Există lucruri de care suntem învăţaţi să ne ferim de mici. Şi nu puţine dintre lucrurile cu pricina sunt (câteodată măcar, săracele) un lucru bun. Dezamăgirea este unul dintre ele. Suntem condiţionaţi din fragedă pruncie că e mult mai în regulă să îndeplinim ce se aşteaptă de la noi. Altminteri ne dezamăgim părinţii. Un lucru bun, atât timp cât nu eşti posesor de buletin şi de maturitate (ce-i drept, alăturare nu implicită, dar de dorit). În mod firesc, copilul are nevoie de ghidare pentru a merge pe drumul drept. Nu are nici mintea şi nici experienţele de viaţă necesare pentru a lua decizii. Ce nu ne spune nimeni este însă că, odată cu buletinul şi (eventual) maturitatea, primeşti şi dreptul de a decide ce vrei să faci cu propria persoană şi, la pachet, cu drumul tău de viaţă. Iar asta presupune să accepţi că vei dezamăgi şi că vei fi dezamăgit.
Ce e de fapt dezamăgirea? Avem dezamăgitul şi dezamăgitorul. Păi, cine să fie să fie responsabil? Să vedem… Avem dezamăgitul, adică omul care se ocupă cu proiectarea de scenarii conform dorinţelor personale, popular denumite aşteptări. Avem, apoi, dezamăgitorul, adică cel ce-şi trăieşte viaţa conform unui set diferit de dorinţe (principii ori valori). Dezamăgirea intervine în momentul în care visul dezamăgitului e diferit de ceea ce oferă realitatea oferită de dezamăgitor. Aşadar, iată primul motiv pentru care dezamăgirea e un lucru bun – este doar un semnal că am nevoie să calibrez din aşteptări. Fie ce aştept eu de la alţii, fie ce aşteaptă ceilalţi de la mine. Privind din perspectiva asta, dezamăgirea nu reprezintă sfârşitul vreunei lumi, ci doar o discrepanţă între aşteptări şi un prilej de adaptare la realitate.
La ce ne mai ajută dezamăgirea? La dezvoltare personală. D.W.Winnicot spunea că dacă părinţii noştri ar fi perfecţi noi nu ne-am mai dori nimic şi nu am avea niciun motiv să încercăm să îi depăşim. Cu alte cuvinte, dacă nu eşti dezamăgit, pierzi o parte din motivaţia de a te depăşi, de a te dezvolta.
Nu încerc să spun că a dezamăgi sau a fi dezamăgit ar trebui reîncadrat la bucurie sau plăcere. Ci doar că, aşa neplăcută cum e ea, dezamăgirea e un proces firesc. Unul care doare şi care e inconfortabil, dar firesc. Mai mult decât atât, inevitabil. Dacă accept reîncadrarea aceasta pot trece la următorul pas. În loc să o evit, învăţ să o privesc în ochi şi să îi scad efectele. Aşa ajungem la ce am de ştiut despre ţinutul la minim al pagubelor pe care le poate aduce reacţia neadaptativă la dezamăgire. Pentru că da, probabil aţi ghicit ce vreau să spun. Nu dezamăgirea e problema, cât comportamentele prin care îi răspundem.
Carevasăzică, ce ai de făcut atunci când vine vorba de dezamăgire. Pe locul fruntaş ar fi îndemnul „vorbeşte despre ea”. Adică despre ce aşteptai şi ce crezi c-ai primit. Ori despre ce poţi oferi în loc de ceea ce ai promis ori ce se aşteaptă de la tine. Ştiu că e neplăcut, dar mult mai neplăcute sunt urmările băgatului dezamăgii sub preş. Mocneşte şi va reizbucni. Urmează „acceptă că şi celălalt e în drept să aibă perspectiva lui”. Ne place să primim ce ne dorim şi suntem purtătorii ochelarilor de cal ai propriilor perspective. Dezamăgirea asta presupune. Că trecem unul pe lângă celălalt. Deschide-ţi mintea şi acceptă şi punctul de vedere din tabăra adversă. Şi renegociază aşteptările, indiferent din care tabără faci parte (dezamăgit sau dezamăgitor). Şi ultimul (pe ziua de azi, ce-i drept) – „vezi dincolo de furie”. Nu numai că ne place să primim ce vrem, ne şi frustrăm atunci când asta nu se-ntâmplă. În spatele frustrării (sau a furiei, dacă frustrarea se aglomerează) e, deseori, durere. Sau frică. Lasă să treacă furia şi-aruncă o privire. Cu răbdare şi cu înţelegere.
Eu nu cred că există lucru bun sau prost. Ci doar lucruri. Diferenţa vine din ce alegi să faci cu ele. Aşadar, tu ce alegi să faci cu dezamăgirile tale?
Pe aceeași temă
Citește mai multe
