Căutare

Share this article

Cine nu o ştie pe Dana Rogoz? Dacă totuşi e cineva, atunci cine nu o ştie pe Abramburica? Aaa, păi spune aşa.

Personal, o urmăresc de când eram mică, ea fiind mai mică decât mine şi apărând la televizor. Mi se părea wow! Credeam că ce cea mai norocoasă din lume că făcea parte din Abdracadabra şi apărea la televizor. Ea, la rândul ei, credea că a fi Britney Spears şi a primi haine gratis de la casele de modă e tot ceea ce-ţi puteai dori pe lumea asta.

Am invitat-o la o cafea (abia dacă a băut un pahar de apă) şi am povestit ca şi cum am fi fost vechi prietene ce nu ne-am mai văzut de multă vreme. De fapt nu o văzusem niciodată în viaţa mea, cu excepţia televizorului. M-a şocat cât poate să fie de deschisă şi naturală şi cum povesteşte cu lejeritate despre aproape orice subiect. Am vorbit despre teatru, despre film (tocmai ce filmul în care a jucat recent, „Mo” a fost selectat la Festivalul Internaţional de film de la Sarajevo. Nu este încă gata, se poate să se mai filmeze câteva scene, dar abia aştept să-l văd la cinema), despre blog, despre fashion şi, evident, despre Vlad, băieţelul ei şi al lui Radu Dragomir, care are 3 ani şi jumătate.

Foto: Laszlo Raduly

Joacă la Godot Cafe, la Bulandra, la Teatrul Evreiesc de stat şi la Excelsior, face matinal la Smart Fm, până la finalul lui august în fiecare zi şi apoi doar vinerea şi se ocupă de blogul ei personal care, aşa cum spune ea, îi asigură un confort financiar. Pe lângă asta mai are grijă şi de casă, de familie, de copil şi mai pleacă şi în nişte super vacanţe (a fost cu rulota în Noua Zeelandă, wow!). Imaginea ei de tipă/femeie/mamă cool pe care o observi pe blog este chiar reală. Jur că după interviu, am fost invidioasă ca în copilărie. Mi-a trecut repede căci mi-am dat seama că de fapt e admiraţie.

De ce te-ai tuns?

M-am tuns anul trecut, de ziua mea, în septembrie, din mai multe motive. În primul rând voiam şi o schimbare, nu neapărat una atât de dramatică, dar voiam să donez păr şi am zic că dacă tot mă înscriu în Bravecut, măcar să fie o coadă generoasă. Nu am avut nici un fel de regret. Nu am avut nici măcar şocul pe care l-am avut când m-am vopsit prima dată în viaţă.

Nu ai visat noaptea că-ţi prinzi părul?

Nu, absolut deloc. Parcă aşa eram eu dintotdeauna. Şi am donat o coadă de 42 de centimetri. În principiu mi l-aş fi lăsat să crească, dar am început să filmez pentru Mo, nu era foarte clar cum trebuie să fie personajul, apoi s-a decis că trebuie să fie cu părul scurt şi l-am tuns din nou.

Ce rol joci în film?

E o studentă şi cumva e mai androgină aşa ca look.

E de râs sau de plâns?

Şi, şi. Nu e neapărat un film de masă. E un film pe care ni l-am dorit şi eu şi Radu care e şi regizorul şi scenaristul filmului. E un proiect important la care lucrează de foarte mulţi ani.

E o realizare dacă a fost selectat la Festivalul de la Sarajevo…

Eu aşa am interpretat-o. Sarajevo este un festival important. A fost selecţionat la Work in progress, tocmai pentru că filmul încă nu este gata. Dar bucuria mare e că e primul festival la care a fost depus, Radu câştigase în etapa de scenariu şi acum l-au selectat în secţiunea asta de Work in progress. E foarte încurajator şi e un soi de creditare. Filmul este încă în lucru, va fi vizionat de un public de 40 de specialişti din industrie.

Despre blog ce ne spui? Am văzut că ai Instashop, ceea ce e foarte rar…

Da, e un program nou, conceput chiar de nişte români. Tot timpul încerc să fac schimbări, îmbunătăţiri, nu neapărat majore, cred că doar o dată mi-am schimbat layout-ul. Sunt destul de conservatoare în privinţa modului de lucru cu o platformă, dar sunt foarte activă în alte zone. Am început zicând că e un blog de fashion, dar am ajuns să extind tematicile.

Te îmbraci gratis?

Când eram prin liceu şi auzeam că Britney Spears se îmbracă gratis, mi se părea că asta e tot ce-ţi poţi dori în viaţă. Şi dacă eşti atât de şmecher cât să ajungă unii să te îmbrace, mie mi se părea că „this is it”. Ce altceva mai vrei? La vârsta aia mi se părea că nu mai ai pe ce să mai cheltui banii. Ce mai faci cu ei? Ea cu ce se mai ocupă în viaţă? Cam acolo se rezuma universul meu.

