De câte ori nu ai auzit „am avut o copilărie normală, ca toți ceilalți, dar nu sunt afectat de asta, am trecut peste, sunt bine, sunt normal”? Vorbim cu psihoterapeut Diana Vasile despre diferența dintre iertare și vindecare

Pshitoterapeut Diana Vasile: „Mulți părinți cred ca fac diferit față de părinții lor, dar s-ar putea să constate că baza este tot frica, doar deghizată și ascunsă după alte detalii și informații”

Atunci când devenim părinți parcă ne sunt răscolite brusc toate amintirile și, implicit, toate traumele din copilăria noastră. De ce se întâmplă asta? Și câți dintre părinți ajung să privească cu alți ochii „abandonul” la bunici sau la creșa cu program prelungit, practicile de tipul pedeapsă, bătaia și așa mai departe… Câți dintre părinții de astăzi fac aceleași greșeli pe care le-au făcut părinții lor?

Da, așa este, experiența de părinte trezește amintirile experiențelor noastre din relațiile cu părinții noștri. Este firesc să se întâmple așa deoarece psihicul nostru înmagazinează în corpul nostru aproape tot ce am trăit și mai ales tot ce ne-a copleșit ca trăire atunci când eram copii (creierul fiind organul principal pentru aceste amintiri, dar nu singurul). Toate experiențele ne modelează, și cele plăcute și cele dureroase. Răscolirea se produce, de unde și experiențele intens emoționale ale părinților, însă strategiile de comportament pot fi diferite. Important este dacă sunt mai degrabă bazate pe frică și strategii de evitare sau pe încredere și calm și pe strategii de stimulare a dezvoltării. Încă mulți părinți cred că fac diferit față de părinții lor – și asta poate fi adevărat – dar adevărata întrebare este „care este baza: frica sau încrederea?”. S-ar putea să constate că baza este tot frica, doar deghizată și ascunsă după alte detalii și informații.

Citește și: SOS copilul meu s-a apucat de fumat! Sfatul psihologului pentru o reacție constructivă a părintelui

Și cum poate un părinte să se apere de trecutul traumatizant, astfel încât să nu-l influențeze în rolul din prezent?

Așa cum arată literatura de specialitate și practica mea (similară cu a altor practicieni psihoterapeuți de traumă) există două căi de protecție față de trecutul traumatizant: educarea și lucrul psihoterapeutic de profunzime. Ele trebuie să se îmbine armonios și constant, mai degrabă pe termen mediu și lung. Și pe termen scurt apar rezultate bune, însă pentru cele mai semnificative este nevoie, ca în aproape orice, de determinare și răbdare.

Citeşte şi: 9 celebrități victime ale violenței domestice vorbesc despre abuzurile suferite – LIFE.ro

Pshitoterapeut Diana Vasile și diferența dintre iertare și vindecare

Care este diferența dintre iertare și vindecare? 

Am să încerc să fiu destul de scurtă în răspuns, deși nu e o sarcină chiar ușoară. Vindecarea este un proces al cărui rezultat se caracterizează prin dispariția unei serii de simptome, iar persoana își recapătă autoreglajul și starea de bine. Iertarea este un proces prin care ne liniștim, ne desprindem de sentimentele de durere, furie și de dorința de a face rău unei persoane care ne-a rănit. Iertarea este o componentă a procesului de ameliorare, de vindecare, dar nu cel mai important și nu primul. Ci mai degrabă spre sfârșitul procesului.

Cum ajungem să învățăm să ne punem pe primul loc, mai ales într-o societate profund tradițională, creștină în care ni se spune mai mereu să facem lucruri pentru alții – pentru copii, frați, prieteni?

Consider că merită să clarificăm puțin expresia „să ne punem pe primul loc”. Mai degrabă aș spune să ne recunoaștem locul și rolul în viața noastră și în relațiile pe care le avem. Raportat la viața noastră, ca adulți, noi suntem cele mai semnificative persoane, pentru că suntem primii responsabili pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Asta nu înseamnă că suntem și vinovați. Nu, dar responsabili, da. Asta e o ecuație nu ușor de lămurit. În relațiile cu ceilalți, noi suntem egali responsabili. Excepție fac relațiile cu copiii (cu toți copiii, nu doar ai noștri personali) unde noi suntem mai responsabili decât ei, deoarece ei depind de noi în dezvoltarea și răspunsurile pe care ni le dau. 

De aceea, cred că prin educație și cunoaștere și ameliorarea funcționării noastre fizice și psihice putem deveni mai responsabili, adică mai blânzi, mai preocupați de calmul și siguranța noastră și a copiilor, mai respectuoși cu nevoile noastre și ale celorlalți, mai deschiși către diversitate și către soluții variate, mai acceptanți ale limitelor noastre și ale celor din jur.