După ce a livrat două filme consecutive în 2021, The Last Duel și House of Gucci, Ridley Scott are la orizont un alt film care va apărea pe marele ecran la sfârșitul acestui an, unul care îl va uni cu o față cunoscută. Filmul respectiv este Napoleon, care va fi prima colaborare a lui Scott cu Studiourile Apple și este o epopee istorică de acțiune care se va centra în jurul cuceritorul francez, Napoleon Bonaparte.
Câștigătorul premiului Oscar, Joaquin Phoenix, joacă rolul lui Napoleon Bonaparte. Aceasta va fi prima colaborare a actorului cu Ridley Scott în 23 de ani după ce a jucat rolul lui Commodus în Gladiator, rol care i-a adus o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Cine a fost Napoleon Bonaparte?
Napoleon Bonaparte (1769-1821), cunoscut și sub numele de Napoleon I, a fost un lider militar și împărat francez care a cucerit o mare parte din Europa la începutul secolului al XIX-lea. Născut pe insula Corsica, Napoleon a urcat rapid în rândurile armatei în timpul Revoluției Franceze (1789-1799). După ce a preluat puterea politică în Franța, printr-o lovitură de stat din 1799, s-a încoronat împărat în 1804. Înțelept, ambițios și un strateg militar priceput, Napoleon a purtat cu succes războaie împotriva diferitelor coaliții de națiuni europene și și-a extins imperiul. Cu toate acestea, după o dezastruoasă invazie a Rusiei în 1812, Napoleon a abdicat de la tron doi ani mai târziu și a fost exilat pe insula Elba. În 1815, s-a întors pentru scurt timp la putere în campania sa pentru o sută de zile. După o înfrângere zdrobitoare în bătălia de la Waterloo, a abdicat încă o dată și a fost exilat pe insula îndepărtată Sfânta Elena, unde a murit la 51 de ani.
Viața lui Napoleon Bonaparte: Educația și începutul carierei militare
Napoleon Bonaparte s-a născut pe 15 august 1769, la Ajaccio, pe insula mediteraneană Corsica. A fost al doilea dintre cei opt copii ce au supraviețuit, ai lui Carlo Buonaparte (1746-1785), avocat, și Letizia Romalino Buonaparte (1750-1836). Deși părinții săi erau membri ai micii nobilimi corsicane, familia nu era bogată. Cu un an înainte de nașterea lui Napoleon, Franța a achiziționat Corsica de la orașul-stat Genova, Italia. Napoleon a adoptat mai târziu o ortografie franceză a numelui său de familie.
În copilărie, Napoleon a urmat școala în Franța continentală, unde a învățat limba franceză și a absolvit o academie militară franceză, în 1785. Apoi a devenit sublocotenent într-un regiment de artilerie al armatei franceze. Revoluția franceză a început în 1789 și în trei ani revoluționarii au răsturnat monarhia și au proclamat o republică franceză. În primii ani ai revoluției, Napoleon a fost în mare parte în concediu de la armată, acasă în Corsica, unde s-a afiliat la iacobini, un grup politic pro-democrație. În 1793, în urma unei ciocniri cu guvernatorul naționalist al Corsicăi, Pasquale Paoli (1725-1807), familia Bonaparte a fugit de pe insula natală către Franța continentală, unde Napoleon a revenit la serviciul militar.
Citește și: Cine este Joker? Povestea actorului Joaquin Phoenix: cum a supraviețuit copilăriei într-un cult religios și cine a fost cel care l-a salvat de la moarte
În Franța, Napoleon a devenit asociat cu Augustin Robespierre (1763-1794), fratele liderului revoluționar Maximilien Robespierre (1758-1794), un iacobin care a fost o forță cheie în spatele Domniei Terorii (1793-1794), o perioadă de violență împotriva dușmanilor revoluției. În acest timp, Napoleon a fost avansat la gradul de general de brigadă în armată. Cu toate acestea, după ce Robespierre a căzut de la putere și a fost ghilotinat (împreună cu Augustin) în iulie 1794, Napoleon a fost pus pentru scurt timp în arest la domiciliu pentru legăturile sale cu cei doi frați.
În 1795, Napoleon a ajutat la înăbușirea unei insurecții regaliste împotriva guvernului revoluționar de la Paris și a fost promovat general-maior.
Ascensiunea lui Napoleon la putere
Din 1792, guvernul revoluționar al Franței a fost implicat în conflicte militare cu diferite națiuni europene. În 1796, Napoleon a comandat o armată franceză care a învins armatele mai mari ale Austriei, unul dintre principalii rivali ai țării sale, într-o serie de bătălii în Italia. În 1797, Franța și Austria au semnat Tratatul de la Campo Formio, rezultând câștiguri teritoriale pentru francezi.
