„Dacă nu aș fi spus întreaga poveste a mamei - mi-am dat seama acum - că ar fi fost un subiect despre care aș fi scris toată viața”. De ce a simțit creativa Laura Ionescu nevoia de a zice povestea ei și a mamei sale pierdută mult prea devreme

Laura Ionescu, autoarea cărții „Nu te găsesc pe nicăieri”, devenită bestseller – vândută în peste 6 tiraje a devenit de curând noul Creative Director al agenției v8. Ce a recomandat-o? Laura a luat un premiu Golden Drum și a fost numită la 22 de ani în Top 5 Creatives din Central and South Eastern Europe, ceea ce nu e chiar puțin, ba chiar dimpotrivă. Activistă și voluntară încă din adolescență, Laura are o poveste care o definește, o istorie personală pe care a trebuit să o pună pe hârtie ca să-i dea pace. Pandemia i-a făcut cadou timpul ce-i lipsea și astfel Laura Ionescu a putut să-și deschidă toate căușurile sufletului și să aștearnă această poveste pe hârtie. Este povestea ei și a mamei sale pierdută mult prea devreme. Când și-a dat seama că a scris de fapt o carte, a rămas șocată, după care și-a spus că dacă va reuși să ajute măcar o persoană cu experiența sa, va fi fost ideal. Te invit să citești și să te inspiri din povestea Laurei, al cărei rezumat l-am făcut în următorul interviu.

Laura, am citit așa de frumos despre tine, că ai o nouă poziție într-o agenție, că ai scris o carte care a fost editată în nu știu câte tiraje, că ai luat premii pentru creație… câți ani ai?

Am 34 de ani 😊

Și nu ai obosit de atâta creație și de luat atâtea premii?

Nu știu dacă sunt chiar atât de multe premii, dar nu am obosit 😊. Asta e ce mă ține în viață, de fapt. În sensul în care creativitatea este modul meu de a mă raporta la lume și de fiecare dată când ne vine o idee în care credem toți, mai degrabă mă încarc cu energie decât să mă descarc.

Când erai tu mică ce voiai să te faci?

Pot să-ți spun varianta la care m-am stabilizat, dar până atunci am vrut să fiu dentist, balerină, scriitoare și de când am ajuns la această ultimă meserie, tot de atunci mi-am dorit să fiu scriitoare mereu. În facultate am mai cochetat cu ideea de a deveni jurnalistă de război.

Te-ai inspirat din Adelin Petrișor? 😊

Nu chiar. Nici nu cred că exista la momentul respectiv o femeie care să fie jurnalist de război. Mi se părea că e o latură a lumii incredibil de dureroasă, dar la care avem nevoie să ne uităm. Eu am fost studentă la istorie și la jurnalism și astfel mi se părea important să ne spunem aceste povești de pe front. Dacă ar fi fost să am o inspirație, a fost Marguerite Higgins despre care mi-am făcut licența, singura jurnalistă de război de pe frontul din Coreea, o jurnalistă pe care au trimis-o înapoi în SUA pe motiv că frontul nu este un loc pentru femei, iar ea a ajuns până la generalul McArthur și a spus că dacă e nevoie să se ușureze într-un tufiș, o să facă asta, că știe că războiul nu este frumos și că vrea înapoi pe front. McArthur a dat o depeșă și astfel s-a întors înapoi pe front. Mai degrabă ea m-a inspirat decât Adelin Petrișor.

Era o glumă, da nu neapărat pentru că Adelin Petrișor a fost tot ce am putut vedea eu în copilăria mea, neavând acces la posturile străine și datorită lui și eu am avut acest vis. Însă nu am ajuns niciodată pe front 😊 Mă bucur că am mai întâlnit pe cineva care a avut același vis.

Nici eu nu am fost nicio zi corespondent de război, am fost destul de conștientă că e posibil să fie și un teribilism pentru că murise mama cu foarte puțină vreme înainte și cred că era modalitatea mea de a mă duce în zone foarte periculoase de durere, cumva.

Dar în continuare apreciez munca jurnaliștilor și consider că avem nevoie să ne uităm acolo, chiar dacă nu ne place ce vedem. Războiul, din punctul meu de vedere, e eșecul umanității noastre.

Laura Ionescu: „Dacă nu aș fi spus întreaga poveste a mamei – mi-am dat seama acum – că ar fi fost un subiect despre care aș fi scris toată viața”

Îmi pare rău să aud asta… Unde ai copilărit?

Am copilărit în București, pe Baicului și la momentul respectiv oscilam între acest cartier și Dămăroaia, unde o aveam pe bunica. Sunt bucureșteancă.

Îți amintești de primul tău loc de muncă? A fost pe atât de creativ pe cât erai tu?

Nu. Primul meu loc de muncă a fost o agenție de apartament, cum le numim noi și a fost un loc de muncă absolut groaznic. Din fericire pentru mine sunt foarte curioasă și foarte curajoasă și astfel mi-am închipuit că lumea e cu mult mai mare decât ceea ce eram lăsați să vedem în respectiva agenție, astfel că atunci când nu mi-a mai fost bine am plecat. Primul loc de muncă în care m-am simțit bine, apreciată și văzută a fost o agenție de ATL (agențiile care fac partea clasică de publicitate). Pentru mine, cariera mea începe de fapt acolo.

