Daniela Făiniș și povestea unui destin modelat în ceramică. De la copilăria pe malul Motrului, la pasiunea pentru horticultură și până la un mare artist ceramist

Daniela Făiniș este probabil unul dintre cei mai cunoscuți artiști ceramiști români. Cu un bagaj emoțional ce atârnă greu, format în copilăria la țară dintr-un sat din Mehedinți, Daniela a pornit pe drumul artei, nu dintr-o alegere personală, ci mai degrabă că așa a fost să fie. Fiind foarte mică, modela pământul untos din sat și făcea figurine pe care le dădea la schimb pe pistoale cu capse și se bucura de iubirea fără margini și necondiționată a bunicilor și părinților. 

Daniela Făiniș a ajuns la școala de arte pentru că învățătoarea i-a recomandat mamei să-i ghideze pașii pe acel drum. Apoi a ajuns la Institutul de Artă din București pentru că nu a știut din timp că are nevoie de permis de tractorist ca să meargă la Horticultură, unde își dorea ea. Destinul i-a scris paginile din poveste și nu a greșit nici o virgulă deoarece ani mai târziu, a demonstrat că este un mare talent. 

Daniela Făiniș are o mulțime de premii și medalii câștigate la concursuri în întreaga lume, iar lucrările sale sunt expuse atât în marile instituții din țară, cât și în lume.

Am intrat timid și cu emoție în atelierul ei și am mai plecat după aproape patru ore. Înainte de plecare mi-a făcut cunoștință cu o altă pasiune de-a ei, găinușele pe care le crește în grădina casei, grădină ce încearcă să reproducă cât mai mult imaginea copilăriei ei la sat, armonizată de obiecte de artă modelată cu măiestrie de mâinile ei. 

Anul trecut a fost aleasă pentru a crea premiile acordate în cadrul concursului internațional George Enescu, niște lucrări absolut fantastice, încărcate de emoție și frumos.

Patru ore i-am ascultat povestea și la final simțeam că aș mai fi avut nevoie de încă 40 pentru a sta cu Daniela Făiniș.

Unde te-ai născut și unde ai copilărit?

M-am născut la țară, în Dolj, într-o localitate numită Fratoștița, foarte aproape de orașul Filiași. Părinții sunt dintr-o comună alăturată, Butoiești, din județul Mehedinți, unde se varsă râul Motru în Jiu, la granița dintre județele Dolj și Mehedinți.

Citește și:

Tiberiu Soare, dirijorul Operei Naționale București: „În afară de muzica lăutărească veche, mai am un guilty pleasure: îmi plac Paraziții!”

Ce erau părinții?

Tata era milițian și mama croitoreasă. Sunt primul copil și îmi aduc aminte cu nostalgie de poveștile mamei legate de originile noastre. Tata primise post de milițian la Filiași și s-au mutat în sătucul acela. Și-au luat gazdă în casa preotului din comuna Fratoștița și acolo m-am născut eu, acasă. Mama povestea că tata era la serviciu, telefoanele nu prea funcționau, a plecat cineva cu bicicleta la primărie să anunțe că îi e rău mamei și, până la urmă vecinele și preoteasa au adus moașa satului care a ajutat-o pe mama să mă aducă pe lume. Îmi mai povestea mama că în spatele casei se întindeau dealuri cu poieni pline de flori. Am o imagine idilică asupra acestui loc. Eu am copilărit la bunici, în comuna apropiată, Butoiești.

Bunicii, și de-o parte și de alta, cei care m-au crescut, m-au iubit foarte mult și cred că lucrul acesta contează enorm pentru dezvoltarea unui copil. 

După naștere ai locuit cu părinții la Fratoștița?

Nu. Părinții s-au mutat în Craiova, eu și sora mea am devenit copii de bloc, dar ne făceam toate vacanțele la Butoiești, comuna in care au locuit bunicii mei. Am stat în Craiova până am terminat liceul.

Ce amintire pregnantă ai de la bunici?

Îmi aduc aminte că aveau animale și stăteam cât era ziua de lungă în iesle, mai ales în vacanța de primăvară când erau și iezi și miei. Nu puteau să mă scoată de acolo decât târâș atunci când trebuia să mănânc, să dorm sau să mă spăl. Îmi plăcea să stau toată ziua acolo, în mirosul fânului, să țin mieii și iezii în brațe, să-i mângâi și dacă m-ar fi lăsat acolo, acolo stăteam nu știu cât.