În anul următor, Directoratul, grupul de cinci persoane care guvernase Franța din 1795, s-a oferit să-l lase pe Napoleon să conducă o invazie asupra Angliei. Napoleon a stabilit că forțele navale ale Franței nu erau încă pregătite să înfrunte Marina Regală Britanică. În schimb, el a propus o invazie a Egiptului într-un efort de a șterge rutele comerciale britanice cu India. Trupele lui Napoleon au obținut o victorie împotriva conducătorilor militari ai Egiptului, mamelucii, la Bătălia de la Piramide din iulie 1798; în curând, însă, forțele sale au rămas blocate după ce flota sa navală a fost aproape decimată de britanici la bătălia de la Nil din august 1798. La începutul lui 1799, armata lui Napoleon a lansat o invazie a Siriei conduse de Imperiul Otoman, care s-a încheiat cu asediul eșuat din Acre, situat în Israelul modern. În acea vară, cu situația politică din Franța marcată de incertitudine, mereu ambițiosul și vicleanul Napoleon a optat să-și abandoneze armata în Egipt și să se întoarcă în Franța.
Lovitura din 18 noiembrie
În noiembrie 1799, într-un eveniment cunoscut sub numele de lovitura de stat din 18 Brumaire, Napoleon a făcut parte dintr-un grup care a răsturnat cu succes directoratul francez.
Directoratul a fost înlocuit cu un consulat format din trei membri, iar Napoleon a devenit primul consul, acest lucru făcându-l principalul personaj politic al Franței. În iunie 1800, la bătălia de la Marengo, forțele lui Napoleon l-au învins pe unul dintre dușmanii pereni ai Franței, Austria, și a alungat-o din Italia. Victoria a ajutat la consolidarea puterii lui Napoleon ca prim consul. În plus, prin Tratatul de la Amiens din 1802, britanicii obosiți de război au fost de acord cu pacea cu francezii (deși pacea va dura doar un an).
Napoleon a lucrat pentru a restabili situația Franței post-revoluționare. El a centralizat guvernul; a instituit reforme în domenii precum banca și educația; a susținut știința și artele; și a căutat să îmbunătățească relațiile dintre regimul său și papă (catolicismul reprezenta principala religie a Franței), care suferise în timpul revoluției. Una dintre cele mai semnificative realizări ale sale a fost Codul Napoleonic, care a simplificat sistemul juridic francez și continuă să formeze fundamentul dreptului civil francez până în prezent.
În 1802, un amendament constituțional l-a făcut pe Napoleon prim consul pe viață. Doi ani mai târziu, în 1804, s-a încoronat împărat al Franței într-o ceremonie fastuoasă la Catedrala Notre Dame din Paris.
Viața lui Napoleon Bonaparte: căsătoriile și copiii
În 1796, Napoleon s-a căsătorit cu Josephine de Beauharnais (1763-1814), o văduvă elegantă, cu șase ani mai mare decât el, care avea doi copii adolescenți. Mai mult de un deceniu mai târziu, în 1809, după ce Napoleon nu a avut descendenți ai săi cu împărăteasa Josephine, el și-a anulat căsătoria pentru a-și găsi o nouă soție și a avea un moștenitor. În 1810, s-a căsătorit cu Marie Louise (1791-1847), fiica împăratului Austriei. În anul următor, ea l-a născut fiul lor, Napoleon François Joseph Charles Bonaparte (1811-1832), care a devenit cunoscut sub numele de Napoleon al II-lea și a primit titlul de rege al Romei. Pe lângă fiul său cu Marie Louise, Napoleon a avut mai mulți copii nelegitimi.
Domnia lui Napoleon I
Din 1803 până în 1815, Franța a fost angajată în războaiele napoleoniene, o serie de conflicte majore cu diferite coaliții de națiuni europene. În 1803, parțial ca mijloc de a strânge fonduri pentru războaie viitoare, Napoleon a vândut Teritoriul Louisiana al Franței din America de Nord noii SUA independente pentru 15 milioane de dolari.
În octombrie 1805, britanicii au distrus flota lui Napoleon în bătălia de la Trafalgar. Cu toate acestea, în decembrie a aceluiași an, Napoleon a obținut ceea ce este considerată a fi una dintre cele mai mari victorii ale sale în bătălia de la Austerlitz, în care armata sa i-a învins pe austrieci și ruși. Victoria a avut ca rezultat dizolvarea Sfântului Imperiu Roman și crearea Confederației Rinului.
Începând cu 1806, Napoleon a căutat să ducă un război economic pe scară largă împotriva Marii Britanii prin instituirea așa-numitului Sistem continental de blocade ale porturilor europene împotriva comerțului britanic. În 1807, după înfrângerea rușilor de către Napoleon la Friedland din Prusia, Alexandru I (1777-1825) a fost nevoit să semneze un acord de pace, Tratatul de la Tilsit. În 1809, francezii i-au învins pe austrieci în bătălia de la Wagram, rezultând în continuare câștiguri pentru Napoleon.
În acești ani, Napoleon a restabilit o aristocrație franceză (eliminată în Revoluția Franceză) și a început să ofere titluri de noblețe prietenilor și familiei sale loiale, pe măsură ce imperiul său continua să se extindă în mare parte din Europa continentală de vest și centrală.