Vorbim de o carte publicată dar până la ea, cât ai scris?

Dacă ar fi să mă uit în spate, această carte publicată este de fapt a treia carte pe care am scris-o. Au existat alte două…

Manuscrise?

Să le numim manuscrise, deși nu au ajuns niciodată în stadiul de manuscrise, însă mi-a plăcut întotdeauna să scriu. Mi s-a părut că e atât de interesant să poți crea ceva din ceea ce ești, din cuvinte 😊. Am scris foarte mult, am avut bloguri, am scris într-o revistă de adolescenți, am continuat să scriu în facultate, iar facultatea de istorie mi s-a părut că era foarte diferită de istoria pe care o învățam în școală, o poveste a umanității foarte ficționalizată. Am scris și o să mai scriu, e fericirea mea.

Întorcându-ne la cartea ta, cât e ficțiune și cât e experiență proprie?

Cred că întotdeauna în ficțiune se strecoară și niște non ficțiune și vice versa, în sensul în care avem o manieră foarte subiectivă de a ne reda propriile vieți. Din punctul meu de vedere, ce am scris este un volum de memorii, iar memoria eminamente este subiectivă pentru că e foarte multă memorie afectivă. Cred că este și niște ficțiune acolo în felul în care mi-am redat eu realitatea. Dar am plecat de la iubirea pe care o simt pentru mama, fiindcă vorbim despre oameni la trecut și ceea ce simțim este la prezent. Ea este încă prezentă în viața mea, în mine, în ceea ce simt, probabil și în ceea ce am devenit, în ceea ce aleg să fiu și în felul în care navighez lumea.

A început în pandemie, în vremea în care eram freelancer. Înainte să vin în această agenție în care sunt azi, am avut șase ani în care am fost freelancer creativ, ani în care am învățat foarte, foarte mult, ani în care am navigat alături de cea mai bună prietenă a mea. Când a venit pandemia s-au tăiat bugetele și ne-am trezit fără proiecte. Mie mi se pare că anxietatea nu trebuie hrănită, așa că am început să citesc ce cărți aveam prin casă, cărți la care nu ajunsesem până atunci, așa că am dat peste acest volum incredibil pe care îl recomand oricui, oricând, Virginia Woolf, O cameră doar a ei. Dincolo de ideea principală a cărții, anume că o femeie are nevoie de o cameră doar a ei și de 500 de lire la momentul respectiv ca să poată scrie, ceea ce a rămas cu mine din carte este că dacă nu scrii ce te doare, te condamni să scrii despre asta la infinit. Eu am mai publicat eseuri în Decât o revistă, am tot cochetat cu zona asta de creative non fiction și mi-am dat seama că mama era o figurantă, o pasageră în toate poveștile pe care le spuneam, mă întorceam tot timpul la ea, dar nu pusesem niciodată lumina doar pe ea. Am pierdut-o când eram adolescentă și probabil există oameni cu povești mult mai triste decât ale mele, motiv pentru care am considerat că nu merit eu să-mi spun povestea. Citind atunci această frază din Virginia Woolf mi-am dat seama că în viața mea există valoare și că singurul motiv bun pe care îl am este că pot să scriu povestea asta. O carte ca a mea nu exista în momentul în care eu am pierdut-o pe mama, ca atare, m-am gândit că scriind-o o să ajut măcar o singură persoană, ceea ce însemna că-mi îndeplineam misiunea.

Am început să scriu fără să-mi dau seama că lucrez la un manuscris, am început să scriu ca să-mi spun povestea asta mie și, pe măsură ce scriam, am început să trimit prietenelor mele capitole, ele au început să citească, să mă încurajeze și să-mi spună că vor să citească mai mult. După ce am adunat câteva zeci de pagini m-am oprit și am spus: „wow, eu nu am mai scris așa de mult niciodată, despre nimic altceva. Eu lucrez la o carte”. Am început să gândesc structură, am început să conduc povestea, fără să o mai las pe ea să mă conducă și așa a apărut această carte. A apărut dintr-un timp care mi-a fost dat cadou, un timp pe care nu l-am lăsat să mă sperie, ci m-am decis să-l sperii eu pe el.

Ți-a fost greu să o publici?

Aș minți dacă aș spune că da. Știam de fapt în ce colecție se potrivește cartea mea pentru că citesc destul de mult și chiar am două edituri preferate: Narator de la Publica și cealaltă editură pe care o iubesc este Black Button Books. Pentru că am publicat în Decât o revistă, am avut norocul să-i pot trimite manuscrisul meu lui Cristian Lupșa și i-am zis: „Cristi, eu cred că am scris o carte. Aruncă și tu un ochi, te rog”. A citit-o, i-a plăcut și m-a întrebat cum mă poate ajuta. I-am zis că eu cred că această carte se potrivește în colecția „Narator” de la Publica și m-a ajutat cu un mail de introducere și de acolo au decis că-mi vor publica cartea, discuția a început prin aprilie și în septembrie apărea volumul. A fost un mix de noroc și de diferit, cred.