Te jucai cu plastilină când erai mică sau direct cu lut?

Nu îmi amintesc. Probabil că aveam la școală sau la grădiniță, dar acasă nu îmi amintesc. Însă pe dealurile de la Butoiești și pe malurile râului Motru era destul lut. 

Dar ai încercat de mică să modelezi?

Da, mă jucam pentru că lutul acesta era la discreție. Când eram foarte mică mergeam cu bunicii cu vitele și pe dealuri erau niște crovuri unde mă jucam cu ceilalți copii, ne bălăceam, ne înnămoleam, era distracție mare.

Îmi aduc aminte că vedeam la copiii care locuiau acolo în sat niște pistoale din lemn de care prindeau o bucată din cauciuc cu două cuie bătute. Făceau o mică incizie în lemn și acolo puneau gămălia de la chibrit și când trăgeau erau ca niște pocnitori. Eram foarte tentată să am și eu un astfel de obiect. Le-am cerut, dar nu-mi dădea nimeni. Eu jucându-mă cu lutul acesta, făceam o mulțime de figurine, de animăluțe, iezi, capre, găini, tot ce era în jurul meu și le depozitam sub un pătul. Într-o zi am ieșit cu ele  și am început să fac troc. Când au văzut copiii au înnebunit: „Fă-mi și mie câinele meu!”, „Dă-mi și mie!”. „Da, vă fac, dar îmi dați un pistol”. Am adus doi copii în curte, i-am băgat sub pătul și le-am arătat colecția mea de animăluțe din lut. Îmi aduc și acum aminte cum au plecat cu brațele pline de figurine. Unele se rupeau, ei plângeau, eu le reparam și tot așa. 

Care e aroma copilăriei?

Sunt multe. Cred că aceasta cu ieslea e unul dintre ele. Mai apoi ar fi cel din curte. Curtea noastră era împărțită: zona de păsări, cea de grădină, cea pentru animalele mari și bătătura, cum spun oltenii. Pe bătătură era o grădiniță de flori si o poieniță plină de mușețel. Îmi aduc aminte cum mă tăvăleam în mușețelul acela, cum mă întindeam acolo și stăteam până se urcau furnicile pe mine. Am rămas cu imaginea și mirosul acesta până azi. 

Cum era bunicul?

Un om extraordinar. Eu nu intram niciodată la ei în curte pe poartă, eu săream gardul. Erau porțile mari, o poartă mică și lângă ea era un cireș mare care avea o creangă lăsată până aproape de pământ. Mă agățam de creanga aia și săream după gard, în curte. Așa mă obișnuisem. Bunicul știa când vin și mă aștepta după cireș și mă prindea în brațe. Parcă îi simt și acum mirosul lui de om muncit, întotdeauna transpirat, dar un miros ce emana o grijă și o protecție fără margini pentru mine. De câte ori mă prindea în brațe din cireș, spunea: „A venit cocoșul lui tataie!”. 

Știu că făceam foarte multe trăsnăi, dar niciodată nu mă certau.

Crescând, făceam trăsnăi și mai mari, dar niciodată nu i-am văzut să aibă vreo mânie pe mine. Ei nu s-ar fi gândit să mă certe vreodată sau să-mi zică ceva de rău. Eu nu știu câți astfel de bunici există pe lumea asta. Părinții erau revoltați când bunicii le povesteau, dar bunicii niciodată nu se gândeau să mă pedepsească.

Altădată, îmi aduc aminte, mama fiind croitoreasă, îmi făcuse o rochiță frumoasă, albă ca spuma laptelui  cu niște flori mici de cireș. Mi-a adus-o la țară și am îmbrăcat-o imediat, însă pentru că tocmai se copsese cireșul,  m-am urcat în vârful lui, am mâncat pe săturate și am coborât cu pumnii plini de cireșe să le dau și lor. Erau cireșe din acelea negre și eu eram neagră de sus până jos.

Făceam tot felul de nebunii când eram mică, dar eram înconjurată de multă iubire.

Când te-ai îndreptat spre artă? Ai făcut Liceul de artă în Craiova?

