, e necesar să îl oferi. Până la vârsta de 14 ani ai copilului părinții sunt cei care răspund în fața legii. Și e normal să fie așa pentru că discernământul este o capacitate care se dezvoltă în timp sub îndrumarea celor din jur, a părinților, profesorilor, a societății în general. Copiii nu au discernământ, deși studiile arată că se nasc cu o moralitate intuitivă. Copiii sunt deseori cruzi și sadici, dar aceste comportamente sunt metode de supraviețuire psihică și pot fi corectate, modelate, reorientate prin apelarea la empatie. Copiii au nevoie să fie tratați cu respect, ca să îl poată simți, trăi, introiecta și mai apoi, pe măsură ce cresc, să îl ofere la rândul lor. Într-o societate ca a noastră în care copiii sunt văzuți ca niște mucoși, loaze și apriori nesimțiți până la vârsta majoratului, respectul față de sine și față de ceilalți este, practic, ultima preocupare în educație. Respectul față de ceilalți și față de reguli vine din gradul în care copiii au fost tratați cu respect, adică dacă adulții din jurul lor pot tolera multe dintre cele scrise mai sus.
O concluzie rabinică: nimeni nu are dreptate!
Există rețete ideale de a crește copiii? Categoric NU. Creșterea copiilor este un proces continuu, iar metodele ar trebui să fie adaptate fiecărui copil și fiecărei etape de dezvoltare și nevoilor acestora.
În curiosul caz J’ai Bistrot vs. copii toată lumea are dreptate și în același timp toată lumea greșește. Înțeleg că cei de la pub au ajuns la o limită a toleranței, dar cu siguranță aveau și alte soluții. Una ar fi chiar amenajarea unui spațiu de joacă cu nisip pentru copii. Părinții cu copiii care înfundă toaletele și chiuvetele cu pământ, nu trebuie să recurgă la device-uri tehnologice pentru a-și domoli copiii. Dar ar putea foarte bine să facă cu schimbul în a-i supraveghea pe cei mici. Clienții (cu copiii acasă sau nu) pot foarte bine să renunțe la ciorbă. Glumesc! Pot vorbi cu angajații pub-ului, pot vorbi cu părinții, se pot ridica de la masă să plece, pot să îi seducă pe cei mici și să stea de vorbă cu ei sau pot pur și simplu să ignore. Sunt doar câteva variante.
Suntem o societate care are nevoie majoră de educație a părinților și a celor care își doresc să aibă copii, în paralel cu o educație a copiilor. O nevoie de educație orientată pe dezvoltarea inteligenței emoționale înainte de acumularea de informații din școală. O educație care să pună la lucru creativitatea atât a copiilor, cât și a adulților. Dar despre toate acestea într-un episod viitor.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
