„Dacă aveam faţa ta îmi dădeam părinţii în judecată” - aşa se traduce fenomenul de bullying, un abuz tot mai des auzit la Telefonul Copilului
116 111 este linia europeană de asistenţă pentru copii, gestionată în România de Asociaţia Telefonul Copilului şi Telekom Romania. Cea care a pus pe picioare această organizaţie non profit, care a fost sensibilizată de nevoia de ajutor a copiilor din întreaga ţară şi care a crezut că poate face ceva pentru copiii abuzaţi, indiferent de natura abuzului, a fost Cătălina Surcel. De mai bine de 16 ani este implicată în acest subiect şi tot de atunci face lucrurile să meargă. Astfel, conform comunicatului de presă al Asociaţiei Telefonul Copilului, în anul 2016 s-au înregistrat 88986 de apeluri, cu o creştere de 33,71% faţă de anul precedent, semn că au tot mai multă nevoie copiii din România de un astfel de serviciu. Din păcate, cifrele sunt în creştere pe toate planurile, atât ca număr de apelanţi, cât şi ca număr de abuzuri înregistrate.
„Numărul cazurilor de abuz înregistrate la Telefonul Copilului a crescut constant, iar acest lucru nu face decât să oglindească problemele în continuă creştere în societatea românească. Faptul că din ce în ce mai multe persoane au încredere să apeleze 116 111 şi să raporteze abuzuri asupra copiilor este de bun augur şi semnifică faptul că mentalităţile s-au schimbat şi că nu mai trăim aceeaşi resemnare în faţa suferinţei, mai ales din partea copiilor. Totuşi, luna aceasta se împlinesc 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, moment în care constatăm că aderarea a condus mai mult la alinierea legislaţiei naţionale la cea europeană şi mai puţin, însă, la modalităţi concrete de aplicare a acesteia. Mai mult decât atât, la nivel social, abuzurile la adresa oricărei persoane, copil sau nu, ar trebui să se lovească de toleranţă zero” declară Cătălina în cadrul comunicatului.
Tot ea spune că pe primul loc sunt abuzurile fizice asupra copiilor, cele mai multe provenind din mediul familial, urmate îndeaproape de abuzurile de genul bullyng, fenomen ce a luat o tot mai mare amploare în România. Dacă a luat amploare sau dacă acum au prins curaj copiii să vorbească despre aceste agresiuni, rămâne încă un subiect deschis.
7 zile din 7, asistenţii sociali şi psihologii Asociaţiei Telefonul Copilului răspund apelurilor la 116 111. În cei peste 16 ani de existenţă, telefonul copilului 116 111 a sunat de mai mult de 2.200.000 de ori.
Care este relaţia voastră cu autorităţile? Bănuiesc că aveţi mare nevoie de ele în gestionarea foarte multor cazuri.
Colaborăm cu toate instituţiile abilitate la nivel local, în principal cu Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Inspectoratele Şcolare şi Inspectoratele Judeţene de Poliţie. Este desemnată o persoană de contact în relaţia cu organizaţia noastră la fiecare dintre instituţiile menţionate astfel încât monitorizarea acelor cazuri transmise în atenţia acestora să se realizeze cât mai eficient. Problema cu care ne confruntăm, însă, în relaţia cu Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi cu Inspectoratele Şcolare este aceea a personalului de specialitate insuficient în raport cu nevoia, ceea ce împiedică tratarea cât mai multor situaţii în care copiii trebuie să beneficieze de consiliere psihologică, iar în unele situaţii chiar de psihoterapie, acest din urmă serviciu fiind chiar inexistent la nivelul acestora.
Care sunt problemele copiilor? Pentru ce anume vă cer ei ajutorul?
Nevoia de consiliere psihologică este principala problemă a copiilor care ne contactează, pe fondul abuzurilor la care sunt supuşi, fie în familie, fie la şcoală, fie în spaţiul public. Nevoia de comunicare în legătură cu exprimarea propriilor gânduri, temeri, sentimente legate de familie, probleme specifice adolescenţilor (criză de identitate, probleme sentimentale, dificultăţi în relaţionare, anxietăţi), disfuncţionalităţi în familie, depresie şi tulburări de comportament, tristeţe, singurătate, comportamente neadecvate manifestate prin gânduri/gesturi extreme sunt doar unele dintre problemele cu care se confruntă copiii care ne contactează.