Da, dar nu că am vrut eu. Îmi amintesc că îi spunea învățătoarea mamei că nu sunt atentă la ore și că desenez acoperișuri de case pe toate caietele. Asta pentru că, odată când eram bolnavă, tata a stat cu mine și ca să mă facă să uit de boală a spus: „hai să desenăm!”. Ne-am uitat pe fereastră și pentru că de la fereastra mea se vedeau acoperișurile caselor, tata a zis: „hai să le facem!”. Tata a desenat cu mine o pagină plină cu acoperișurile acelea. Nu am terminat pentru că mie îmi era rău, dar eu am rămas cu ideea că trebuie să le termin. La școală asta făceam, așa că m-a prins învățătoarea. Așa a descoperit învățătoarea toate caietele mele pline de desene, în special cu obiectele pe care le vedeam în jurul meu. Mi se fixau ochii pe ceva și începeam să desenez. Așa i-a zis învățătoarea mamei că „ar trebui să o duceți la liceul de artă. E păcat să nu o duceți acolo”. Așa am ajuns eu la Liceul de artă din Craiova.

În ce clasă?

În clasa a cincea. Iar cu mersul la Institutul de artă, iarăși nu a fost alegerea mea. Mama vorbea cu profesorii mei și toți îi spuneau că sunt bună și că ar trebui să merg mai departe cu arta. Eu, în secret, învățam la biologie și obținusem note foarte bune inclusiv la olimpiada pe țară. Și m-am dus la ea, cu mari emoții, să-i spun de reușita mea și să-i spun că vreau să dau la Horticultură la Cluj. Am văzut-o că s-a bucurat pentru reușita mea, dar am simțit că ceva nu a fost în ordine. Nu mi-a zis „nu te duci!”, m-a lăsat în pace. Ghinionul a fost că nu am știut decât cu două săptămâni înainte de admiterea la Horticultură la Cluj, că trebuia să am carnet de tractorist ca să mă pot înscrie. Așa că nu am mai putut să dau examen pentru că nu mai aveam timp să-mi iau carnetul de tractorist.

Și destinul v-a dus la Institutul de artă…

Din București. În 1982 am intrat. Primul an nu am intrat pentru că nu eram pregătită, iar în al doilea an am intrat . Erau locuri foarte puține . De la anul I până în anul IV eram 12 studenți, iar în anul în care am dat eu, la ceramică, se scoseseră doar două locuri, unul fiind ocupat de cel care a fost admis în anul anterior și a făcut stagiul militar. 

Câți erați pe loc?

Am fost 250. Am intrat, dar și azi mă tot gândesc cum îți scrie destinul drumul…  

Cum a fost studenția?

Eram destul de ciudată printre studenții de acolo. Cred că eram provincialul acela timid. Aveam o bază solidă și știam să mă descurc foarte bine, însă intrasem printre altfel de copii.  Eu veneam din familie de milițian și croitoreasă, ei erau din familii de artiști. În primul an știu că nu am mai vrut să merg la școală. Nu că nu aș fi făcut față, dar nu eram obișnuită cu stilul acesta atât de liber iar colegii mă luau tot timpul în bâză. Venisem cu părul lung făcut codițe răsucite melcișor, după urechi. Eram din altă lume. Dacă am văzut că râd de mine și nu mă pot înțelege cu nici unul, că nu-mi găseam locul și nu mă împrieteneam cu nimeni, m-am retras în carapacea mea.

Aveam o profesoară foarte exigentă, Ioan Lucia, care s-a atașat de mine pentru că eram foarte muncitoare și serioasă, nu lăsam nici o lucrare neterminată și făceam ce mi se spunea. 

S-a hotărât să scoată ce era mai bun din mine. 

Mă încuia în sala de studiu și mă punea să lucrez, de dimineața până seara. Venea seara și îmi aducea mere, gogoși, se uita pe ce am făcut și îmi dădea diverse teme. Niciodată nu-mi spunea că e bine, iar protecția asta a ei a fost ca o ștampilă. Atunci am perceput-o ca pe o pedeapsa. Acum….

După ce ai terminat ce ai făcut?

Am avut de ales între a fi profesor la o școală sau a merge în fabrică. Am ales fabrica de porțelan de la Dorohoi. Eram creatoare de modele. 

