De-a ce să NU te joci de faţă cu copiii

Înainte să fim părinţi am fost oameni. Şi după, suntem tot oameni. Avem deci tendinţa să ne purtăm ca oamenii. Inclusiv în cuplu. Problema este că odraslele noastre vin pe lume nepregătiţi pentru a face faţă comportamentelor noastre de cuplu omeneşti, dar disfuncţionale. Şi, mai trist de atât, statistica ne arată că gradul de adaptabilitate emoţională precum şi succesul social sau academic al copilului sunt influenţate de nivelul de funcţionalitate al relaţiei dintre părinţi. Trăim de multe ori cu impresia că dacă ne ocupăm de copil nu contează cât de disfuncţionali suntem în relaţia de cuplu. Ce importanţă are dacă suntem nefericiţi sau răniţi.  Sau poate ajungem la concluzia că e important că ne iubim partenerul de relaţie aşa că ce contează dacă relaţia e cu năbădăi.  Ei bine, ştiinţa are o părere diferită. Aceea că de calitatea relaţiei dintre părinţi depind multe dintre eventualele probleme viitoare ale odraslei. Aşadar, haideţi să vedem ce e util să nu facem în faţa copiilor.

În primul rând o să menţionez skandenberg-ul cu partenerul de relaţie. Orice relaţie are o miză. Ne preocupă cine are dreptate, cine e responsabil sau cine are autoritatea. Doar că lucrurile astea se rezolvă, raţional, la o cafea.  Nu de faţă cu copilul. Ceea ce poate fi o nedreptate de moment sau chiar o greşeală are urmări mai puţin importante decât contestarea autorităţii partenerului în faţa copilului.  Skandenberg -ul se face, aşadar, între patru ochi, departe de cel mic, iar rezultatul ar fi util să fie o atitudine comună. Aşa putem furniza reperele ne-negociabile de care copilul are atât de mare nevoie.

Să trecem mai departe la datul în stambă. Suntem oameni, suntem diferiţi. O să avem păreri diferite. Unele dintre părerile sau obiceiurile partenerului o să ne scoată din sărite. E în regulă să ne arătăm frustrarea. Doar n-o să încercăm să ne convingem copiii că umblăm prin viaţă doar zâmbind larg. Atenţie, însă, la limbaj şi la comportament. Atenţie la tonul vocii şi la gesturi. Şi, sigur că da, ar fi ideal ca lucrurile să fie calme şi raţionale tot timpul. Dar dacă, totuşi, ne dăm în stambă, ar fi de preferat să fie departe de ochii şi urechile copilului. Doar aşa avem o şansă să-i demonstrăm odraslei ca diferenţe de opinie se pot rezolva funcţional, fără jigniri şi fără răcnete şi uşi trântite.

Ajungem la jocul de-a Mr. and Mrs. Iceberg . Am auzit şi nu doar o dată adulţi care declarau că nu-şi amintesc să fi văzut vreun gest de tandreţe sau de apropriere între părinţii lor. Motivele diferă. Fie că era vorba despre puritanism (să nu creadă, Doamne fereşte!, copilul că părinţii lui fac sex, ce naiba doar sunt oameni serioşi) sau despre relaţii lipsite de apropiere sau afecţiune (că doar părinţii adevăraţi stau împreună pentru binele copiilor) rezultatul era inevitabil acelaşi. Respectiv că adultul în chestiune avea de furcă să-şi exprime sentimentele şi să lase să se vadă că e vulnerabil.

Omul cu două feţe e un alt joc interzis de faţă cu cei mici. Activitatea care stă la bază se numeşte popular bârfă. Fie că e vorba despre partenerul de viaţă, fie că e vorba despre prietenii care tocmai au ieşit pe uşă după ce v-au mâncat grătarul, nu faceţi comentarii negative după ce copilul v-a văzut plin de zâmbete şi amabilitate. Nu de alta, dar aşa îi demonstraţi că nu poţi avea încredere în cum se poartă oamenii cu tine şi nici în ceea ce îţi spun în faţă. Cele mai greu de cuminţit anxietăţi sociale au la bază părinţi care bârfeau la greu.

Trăim vieţi ocupate şi complicate. În care avem de gestionat job-uri şi ne dorim să ne ocupăm şi de copii.  Aşa ajungem să ne jucăm de-a existenţele paralele.  Îl duc eu la engleză, îl iei tu ţi-l duci la baschet, de colo îl iau eu şi îl aduc acasă. Copilul ajunge astfel un fel de bagaj trecut de la un părinte la celălalt. Cu multe etichete ocupaţionale şi, cel mai probabil, dezvoltat multilateral dar fără a mai avea şansa să se bucure de ambii părinţi odată. Fără a mai avea sentimentul de apartenenţă dat de familia reunită. Aşa se naşte astăzi, pe drumul dintre baschet şi engleză, workaholic-ul de mâine care nu va avea cum să priceapă ce e aşa de cool să stai pe-acasă cu familia.

Aşa ajungem şi la ultimul… La jocul de-a fantoma cu ochii albi, adică atitudinea pasiv-agresivă prin care mă fac că partenerul meu de viaţă nu există. Dacă se poate, la pachet, cu folositul copilului pe post de mesager. Copilul nu înţelege ce se petrece. Percepe doar tensiunea dintre părinţi.  De cele mai multe ori ajunge la concluzia că el e responsabil de tensiunea creată. Ajuns adult, nu-i de mirare dacă se va îndoi de sine temeinic şi continuu.

Ne dorim să fim părinţi de calitate dar deseori suntem atenţi doar la relaţia dintre noi şi copil, lăsând relaţia de cuplu deoparte. Uităm că relaţia dintre părinţi este, pentru copil, reprezentarea la o scară mică a lumii înconjurătoare şi a legilor ei de funcţionare.