Cum poţi să te detaşezi de problemele pe care le auzi şi pe care încerci să le rezolvi, căci îmi imaginez că implicarea emoţională trebuie să fie maximă?
Rememorez perioada de început, în care cu greu înţelegeam că atât de multe abuzuri asupra copilului aveau loc în România. Am ştiut atunci că nu putem opri cu totul ceea ce răul din firea umană este capabil să genereze, dar că putem îmbunătăţi vieţile a sute, mii sau zeci de mii de copii. Am învăţat totodată că trebuie să fim puternici pentru a putea ajuta copiii pentru care telefonul copilului reprezintă poate singura cale de a învinge abuzul la care sunt supuşi.
Cu ce crezi că sunt diferiţi copiii de azi faţă de copiii care eram noi în urmă cu 20-30 de ani?
O radiografie completă a diferenţei între generaţii ar putea umple pagini întregi şi nu numai. Totuşi, spre deosebire de vremea copilăriei noastre, observăm o diferenţă esenţiala de atitudine, de ţinută şi de personalitate, diferenţe rezultate şi în urma accesului nelimitat la informaţii. Cu acest acces la informaţie nu a venit, însă, şi o mai mare deschidere din partea părinţilor la ceea ce înseamnă realităţile zilei de azi, ceea ce conduce la instalarea unei bariere de comunicare părinţi – copii. Prin urmare, copiii şi adolescenţii au dificultăţi în a obţine răspunsuri şi a-şi rezolva problemele cu ajutorul părinţilor.
Pe de altă parte, mulţi dintre copii nu se bucură astăzi, în principal în mediul rural, în mod egal de dreptul la educaţie, acest drept fiind încălcat în majoritatea situaţiilor chiar de părinţi înşişi.
Totodată, problemele psihologice cu care se confruntă numeroşi copii încă de la vârste fragede sunt devastatoare şi ar fi fost de neimaginat în urmă cu 2 – 3 decenii, iar automutilarea, tentativele de suicid şi dispariţiile copiilor nu erau probleme la ordinea zilei pe atunci.
Legislaţia noastră în privinţa drepturilor copilului este diferită de legislaţia altor state?
Aderarea României la Uniunea Europeană a condus la alinierea legislaţiei naţionale la cea europeană, aşadar ne bucurăm de o legislaţie armonizată. Nu ne bucurăm, însă, şi de modalităţi concrete de aplicare a acesteia, atât din punct de vedere al prevenirii, cât şi al intervenţiei, iar serviciile de stat existente pentru copiii abuzaţi sunt prea puţine pentru nevoia reala a acestora.
La Telefonul Copilului sună numai copii sau pot suna şi adulţii?
Linia telefonică este deschisa atât părinţilor, cât şi oricărei alte persoane care are cunoştinţă despre încălcarea drepturilor unui copil şi doreşte să solicite facilitarea intervenţiei. Părinţii contactează 116 111 pentru a solicita consiliere juridică personalizată, în principal în situaţii de divorţ, în situaţii de violenţă în familie, precum şi în situaţiile în care proprii copii sunt hărţuiţi în mediul şcolar. De asemenea, le oferim părinţilor consiliere psihologică în vederea îmbunătăţirii relaţiei copil – părinţi. Este foarte important de ştiut faptul că serviciul pe care îl punem la dispoziţie este unul confidenţial, de aici şi încrederea apelanţilor care ne contactează într-un număr atât de mare.
Ai vreun caz special care te-a marcat şi pe care ţi-l aminteşti adeseori?
Am întâlnit la celălalt capăt al firului situaţii pe care mintea unui om crescut într-o familie fericită nu le poate imagina. Durere peste puterea de anduranţă a unui copil plăpând, suferinţa nedreaptă, cruntă, uneori de neoprit, cazuri disperate. M-aş opri, însă, la un fenomen actual care a acaparat şi România, fenomenul bullying, un tip de abuz repetat care se traduce printr-un comportament ostil, de excludere şi de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Iar despre un astfel de caz aş dori să amintesc pentru că lovitura psihologica pe care o primeşte un copil în urma unui astfel de abuz este imensă.
„Fiecare zi petrecută la şcoală este o provocare. Şcoala reprezintă pentru mine o altă lume. O lume în care îmi imaginez ca sunt un cavaler şi trebuie să mă apăr de inamici. Când sunt la şcoală, parcă nu mai sunt eu. Devin altcineva… ” În spatele acestor cuvinte, Lucian, în vârsta de 16 ani, ascundea o traumă …. după cum singur o defineşte. Iar trauma la care făcea referire este efectul abuzului de tip bullying la care era supus, de aproximativ 2 ani. „Mi se adresează cuvinte urâte, ca de exemplu: „Eşti cel mai prost din clasă, de-asta stai în ultima banca”, „Când trec pe lângă tine să te uiţi în jos, că altfel ţi-o iei”, „Din cauza ta am luat gol, prostule! Data viitoare nu mai joci!”, „Dacă aveam faţa ta îmi dădeam părinţii în judecată”, „Voi vorbiţi cu ăsta care se îmbracă din piaţă?”. Am primit şi mesaje de ameninţare pe telefon şi Facebook. La început mi-a fost greu şi eram foarte stresat. Astfel, am acumulat foarte multe absenţe, am luat note foarte mici şi am rămas repetent. Acum încerc să le ignor, să mă prefac că nici nu le mai aud. De cele mai multe ori funcţionează şi sunt lăsat în pace. Eu nu sunt de acord cu violenţa. ”
Un alt caz este cel al unei adolescente revenită în ţară împreună cu părinţii, după o perioadă petrecută în străinătate.
Bianca, proaspăt revenită din Spania unde a studiat 6 ani, a apelat Telefonul Copilului dezamăgită de colegii de clasă care îi adresau cuvinte jignitoare deoarece avea un trecut “diferit”. Cu greu a reuşit să facă faţă dificultăţilor în relaţionare cu care se confrunta în fiecare zi la şcoală şi chiar îşi propusese să abandoneze şcoala, din această cauză. “Am revenit în ţară în decembrie şi am fost înscrisă la o şcoală în apropierea cartierului în care locuiesc. La câteva zile de la începerea şcolii, colegii de clasă au devenit răutăcioşi şi mă numeau în diverse feluri: <Călătoarea>, <Melcu>, <Morena de România> şi alte apelative jignitoare la adresa mea. Începusem să-i urăsc şi să urăsc faptul că ne-am întors în România. Nu voiam să vorbesc cu părinţii mei deoarece erau foarte fericiţi de revenirea în ţară şi de faptul că au găsit fiecare câte un loc de muncă. Nu am vrut să-i întristez. Am început să nu mă mai trezesc dimineaţa la timp să merg la şcoală şi aşa am lipsit câteva zile până când mama mea a aflat. A venit la şcoală şi a discutat cu profesorii şi cu diriginta despre situaţia mea, însă mie nu mi-a zis nimic, nu m-a certat, nu m-a interogat şi nu m-a pedepsit. Apelativele jignitoare venite din partea colegilor nu au încetat, iar unul dintre colegi chiar mi-a spus că îmi cumpăra el bilet spre Spania, numai să plec.”
Din păcate, nu există o reţetă atunci când vine vorba despre rezolvarea unui caz de încălcare a drepturilor copilului, consilierea unui copil supus unui abuz fiind o măsură câteodată pe termen nelimitat. Pot spune, însă, că serviciile pe care noi, la Telefonul Copilului, avem dreptul să le oferim sunt tratate în deplină responsabilitate şi profesionalism de echipa de specialişti cu care lucrăm. Sigur că mereu putem face lucrurile mai bine de atât, de aceea echipa noastră, deşi formată din specialişti, beneficiază de formare continuă.
Dar nu statul prin instituţiile sale ar trebui să se ocupe de consilierea copiilor?
Legislaţia prevede existenţa serviciilor de consiliere psihologică şi în şcoli, însă, multe dintre unităţile de învăţământ se confruntă cu lipsa personalului de specialitate. Iar acolo unde aceşti specialişti există, copilul este îndrumat către părinţi pentru a le solicita acordul în scris pentru participarea într-un program de consiliere psihologică, ceea ce descurajează copiii în a merge mai departe.
De ce crezi că au nevoie copiii din ziua de azi?
Copiii au nevoie de timp petrecut cu părinţii, au nevoie să fie ascultaţi, au nevoie să fie apreciaţi, încurajaţi, lăudaţi, îndrumaţi, iar problemele cu care ei se confruntă să fie tratate cu atenţie. Astăzi, copiii au nevoie să se simtă în siguranţă, oriunde s-ar afla.