Căderea lui Napoleon Bonaparte și prima abdicare
În 1810, Rusia s-a retras din sistemul continental. Ca răzbunare, Napoleon a condus o armată masivă în Rusia în vara lui 1812. În loc să-i angajeze pe francezi într-o luptă pe scară largă, rușii au adoptat o strategie de retragere ori de câte ori forțele lui Napoleon încercau să atace. Drept urmare, trupele lui Napoleon au pășit mai adânc în Rusia, în ciuda faptului că nu erau pregătite pentru o campanie prelungită. În septembrie, ambele părți au suferit pierderi grele în bătălia indecisă de la Borodino. Forțele lui Napoleon au mers la Moscova, doar pentru a descoperi că aproape întreaga populație a fost evacuată. Rușii care se retrăgeau au incendiat prin oraș în efortul de a priva trupele inamice de provizii. După ce a așteptat o lună o capitulare care nu a venit niciodată, Napoleon, confruntat cu debutul iernii rusești, a fost nevoit să ordone armatei sale înfometate și epuizate să plece din Moscova. În timpul retragerii dezastruoase, armata sa a suferit hărțuirea continuă din partea unei armate rusești brusc agresive și fără milă. Dintre cei 600.000 de soldați ai lui Napoleon care au început campania, doar aproximativ 100.000 au ieșit din Rusia.
În același timp cu catastrofala invazie rusă, forțele franceze au fost angajate în Războiul Peninsular (1808-1814), care a avut ca rezultat că spaniolii și portughezii, cu asistența britanicilor, să-i alunge pe francezii din Peninsula Iberică. Această pierdere a fost urmată în 1813 de Bătălia de la Leipzig, cunoscută și sub numele de Bătălia Națiunilor, în care forțele lui Napoleon au fost învinse de o coaliție care includea trupe austriece, prusace, ruse și suedeze. Napoleon s-a retras apoi în Franța, iar în martie 1814 forțele coaliției au capturat Parisul.
Citește și: Fondatorul Crucii Roșii. Cine a fost Henry Dunant, omul care și-a dedicat viața cauzelor umanitare și a murit după 30 de ani de foame și frig, singur, ca un câine
La 6 aprilie 1814, Napoleon, pe atunci la mijlocul anilor 40, a fost nevoit să abdice de la tron. Odată cu Tratatul de la Fontainebleau, a fost exilat în Elba, o insulă mediteraneană de lângă coasta Italiei. I s-a dat suveranitatea asupra micuței insule, în timp ce soția și fiul său au plecat în Austria.
Campania de o sută de zile și bătălia de la Waterloo
La 26 februarie 1815, după mai puțin de un an de exil, Napoleon a scăpat de pe Elba și a navigat pe continentul francez cu un grup de peste 1.000 de susținători. Pe 20 martie, s-a întors la Paris, unde a fost întâmpinat de mulțimile încurajate. Noul rege, Ludovic al XVIII-lea (1755-1824), a fugit, iar Napoleon a început ceea ce a devenit cunoscut sub numele de campania lui de o sută de zile.
La întoarcerea lui Napoleon în Franța, o coaliție de aliați – austrieci, britanici, prusaci și ruși – care îl considerau pe împăratul francez un inamic a început să se pregătească pentru război. Napoleon a ridicat o nouă armată și a plănuit să lovească preventiv, învingând forțele aliate una câte una înainte ca acestea să poată lansa un atac unit împotriva lui.
În iunie 1815, forțele sale au invadat Belgia, unde erau staționate trupe britanice și prusace. Pe 16 iunie, trupele lui Napoleon i-au învins pe prusaci în bătălia de la Ligny. Cu toate acestea, două zile mai târziu, pe 18 iunie, la bătălia de la Waterloo, lângă Bruxelles, francezii au fost zdrobiți de britanici, cu ajutorul prusacilor.
La 22 iunie 1815, Napoleon a fost din nou obligat să abdice.
Ultimii ani din viața lui Napoleon Bonaparte
În octombrie 1815, Napoleon a fost exilat pe insula îndepărtată, deținută de britanici, Sfânta Elena, în Oceanul Atlantic de Sud. A murit acolo pe 5 mai 1821, la vârsta de 51 de ani, cel mai probabil din cauza cancerului de stomac. (În timpul puterii sale, Napoleon a pozat adesea pentru tablouri cu mâna în vestă, ceea ce a dus la unele speculații după moartea sa că ar fi fost afectat de dureri de stomac de ani de zile.) Napoleon a fost îngropat pe insulă, în ciuda cererii sale de a fi lăsat să se odihnească „pe malul Senei, printre francezii pe care i-am iubit atât de mult”. În 1840, rămășițele sale au fost returnate în Franța și înmormântate într-o criptă de la Les Invalides din Paris, unde sunt înmormântați alți lideri militari francezi.
Foto: Pinterest.com
Pe aceeași temă
Citește mai multe
