Life Stories
Life Stories
Dana Nălbaru și drumul de la cea mai aspră singurătate la o campanie dedicată iubirii
Monica Tănase
|Reading time: 11 mins
Share this article

Dana Nălbaru a lansat săptămâna trecută o campanie, un videoclip și un mesaj puternic dedicate unui crez important: redescoperă iubirea!

Un videoclip cinematic scris de Dana și regizat de soțul ei, Dragoș, pe o muzică semnată tot de Dana a fost lansat și vorbește despre iubirea la bătrânețe.

Mesajul Danei și al familiei ei ține de o zonă de înțelegere autentică a trăirilor omenești și a trecerii semnificative prin Univers, de acceptare și de înțelegere.

Dana Nălbaru a lansat o platformă care te provoacă să îți amintești să te iubești pe tine. Iar asta a făcut-o după ce a trecut prin cele mai cumplite momente ale sale.

Iată întreaga poveste!

Ai relansat de curând o campanie online și o piesă. Spune-mi de ce ai făcut-o și care sunt reacțiile publicului până acum?

Îmi doresc foarte mult ca oamenii care aud de campania „Redescoperă iubirea” să o înțeleagă așa cum este, un mod de a se redescoperi și a se iubi din nou pe ei. Mi-ar plăcea ca cei care au nevoie de un sfat sau de un ajutor să apeleze la acest mesaj, „Redescoperă iubirea”, să pună întrebări pe platforma pe care noi am început să o construim pe facebook.

Am început să construiesc și un blog, unde vor exista și opiniile avizate ale psihologilor. Îmi doresc să am o întreagă echipă care să lucreze în sprijinul celor care au nevoie de el.

Suntem la început cu campania, dar reacțiile oamenilor sunt foarte bune.

Pe  lângă toate acestea vom lansa patru filmulețe, al căror scenariu l-am scris deja și care vorbesc despre cele patru etape ale vieții unui om: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea.

Acum am trimis în lume videoclipul cinematic regizat de Dragoș, care se numește Uitarea. Îmi este foarte drag pentru că vorbește despre o perioadă foarte delicată din viața noastră, bătrânețea.

Am început cu bătrânețea pentru că mi se pare că iubirea la bătrânețe este cea mai încercată.

Cum ai simțit că este nevoie de acest mesaj?

Am lansat campania „Redescoperă iubirea” pentru că mi se pare extrem de necesară societății noastre, chiar în aceste vremuri. Cred că oamenii duc lipsă de iubire, iar dacă nu atragem atenția asupra acestui lucru, riscăm să devenim handicapați emoțional. Ceea ce mi se pare periculos pentru generațiile ce vin.

Mă uit în jurul meu la oameni care se despart, care nu mai comunică cu copiii lor, iar din ce în ce mai multă lume are nevoie de terapie. Cred că a venit vremea să ne întoarcem la noi, să ne înțelegem mai mult și mai bine, să ne regăsim echilibrul interior pentru a le putea da și celorlalți din prea-plinul nostru.

Ce aduci tu în plus, față de cei care mai sunt deja online cu platforme similare?

Nu știu dacă aduc ceva în plus. Poate aduc experiența mea, poate faptul că unii oameni se uită la mine și la familia mea cu admirație și au mai multă încredere din cauza asta. Dar nu spun că pot aduce ceva în plus față de un specialist.

Care au fost lecțiile tale legate de iubire?

Cred că cea mai importantă lecție a fost că iubirea nu se termină niciodată. Undeva, în trecut aveam sentimentul că ea se poate sfârși, dar acum am realizat că nu aveam dreptate. Și exact acest lucru iese în evidență în campanie.

Adevărata iubire, iubirea de sine este inepuizabilă. Și, când o regăsești, abia atunci ești pregătit să o dăruiești la rându-ți.