Culmea e că acum primesc foarte multe haine, sunt foarte multe brand-uri care îşi doresc asociere cu imaginea mea, unele însoţite şi de advertoriale (însoţite şi de o componentă financiară, evident) şi nu fac faţă ofertelor. Adică s-a pierdut entuziasmul acesta. Câte haine poţi să ai? Aşa am devenit foarte selectivă şi cumva, zona de fashion a rămas un numitor comun.

Zona de fashion a fost de interes la momentul în care eu mi-am deschis blogul, adică acum 7 ani. Acum scriu mult pe zona de parenting, pentru că e ceea ce mă preocupă.

Acest blog a pornit ca unul de fashion, dar a fost şi a rămas ca un soi de jurnal. Eu m-am folosit de blog ca oamenii să mă cunoască dincolo de Abramburica. A fost un canal în care putea să fiu eu. Alţii folosesc blogul ca un canal în care pot crea un personaj. Pe mine personaj mă ştiau deja, aşa că era calea prin care eu putea să scriu despre mine, despre cum sunt eu de fapt.

Câştigi bani din blog?

Da. Nu e chiar principala sursă de venit că mai am şi Moon (n.r. Moon by Dana Rogoz este pălăria sub care a lansat un parfum, o serie de genţi şi de tricouri) dar şi el s-a dezvoltat şi datorită blogului. Câştig din blog şi asocieri conexe. Am un confort financiar şi pot să fac teatru fără să fiu nevoită să…

Haine mai faci?

Adică tricourile. Nu m-am considerat niciodată un designer, nici de genţi, nici de haine ci mai degrabă de concept. În spatele produselor pe care eu le am e o idee cool. După genţi, imediat am făcut o lumânare, pentru a arăta că ce stă la baza acestor produse e o idee cool. Faza că se schimbă feţele pe tricou, lumânarea are un răvaş înăuntru şi trebuie să se topească ca să vezi ce scrie, asta e o idee cool. Dacă îmi vine o idee bună, o pun în practică.

Ai fost în vacanţă vara asta?

Da, în Tenerife, cu copilul.

Ai bonă? Cine vă ajută?

Am încercat să iau o bonă vara aceasta, a durat două săptămâni. A plecat din motive personale, dar pe mine chestia asta m-a bulversat. Abia se obişnuise copilul cu ideea şi avuseseră o singură zi împreună, timp în care eu şi Radu merseserăm la un film şi ni se părea că facem o nebunie.

Dar cine vă ajută?

Ne ajută mama. E în Bucureşti, dar nu stă cu noi. Şi mai facem şi cu rândul. Când am eu spectacol, stă Radu cu el şi invers. În generaţia mea nu fuseseră mulţi alţi părinţi şi nu găseam pe nimeni care să ne recomande o bonă. Nu am ştiut cum să procedez.

Eşti o mamă cool?

Cred că da.

Îi dai ciocolată?

A mâncat ciocolată. Nu are o dietă cu ciocolată, dar a gustat ciocolată.

Foto: Laszlo Raduly

Şi îngheţată?

Da, chiar mai des. Ciocolata a descoperit-o accidental, într-o vacanţă în Noua Zeelandă. Mergeam cu rulota şi mâncaserăm o ciocolată, eu cu Radu pe ascuns, când dormea copilul. Era din aceea tăiată cubuleţe. Mă gândeam că dacă nu ştie, dacă nu a gustat niciodată, nu are cum să-i fie poftă. Fals! În momentul în care a descoperit accidental ciocolata, direct a băgat-o în gură, fără să-şi pună problema dacă e de mâncare sau nu, dacă e dulce sau nu. Cred că a simţit mirosul. Parcă spunea „Ce e asta? Toată viaţa am trăit într-o minciună, de ce mi-aţi ascuns aşa ceva?”. I-a zis „Vlad, e ciocolată”. „Catăăăă!”. Cred că şi-a spus „asta e must!”. Facem eforturi să nu ajungă foarte des la ea.

Nu vreau să ştiu ce a mâncat la mama, căci aşa sunt bunicile, mai scapă. El are clar apetitul pentru dulce mai dezvoltat şi dacă există o latură genetică, aceasta pentru dulce clar de la mine a moştenit-o. Mie îmi place mult dulcele şi mănânc pe ascuns atunci când nu mai pot.

