De ce atât de greu să ierţi şi de ce merită

O să încep prin a vă ruga să vă gândiţi câteva minute la unul dintre oamenii pe care credeţi că nu-l veţi putea ierta vreodată. Sunt sigură că există cineva care să vă fi rănit suficient de tare încât să pară peste putinţă să iertaţi. Şi vă mai rog să vă gândiţi… de ce e imposibil? Pentru că nu merită, ori poate pentru că a-l ierta ar fi o slăbiciune? Sau poate pentru că nu puteţi uita?  Ei bine, dacă aşa este, e firesc. E greu să ierţi. De ce?  Pentru că, de cele mai multe ori, alăturăm iertării conceptele greşite. Aşadar, ce NU înseamnă să ierţi.
Să ierţi nu înseamnă să uiţi ci să înţelegi ce s-a întâmplat, să accepţi ce nu poţi schimba şi să mergi mai departe. O traumă (emoţională sau fizică) rămâne scrisă în povestea mea de viaţă şi deci nu am cum s-o uit. Şi nici suferinţa asociată. Pot doar să păşesc peste ea ca supravieţuitor.Să ierţi nu înseamnă că a fost uşor. Nu înseamnă să spui „se putea şi mai rău”, ci să admiţi că ai căzut şi că găseşti resursele să te ridici. Iertarea nu înseamnă slăbiciune. Iar pentru asta stau mărturie cele două condiţii anterioare. O să admiteţi că ai nevoie de forţă să le pui în practică. Iertarea nu înseamnă să primeşti păreri de rău. Nu pentru că nu meriţi scuze, ci pentru că nu ştii dacă le vei primi. Şi pentru că iertarea e la tine, doar scuzele sunt de la cel ce te-a rănit.
Şi-acum şi de ce merită să ierţi. Pentru că, deşi îl ierţi pe el (sau pe ea) te-ajuţi pe tine. Studii empirice serioase confirmă că merită efortul – atunci când ne pricepem să iertăm suntem mai puţin stresaţi, mai puţin predispuşi la depresie şi mai puţin anxioşi. Suntem şi mai puţin furioşi. Iar furia, la fel de demonstrat, e toxică, fiind, împreună cu ostilitatea, un predictor destul de exact al bolilor cardiovasculare. A nu ierta înseamnă să rămâi prins în cercul amărăciunii, al neputinţei şi al furiei. Iar asta face imposibil să găseşti energia psihică necesară pentru a merge mai departe. Am cunoscut oameni care au făcut faţă unor traume majore (fizice sau psihice) generate de oameni apropiaţi lor (părinţi, rude sau parteneri de viaţă) şi care au trecut mai departe. Fără excepţie, au avut în comun un singur lucru. Forţa generată de capacitatea de a ierta chiar şi atunci când părea să fi fost imposibil de iertat. Forţă pe care au folosit-o pentru a înţelege ce s-a petrecut, pentru a nu uita şi pentru a refuza să mai fie victime.
Şi-acum gândiţi-vă, din nou, la omul de neiertat din mintea şi din viaţa voastră. Gândiţi-vă apoi la voi. Şi întrebaţi-vă… Nu meritaţi să îl iertaţi?