La mine, schimbarea s-a petrecut acum mulți ani, dar când am reușit să mă văd de-adevăratelea. Atunci m-am uitat în oglindă și am realizat că nu știam cine sunt, ce vreau. Eram ok în ochii celorlalți și uneori și în ochii mei, dar trăiam o nemulțumire și o nefericire constante.

Aveam succes, însă înăuntru eram goală de mine, fiindcă mă raportasem cumva la repere exterioare. Altfel zis, când lași să dispară iubirea de sine apare acest gol, la unii mai mare, la alții mai mic, care te face să fii nefericit. La mine era un gol uriaș.

A trebuit să fac niște exerciții foarte serioase cu mine însămi să pot să o regăsesc pe Dana autentică.

Trebuie să îți spun mai întâi că m-au ajutat mult cuvintele unui prieten. El mi-a zis că în viață nu este necesar să știi ce vrei, ci să îți fie foarte clar ce nu vrei.

Așa că am luat o foaie de hârtie și am început să scriu ce nu voiam.

Nu voiam să fiu, de sărbători, departe de cei dragi. Iar asta se întâmpla constant pentru că meseria mea impunea acest lucru. Apoi, refuzam să mai pierd nopțile. Ajunsesem să fiu atât de obosită încât simțeam nevoia să dorm ca orice om normal.

Mi se părea că totul în viața mea era extrem de haotic, iar eu sunt omul care reacționează foarte bine la ordine.

Apoi am scris că vreau să ies din niște relații toxice în care mă aflam și am început să pun pe hârtie numele oamenilor pe care nu îi mai doream lângă mine.

Ce însemna relație toxică pentru tine?

Ce înseamnă pentru toată lumea, ca la psiholog. Când un om lângă care ești, care nu te susține, ba mai mult te suge de toată energia, înseamnă că este cineva cu care ai o relație toxică. Nu îți face bine.

Așadar, am început să elimin oamenii din viața mea, în perioada în care majoritatea relațiilor mele erau în create în context profesional. Așa se face că ușor-ușor oamenii din jurul meu, tocmai pentru că eu nu mai interacționam cu ei, s-au îndepărtat.

Și rămâi singur. Așa cum mi s-a întâmplat mie. Și ajungi la concluzia că nu mai este nimeni care să te ajute. Pentru că tu, de fapt, nu pleci cu un plan. Când apare acel gol nu știi pe unde să o iei. Sigur, apar niște proiecții despre viața ta. Apar. Dar nu știi exact pe unde să te duci, de fapt. Iar de aici vine și spaima.

Dar, când rămâi singur, ai timp să te gândești. Ai atât de mult timp să te gândești la tine și să faci acea curățare, reală! Începi să îți cerni viața, cu trecut, prezent și viitor, până când ceea ce îți dorești cu adevărat să faci, îți apare în fața ochilor.

Așa s-a întâmplat și cu mine: mi-am dorit să fac curățenie, am făcut dar s-a întâmplat cel mai groaznic lucru din viața mea. Lucru despre care ulterior aveam să spun că m-a salvat: singurătatea.

E greu să fii singur, este foarte greu! Oricine s-a simțit vreodată singur înțelege foarte bine despre ce vorbesc. Nici nu trebuie să explic.

Dar, dacă treci de acel moment, toate lucrurile se așază. Începi să clădești un edificiu pe care toate lucrurile cresc ușor. Obosești, dar niciodată nu mai cazi. Ești precum o pasăre care și-a întins aripile, zboară, apoi se așază pe o creangă, se odihnește și zboară din nou.

Viața este, de fapt, foarte frumoasă, Monica. Eu așa cred!

Dana Nalbaru. Foto: Cristina Nichitus Roncea

E complicat, pentru că avem sentimentul că ne creștem copiii cu siguranța de a urca și a zbura ascendent și spre binele lor. Și acum, dacă mă întrebi, nu știu cum aș reacționa să știu că fiica mea ar fi acolo, jos, în zbaterile acelea.

Fiica ta va fi acolo și ale mele la fel. Tot ce poți să faci tu este să fii acolo, cu ea.

Ce am înțeles este că nu poți interveni în drumul altuia. Când sunt mici, punem în ei tot ce au nevoie să îi ajute atunci când vor cădea. Dar aceste prăbușiri, chiar dacă atunci mie mi se păreau o dramă și ceva incredibil de greu de dus, acum nu mi se mai par niște drame, așa cum le vedeam atunci.

Dar știu cumva că așa cum drumul meu a fost doar al meu, călătoria copiilor mei va fi doar a lor, iar tot ce pot eu face este să fiu alături de ei, să îi ajut dacă au nevoie.

Scopul acestei vieți este ca la finalul ei, când eu mă duc de pe lumea asta, să se spună despre mine că am lăsat ceva bun în lume asta, o învățătură, energia mea care se risipește în Univers și care înflorește după mine.

Știu că, dacă nu aș fi avut aceste încercări, nu aș fi fost astăzi unde sunt. Deci, este esențial pentru un om să treacă prin încercări. Felul în care te raportezi la ele trebuie să fie, după cum cred eu astăzi, diferit, o dată ce ai redescoperit iubirea.

Eu am învățat de la Dragoș cum să mă raportez la problemele de fiecare zi. Eu îmi făceam griji din cele mai neînsemnate lucruri și el era cel care spunea stop: „dacă nu o să se întâmple? Caută soluții mai degrabă. ”

Cum ai reușit să ai încredere în Dragoș?

Pur și simplu. Lucrurile se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple. Pentru cinici ar putea să pară o naivitate. Pentru mine nu este așa.

Trebuia să mă întâlnesc cu Dragoș și s-a întâmplat. Este o relație dintre doi oameni care rezonează dincolo de cuvinte, subtil. Iar asta am simțit-o din primul moment în care l-am cunoscut, de la prima privire.

Dana, Dragoș și copiii

Cum te-au schimbat copiii?

Sofia, care a venit prima,  m-a învățat să fiu mamă, să înțeleg ce înseamnă acest tip de iubire, ce înseamnă să dăruiești absolut tot și să poți să îți dai viața pentru cineva. Din prima clipă am simțit așa. Iar sentimentul acesta crește o dată cu ea.

Apoi a venit Kadri care a deschis alt sentiment în mine. După Sofia nu mai credeam că voi mai iubi vreodată un copil ca pe ea. Dar Kadri mi-a demonstrat contrariul.

Roxana a venit după Kadri, iar ea a deschis o altă cămăruță în sufletul meu.  A venit cu o altă lumină, este curcubeică. De la ea am învățat ce înseamnă puterea și răbdarea adevărate.

Nu fuseseră solicitate îndeajuns?

Ba da. Instinctiv răspunzi nevoilor lor pentru că sunt copiii biologici. Uneori nu este nevoie de cuvinte. Când ai un copil adoptat însă și, mai ales dacă adopția s-a făcut mai târziu, lucrurile stau altfel.

Cum a venit gândul adopției? Noi toți suntem conștienți de numărul și situația copiilor care au nevoie de adopție, dar nu toți adoptăm. Cum lași să vină la tine gândul acesta: hai să adoptăm un copil!

Nu aș vrea să spun că sunt eu mai specială decât alți oameni care nu fac pasul ăsta. La mine, ideea de adopție a apărut din dorința de a ajuta real pe cineva care are nevoie.

Până la Roxana fusesem implicată, și acum sunt, în tot felul de campanii de ajutorare, în general cu copii: din familii defavorizate, copii cu afecțiuni complicate și așa mai departe.

Am participat la ele cu tot sufletul. Dar, când mă duceam acasă și mă așezam pe pernă realizam că sunt în universul meu liniștit, cu copiii mei, în familie și era bine. Dar copiii de la care plecasem rămâneau  cu problemele lor și cu nevoie de ajutor.