Nu vrem să-l condiţionăm cu dulcele: mănânci şi primeşti dulce. Mi-am dat seama că dulcele acela devine un soi de recompensă, de premiu. După ce că e bun al naibii, i-l mai dai şi ca premiu. Ceva mai prost nu poţi să faci. Dar între să mănânce foarte mult dulce şi să nu mănânce deloc, încerc să nu fiu exagerată şi să-i permit uneori să guste. Adică, dacă mergem la o petrecere şi se serveşte tort, nu pun presiune pe mama aia să o întreb dacă are zahăr, gluten, etc. Şi îi zic că trebuie să mănânce mâncare înainte pentru că aşa e sănătos pentru organism, nu pentru că dulcele e o recompensă.

E cuminte, în rest?

Daaa, foarte cuminte! Absolut. Acesta e primul lucru pe care îl spui despre el: mamă ce copil cuminte. Nu cred că se încadrează la copil cuminte. Are şi isterii, dar nu e un copil isteric. Face şi crize.

I-au trecut tantrumurile?

Nu. Nu le face des şi nu ajunge să se tăvălească. Avem câteva tăvăliri pe care le ţin bine minte.

Pe tine te mai ştie şi lumea….

Başca! Dar nu mă gândesc la asta în momentul acela. Mă gândesc cum să fac şi să nu cedez presiunii. Dacă vrea nu ştiu ce jucărie şi îi spun că nu se poate, trebuie să fiu consecventă, să mă lupt cu mine, căci scopul este să ajung să nu i-o cumpăr. A făcut una din asta într-un mall.

Şi a mai avut una după, undeva într-o vacanţă că am crezut că înnebunim şi eu şi Radu. De la o cană cu lapte, nu ştiam cum să-l mai oprim.

Sunt normal lucrurile astea. Eu nu pot să cred că noi nu am avut când eram mici. Ori eram foarte speriaţi, ori ne era frică, ori părinţii noştri au uitat. Nici eu nu mai ştiu exact cum eram la început cu Vlad.

Era o ruşine să facă copilul lucrul acesta, ceea ce nu ar trebui să fie o ruşine o reacţie naturală în dezvoltarea lui. Trece şi prin chestia asta. Creierul copilului încă nu e capabil să gestioneze anumite emoţii. Nu e o ruşine. Nu înseamnă că e greşit sau că tu eşti o mamă greşită. Dacă mă judeci pentru asta, e o problemă la tine.

Înjuri vreodată?

Da, înjur! Înjur şi pe scenă şi la repetiţii. Trăim într-un mediu murdar.

Credeam că eşti perfectă…

Nu, nu sunt. În plus, mai joc şi rolul unui personaj care înjură…

Ai făcut parte şi din Minisong?

Da, am făcut.

Ţi-l aminteşti pe Ioan Luchian Mihalea?

Da, cum să nu. Mi-l amintesc foarte bine. A fost ca un tată.

Nu eşti prea mică?

Nu, nu sunt prea mică. Am intrat în grup la 3 ani. A murit în 1993, când eu aveam 8 ani şi de la 3 la 8 ani am plecat împreună cu el în turnee, fără mama, fără tata.

A fost o lungă perioadă din copilăria mea pe care am petrecut-o acolo şi am amintiri foarte, foarte frumoase, exceptând, evident, finalul tragic, care a fost foarte puternic în evoluţia mea.

Crezi că dacă nu erai în televiziune de mică, ai fi avut acelaşi succes? Te-a ajutat sau nu?

Evident că m-a ajutat. Toată istoria mea tv mă ajută şi în prezent.

Dar ţi-a pus o pată de Abramburica pe care încă o mai porţi…

Da, o mai port, dar etichete capeţi oricum, indiferent de ce ai făcut sau nu. Întâmplător, e o etichetă foarte pozitivă. În primul rând o mai ştie doar o anumită generaţie, să zicem, de 30+. Restul nu mai ştiu de Abramburica, iar cei care ştiu de Abramburica, deja ştiu pe unde sunt. Sunt şi cei care îmi urmăresc şi blogul şi sunt acum părinţi şi poate şi de aceea scriu şi despre parenting. Suntem toţi la aceeaşi vârstă şi avem preocupări comune.

Ce ai vrea în viaţă şi încă nu poţi?

Aş vrea să joc mai mult. Mi se pare că încă e mult loc aici.

E ceva de care eşti foarte mândră în viaţa ta? Să nu spui copilul, asta e by default.

E by default? La naiba, acolo mă duceam cu gândul. Cea mai mare mândrie a mea e cred, volumul mare de muncă. Adică faptul că la 31 de ani am făcut multe. Stai să calculez. La Minisong am ajuns de la 3 ani, dar salariu am de la 8 ani.

Serios? Înseamnă că eşti plină de bani…

Nu am treaaabă (râde).

E ceva ce regreţi?

Când întreabă cineva asta, spun nu, nu regret nimic, dar altfel, am de multe ori gândul că aaa, dacă făceam aşa, poate era bine. Altfel, nu e ceva care să mă macine, să mă consume. Am regrete mici, ca orice om.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO