De ce cred copiii în Moş Crăciun şi cum le trece

La prima vedere, pentru că le spunem noi, aşa-i? Îmi aduc aminte de prima vizită a lui Moş Crăciun pentru fiica mea. O să încep cu un „disclaimer” – aveam 21 de ani, trăiam la bloc, în 1990. Aşa că nu tu horn şi nici Moş de închiriat. Cu mintea de atunci, mi s-a părut o idee bună să-i spun să ne ascundem în sufragerie pentru că „Moşul o să sune la uşă şi o să lase cadourile pe preş”. Nu mai aveam răbdare să le pun sub brad. Când a sunat soneria (prin bunăvoinţa unui vecin dispus să participe la conspiraţie), copilul a făcut nişte ochi terorizaţi şi a început să plângă. Anii au trecut… între timp a apărut versiunea de închiriat a Moşului. Nu ştiu nici când şi nici cum am trecut la realitatea în care am aflat cu toţii cine cumpără cadourile. În timp ce meşteream la articol am încercat să vorbesc cu fii-mea dar avea treabă şi n-a avut timp de întrebările mele. Deh, copilul de ieri a devenit adult şi (momentan, cel puţin) corporatist. În ceea ce mă priveşte, copil fiind, am aflat de la unii dintre colegii mei de şcoală că Moşul nu există. N-am vrut să cred dar, un raid prin dulapuri s-a soldat cu jucării rămase neîmpachetate şi atunci când, câteva zile mai târziu, le-am recuperat de sub brad, m-am prefăcut surprinsă. Nu mai ştiu apoi când am admis faţă de ai mei că Moşul nu există. Dar să mă întorc la temă… De ce oare cred copiii în Moş Crăciun?

Să vedem… Pe lângă conspiraţia părinţilor mai contribuie un factor, respectiv exersarea imaginaţiei. Între 5 şi 8 ani copiii îşi imaginează o grămadă de lucruri. Doar că au nevoie să capete şi „îndemânarea” de a discerne între imaginaţie şi realitate. Până o descoperă, pretind că există. De la prietenul imaginar, la Moş Crăciun, fantome sau balauri. Tot la această vârstă sunt expuşi constant lumii fantastice prin intermediul poveştilor, a desenelor animate sau a filmelor pentru copii. Aşa că de ce ar fi o trupă de reni, la cârma unei sănii care transportă prin aer un bătrân, altminteri sprinţar, care intră în case pe te miri unde, ar fi mai de puţin credibil decât dragonul din basme sau magia din Harry Potter. Gândirea magică astfel achiziţionată îşi pierde din puteri cam între 7 şi 9 ani, adică în intervalul în care copiii descoperă (într-un fel sau altul) că Moş Crăciun nu există. Nu e o garanţie că ne descotorosim de ea de tot în copilărie. Chiar dacă ajungem adulţi, unii dintre noi mai avem nevoie de magie în viaţa noastră şi păstrăm diverse credinţe, de la superstiţii şi talismane, până la fantome şi viaţa de apoi.

În fine… Cum ajung copiii să nu mai creadă în mitul lui Moş Crăciun? În primă fază se vor baza pe povestea spusă de  adulţi şi pe argumentele aduse de aceştia. Până la urmă, nu au experienţa de viaţă (vezi, dezvoltarea cognitivă) necesară pentru a putea contra-argumenta şi acceptă felul în care părinţii le explică lumea. O vreme o să ajungă evidenţa demonstrată de cadourile de sub brad sau din ghete. Apoi, pe măsură ce copilul creşte, va auzi de la copiii mai mari că Moşul există doar prin conspiraţia adulţilor. La zvonuri se vor adăuga, treptat, şi cunoştinţe despre lumea reală şi legile ei de funcţionare. Va căuta dovezi şi contra-argumente şi, uite aşa, va ajunge, cel mai probabil la concluzia că Moşul e doar o poveste spusă de părinţi.

Am izbutit chiar să găsesc şi voci care susţin că nu e etic să minţi copilul, chiar dacă minciuna are un scop nobil. Aşa că iată-l şi pe Grinch, distrugând mitul Crăciunului. În fine, până la urmă, alegem fiecare ce semnificaţie îi dăm Crăciunului. Eu o aleg pe aceea a dragostei şi bucuriei împachetate sub brad şi a prilejului de-a face mici gesturi de apreciere pentru cei dragi.