A existat un moment în care mi-am dat seama că ajut oamenii, dar că un ajutor real, care să mă scoată din zona de confort, nu dau.

Așa am avut pretenția de la mine să schimb real viața cuiva, chiar dacă eu aveam familia mea închegată și perfectă. Atunci a apărut ideea adopției, am vorbit-o cu Dragoș, iar ulterior am și făcut acest pas.

Copiii Danei și ai lui Dragoș

Cum ai cunoscut-o pe Roxana și ce îți amintești din acea zi?

Pe Roxana am văzut-o pe internet, pe lista copiilor greu adoptabili. Mai avea o lună până împlinea 5 ani. Era un copil bun care avea nevoie de familie și care probabil că astăzi ar fi fost tot acolo.

Îmi amintesc tot din ziua aceea. Ne-am dus la Arad, unde locuia și am găsit-o foarte veselă, într-o rochiță roz. Nu vorbea. Dar s-a aruncat în brațele noastre din prima. Și a stat în brațele noastre cât am rămas acolo. Iar la scurt timp s-a mutat la noi. Și gata.

Dar, ca să îți răspund la întrebare, mi-am dat seama că, pentru a ajuta cu adevărat pe cineva, trebuie să ies din zona de confort. Și chiar am ieșit din confort, pentru că mult timp a trebuit să învățăm unii de la alții: noi de la ea, ea de la noi. Ce vreau să zic cu asta? Nu este deloc ușor. Dar satisfacțiile sunt extrem de mari din primele zile, de când au început să se vadă și achizițiile ei.

Ce își dorea?

O familie, să fie fericită, să aibă tot ce are un copil normal, să aibă jucării, să o țină mama în brațe.

Din prima zi mi-a zis mama. Nu poate să ne spună pe nume. Dintotdeauna ne-a spus mama și tata.

Tu și Dragoș, împreună cu familia voastră, sunteți altfel, mai degrabă nonconformiști și rebeli. Care este totuși zona voastră de confort?

Confortul este ceea ce mă face să mă simt bine: călătoriile, liniștea mea, familia. Noi nu suntem altfel, doar puțin mai îndrăzneți.

Eu și Dragoș avem o regulă: dacă unul a tras hăis, celălalt nu a tras cea. Poate eu nu am avut întotdeauna dorințele pe care le avea Dragoș sau el nu avea dorințele mele. Dar înțelegerea dintre noi ne-a făcut să mergem în aceeași direcție, să știm când să renunțăm. Sigur că într-o relație faci compromisuri. Atâta timp cât ele nu te fac să suferi e bine să le faci.

De exemplu, eu nu mi-am dorit o auto-rulotă. Nici prin cap nu mi-a trecut, ba chiar aș zice că eu sunt genul care preferă hotelul mai degrabă. Dar când am simțit că Dragoș își dorește atât de mult această mașină nu m-am opus. Am zis să încercăm.

Dana, Dragoș și copiii în autorulotă

S-a dovedit că mi-a plăcut și mie și copiilor atât de mult încât a devenit un mod de viață.

Pe de altă parte, Dragoș nu are nicio treabă cu muzica. Dar eu mi-am dorit să cânt, iar el m-a încurajat.

Ne încurajăm unul pe celălalt chiar dacă nu rezonăm totdeauna cu subiectul sau nu îl înțelegem. Așa se nasc, cred, diferențele între noi și majoritatea.

Eu nu țin ca în relația dintre mine și Dragoș să fie ca mine. Noi ținem să iasă bine, să fim fericiți. Îmi doresc să fiu liniștită, să cresc copiii cât se poate de frumos și să fie oameni cu încredere în ei, să mă plimb prin lume, să mă țin cu Dragoș de mână când vom ajunge la bătrânețe, ca acum. Atât.

Life Stories
Share this article