Și când ai lucrat în fabrică, ai avut timp și pentru artă?

Eu nu am fost angajata fabricii decât primii doi ani, stagiul obligatoriu pe care trebuia să-l fac după terminarea facultății. Și anii aceia i-am lucrat la Dorohoi. Și acolo au fost episoade foarte interesante pentru că fiind „rea de muncă” cum îmi spuneau colegii, nu mă puteam abține și când mi se dădea o temă, umpleam masa.

Erau modele comerciale?

Da, sigur: căprioara, iepurașul, ciobănașul… După amiaza puteam să lucrăm și pentru noi în fabrică, ne dădeau voie. 

Și după cei doi ani?

Apoi am lucrat la fabrica de la Curtea de Argeș și cea de la Cluj, dar nu ca angajat. Aveam prieteni arhitecți prin București care îmi dădeau comenzi și eu le lucram în fabrică. 

Apoi am ajuns la Cluj unde am lucrat la fabrica de porțelan timp de 17 ani. Am locuit la prietenii mei foarte buni, Tuti și Valer Semenescu, artiști plastici și profesori . 

După Cluj?

Am stat în București câțiva ani la unchiul Petrică. După ce am luat premiul I în Portugalia pentru portretele cu mască, premiu în bani, am reușit să-mi cumpăr terenul aici în Cernica, cu gândul de a-mi construi atelierul. Până atunci am lucrat în atelierul dat de Uniunea Artiștilor Plastici.

Ce chip are iubirea pentru Daniela Făiniș? Are mască?

Iubirea nu are mască. Iubirea dacă este, este, dacă nu, nu este. Când există iubirea, lucrurile sunt cele mai frumoase. Sub aspectul iubirii, totul intră în zona de normalitate, de frumos, de bine, de liniște, de pace și de armonie.

De când ești împreună cu Aristin?

Din 2006.

Și înainte ai fost căsătorită?

Am fost căsătorită după facultate, dar ne-am și despărțit imediat pentru că nu a fost să fie să avem același drum.

Cum l-ai cunoscut pe Aristin?

L-am cunoscut la un bazin de recuperare medicală, cu apă termală sulfuroasă. Fusesem la un simpozion la Todireni unde am făcut o criză, îmi amorțeau mâinile și nu mai puteam să țin nimic în mână. Am tot încercat să termin lucrarea, însă nu s-a putut. Am venit la Spitalul de Urgență Floreasca din București. După multe investigații, la RMN s-a văzut că e hernie de disc. Mi s-a recomandat operația, dar am încercat să caut și alte căi și alte opinii.

Am început programul de recuperare medicală cu proceduri de fizio-terapie unde l-am întâlnit pe Aristin. 

Acum cum funcționați?

Ca la început. Avem o chimie extraordinară.

Ce te inspiră cel mai mult?

Nu știu cum să definesc lucrul acesta pentru că nu pot nici eu să mi-l explic. Uneori vine de la sine. Lucrurile au o țesătură și faci parte din angrenajul acesta. Atunci când am început portretele în fabrică, nu mi-a cerut nimeni asta, nu am avut nici o comandă, a fost cred, o ambiție de-a mea. Am zis atunci: „ia să fac și eu un portret”. Și a durat cam 10 ani. Toate merg cumva în firescul lor.

Dar în viață?

În viață încerc să merg astfel încât să nu deranjez pe nimeni în jurul meu și să învăț tot timpul. Inspirația vine din tot ce mă înconjoară.

Cum arată o dimineață perfectă pentru tine?

Perfectă nu știu ce înseamnă, dar în momentul în care simți că cei din jurul tău sunt bine și nu există durere prea mare, atunci e o dimineață bună.

Care e plăcerea vinovată a Danielei Făiniș?

De multe ori vedeam câinii la țară cum stăteau la soare tolăniți și dormeau. Uneori îmi place să stau la soare. Plăcerea vinovată este atunci când stau și reușesc să nu mă gândesc. Dacă am norocul și bucățica aia de timp în care să nu am prea multe responsabilități și dacă găsesc un timp pentru mine, îmi place să stau degeaba.

Și găinușele?

Și ele sunt plăcerea mea 😀