Înțeleg că a fost reeditată în șase ediții?

Da, suntem la al șaselea tiraj și cred că în curând o să apară al șaptelea.

Wow! Asta e ceva!

Pentru un volum de debut, da. E un ordin de mărime foarte greu de cuprins. În publicitate lucrăm cu altfel de cifre, motiv pentru care, inițial nu am conștientizat ce înseamnă asta. Mă bucuram pur și simplu că oamenii mă citesc, dar privind în urmă îmi dau seama ce înseamnă asta.

Mie mi se pare cumva și o presiune uriașă pentru următoarea carte, să fie măcar la fel de bună…

E foarte multă presiune acolo, da. Dar mă străduiesc să nu mă gândesc la asta pentru că scrisul nu este despre succes pentru mine.

E terapeutic?

Este și terapeutic, dar nu privesc cartea ca pe o terapie. Mi se pare că terapia – pentru că fac terapie de când am pierdut-o pe mama – a precedat acest efort. Ca să te uiți la povestea asta și s-o așezi în tine ai nevoie de timp și ai nevoie de instrumentele necesare cu care să te raportezi la realitate.

Pierderea mamei tale e o rană ce pare să te definească. Ai putea spune așa?

Este o parte din mine, dar este doar o parte din mine. Sunt mai mult de atât. Inițial a fost doar asta, dar apoi am crescut pe lângă această rană.

Ce s-a întâmplat atunci? De ce ai pierdut-o pe mama ta prematur?

E o poveste din care cred că ar trebui mai degrabă să ne rămână în minte cât de importantă este prevenția și profilaxia. Mama a fost diagnosticată cu cancer la sân când eu aveam 9 ani și când aveam 16-17 ani a recidivat și a doua oară boala nu a mai plecat singură.

Hai să ne întoarcem puțin la voluntariatul din viața ta 😊

A ocupat o parte foarte importantă din viața mea, așa e. A început când eram adolescentă la o revistă care era despre participarea tinerilor la administrația locală. Ce făceam noi atunci era că imitam structura unui consiliu local.

Cred că voluntariatul a plecat din acest exces de energie pe care l-am avut întotdeauna, dar și din convingerea mea că dacă ne implicăm măcar pe bucățica noastră, putem să schimbăm niște lucruri în bine. A continuat cu activism la Roșia montană, a continuat cu zona de training-uri pe ONG-uri atunci când am fost freelancer și am avut libertatea de a-mi alege proiectele și acum a luat o formă pe care nu o așteptam, sunt președinta blocului în care locuiesc. Mi-am dorit să nu pierd contactul cu viața dinafara bulei publicitare, să continui să văd cum arată viața reală pentru ceilalți oameni și să înțeleg  mai bine disprețul autorităților locale la adresa oamenilor. Am ajuns inclusiv la audiență cu primarul, m-am străduit să înțeleg cât mai multe din lumea pe care o consider și a mea.

Laura Ionescu: „Mi-am demonstrat că pot și că independența e un lucru important pentru mine, iar acum simt că pot să dau înapoi. E tare să simți asta din nou, e tare să nu mai fii singur”

Cum de ai renunțat la viața ta de freelancer?

A fost un cumul de factori, dar aș vorbi în primul rând despre gut feeling. Pe când eram freelancer, am predat la facultate, la SNSPA și la momentul acela am tot discutat cu studenții despre cine își dorea și de ce își dorea să intre în agenție. O parte dintre studenții mei au ajuns la V8, sunt în continuare acolo și mă bucur că pot continua munca pe care am început-o cu ei într-un alt registru. Era un teren familiar, cunoșteam oameni și cel mai greu a atârnat în această ecuație faptul că fosta directoare creativă mi-a predat torța într-un mod foarte diferit de cum am văzut eu că se întâmplă într-o agenție atunci când un director de creație pleacă. Ea ținea foarte mult la echipa ei și felul în care mi-a predat ștafeta l-am numit eu sport womanship. Dacă ar fi să fie un motiv principal pentru care am ales V8, dincolo de energia CEO-ului, care e un om care ține la oamenii lui, ar fi sufletul pe care l-am simțit aici și locul pe care am simțit că mi-l găsesc, alături de nevoia mea de structură. Mi-am demonstrat că pot și că independența e un lucru important pentru mine, iar acum simt că pot să dau înapoi. E tare să simți asta din nou, e tare să nu mai fii singur.

Când ne pregătești o nouă carte?

Momentan sunt pe pauză. Am început să scriu ceva, m-am dus în zona de ficțiune, dar nu am un plan. Mi se parte că uneori cartea te strigă pe nume și te duci către ea, așa că o să mă las surprinsă de viață și sper să vă surprind și pe voi.

Citește și: Cum sinuciderea propriei mame poate deveni subiect de roman. Și cum povestea copilului măcinat de vină și regrete prinde aripi de fluturi în cartea scriitoarei Bianca Dragomir