De ce sunt copiii agresivi cu părinţii lor şi ce e de făcut

Mi-am luat ceva timp să întreb de jur împrejurul meu cam ce crede lumea despre agresivitatea copiilor faţă de părinţi. „Sunt răsfăţaţi pentru că le oferim totul pe tavă şi nu le lipseşte nimic”. „Nu ne respectă!”. „Învaţă de la colegii lor”. „Nu le pasă cât muncim, de dimineaţa până seara!”. Aş putea să continui dar nu are rost. Ideea de final este că răspunsul pe care îl aşteptam, cel corect adică, nu a venit de nicăieri. Oameni buni, copiii (de orice vârstă) devin agresivi atunci când le e greu. Fie că se tem de ceva, fie că au dificultăţi de relaţionare sau de integrare. Şi, înainte să daţi cu piatra şi să spuneţi „păi şi ce, asta e o scuză”, eu vă propun să vă gândiţi de câte ori aţi fost ciufuţi acasă pentru că aveaţi probleme la serviciu? Ori de câte ori aţi încercat să vă mascaţi teama de a pierde ceva (un job, de pildă) sau pe cineva prin comportamente agresive? Dacă vă răspundeţi „niciodată”, vă duceţi singuri cu preşul. În păcatul cu pricina picăm toţi, şi nu numai o dată într-o viaţă.

Atunci când copiii „explodează” agresiv în preajma noastră e semn că au nevoie de ajutor. Noi, părinţii, suntem oamenii lângă care se simt în siguranţă. Dacă răspunsul din partea noastră e tot agresiv (ton ridicat, ameninţări sau pedepse) blocăm orice posibilitate a ajunge la adevărata problemă, cea din spatele comportamentului agresiv. În plus, e momentul ideal pentru a-i arăta copilului care sunt comportamentele funcţionale. Să le vedem…

Auto-controlul – respectiv capacitatea de a trage aer adânc în piept, a trece peste tonul din faţa ta şi a-ţi păstra un ton calm şi un comportament care arată respect omului din faţa ta, chiar dacă omul în chestiune are doar jumătate de buletin. Copiii ne copiază comportamentele, aşa că dacă tu îi arăţi că e ok să jigneşti ca răspuns la agresivitate, nu faci decât să întăreşti pozitiv comportamentul care te deranjează.

Disponibilitatea de a înţelege şi de a calma conflicte –  de vreme ce probabil ai spus şi tu la viaţa ta lucruri nepotrivite la furie, ai toate motivele să le acorzi celorlalţi circumstanţe atenuante, cu atât mai mult celor de care îţi pasă. Comportamentul cu pricina ajută mult să transmiţi mesajul că important nu e să contribui la conflict, ci să găseşti soluţii. Fraza „cred că trebuie să fii tare supărat, de vreme ce vorbeşti aşa” ajută cu mult mai mult decât „când o să ştii cum să vorbeşti mai stăm de vorbă”.

Disponibilitatea de a susţine emoţional – adică momentul în care taci şi asculţi, chiar dacă dai de un torent de lacrimi sau de un noian de înjurături. Momentul în care eşti acolo pentru copilul tău, necondiţionat, chiar dacă spune lucruri nepotrivite sau dureroase, fără să încerci să-i corectezi sentimentele sau emoţiile sau să le calmezi, dându-i posibilitatea să le trăiască pe deplin. Abia pe urmă, cu răbdare poţi ajunge la stadiul care puteţi căuta împreună soluţii.

O să închei cu constatarea pe care o livrez în general părinţilor care se plâng de comportamentele copiilor lor – „orice nu vă convine la copilul vostru, a învăţat de la unul dintre voi”. Fără excepţie agresivitatea unui copil semnalează o problemă. Sigur că e mai simplu să facem din copil „pacientul desemnat”. Dar aşa simplu cum o fi, este şi total ineficient.