De la corporate la educație: Raluca Jianu, calculatorista ce a lăsat o super carieră într-o multinațională pentru a îmbunătăți viața a 500 de mii de copii și a transforma radical sistemul educațional din România

Raluca Jianu este calculatorista care, în urmă cu un an și jumătate a lăsat un post de conducere într-o multinațională, un salariu frumușel, o carieră stabilă și foarte multe promisiuni de creștere pentru a se dedica facerii de bine. Mai exact, a acceptat să conducă organizația Narada, după ce câțiva ani de zile a activat ca voluntar.

Raluca Jianu vine din Turnu Severin, dintr-o familie pentru care educația era literă de lege. Fiind în școală a prins toate reformele și schimbările din educație și le-a trăit pe pielea ei. A fost frustrată că trebuia să rețină pe de rost lucruri neesențiale, ce nu stimulau deloc creativitatea, că trebuia să alerge după note și, mai ales atunci când, intrată la cea mai grea facultate, a realizat că nu va putea fi la nivelul altor copii, olimpici naționali.

A acceptat un job la o companie multinațională de tehnologie și mai bine de zece ani a crescut de la o poziție la alta, având experiențe internaționale și probabil promisiunea unei cariere fastuoase.

A venit în schimb la Narada, iar azi ne povestește despre traseul ei, dar, și mai important, despre misiunea pe care, împreună cu echipa a conturat-o: aceea de a aduce impact în viața a peste 500 de mii de copii, acea masă critică care poate genera schimbarea întregului sistem educațional.

Raluca, e aprope un an și jumătate de când ești la Narada full-time. Cum ai compara această perioadă cu ultimii 10 din viața ta?

I-aș compara cu un rollercoaster. După ce organizația și lumea educației își revenise după pandemie, anul trecut prin martie am avut un război, anul ăsta am văzut modificări legislative și accesibilitatea inteligenței artificiale la mase și asta înseamnă pentru o organizație care operează în România o dinamică de schimbare foarte mare. În stilul tipic naradian, ne uităm la cum putem să ne adaptăm și nu doar să ne adaptăm, ci să folosim undele de schimbare în folosul beneficiarilor noștri.

Pentru mine, personal, a însemnat o schimbare mare. M-am uitat pe de o parte la cum să mă adaptez eu la o organizație care ieșea din zona de start-up și era foarte obișnuită să reacționeze foarte repede la orice fel de urgențe și să aduc ceva din lumea de dinainte și anume sisteme care să-i permită să scaleze pe viitor, să ajungă la o misiune mult mai amplă. Asta am făcut cot la cot cu Andra, care este un antreprenor desăvârșit și fondatoare a organizației și cu care am petrecut destul de mult timp să ne uităm la care este transformarea pe care vrem să o facem.

Raluca Jianu: „Nu există nicio clipă, indiferent cât de dificil și intens a fost în anumite momente, în care să zic că îmi pare rău că am renunțat la jobul meu. Nu a fost renunțare, a fost o schimbare și o alegere de schimbare de viață cu totul”

În tot acest an jumătate, ți-a părut rău vreo secundă că ai lăsat corporația și te-ai băgat în viața organizațională?

Nu mi-a părut absolut deloc rău, adică nu am avut niciun moment în care să mă uit în spate și să zic că aș fi vrut să continui. Am fost foarte mulțumită și sunt în continuare bucuroasă cu ce am reușit să învăț și să construiesc în viața mea de dinainte de Narada, dar în momentul în care am luat decizia, decizia a fost informată și îmi doream foarte mult o experiență mai antreprenorială pentru mine și Narada. Într-o companie mult mai mare, ești mai izolat, te poți specializa și înțelegi mai abstract tot ce se întâmplă în compania respectivă pentru că magnitudinea e imensă. Într-o companie care opera la nivel global puteam să înțeleg și să conturez niște inițiative globale, însă erau mai puțin aproape de viața de zi cu zi și de teren, iar Narada a adus asta în viața mea. Narada a însemnat să continui într-un mediu în care tehnologia este în continuare instrumentul principal – pentru că asta știu și asta a fost formarea mea și eram în clasa a VII-a când mi-am dat seama că tehnologia este acel element care ne va schimba viețile în totalitate și care ne va da în viitor tot felul de posibilități. Nu există nicio clipă, indiferent cât de dificil și intens a fost în anumite momente, în care să zic că îmi pare rău că am renunțat la jobul meu. Nu a fost renunțare, a fost o schimbare și o alegere de schimbare de viață cu totul, pentru că știam că o schimbare de carieră de genul ăsta implicit avea să-mi schimbe viața pe mai multe niveluri și chiar așa a fost.

Cum adică?

Ceva ce fac la Narada și nu făceam înainte este să zic colegilor „Băi, am o zi nasoală astăzi, nu mă simt bine, s-a întâmplat ceva pe plan personal, hai să vedem cum facem să folosim energia pe care o am în cel mai bun mod posibil ”, care, în companii mai mari, se numesc conversații de wellbeing, dar au nevoie să fie puse sub umbrele și sub tot felul de programe pentru că cel puțin la momentul respectiv nu era neapărat încurajată niciun fel de discuție despre starea de sine, ci mai degrabă discuții despre obiective și rezultate.

Dacă în primii ani de carieră separam foarte bine viața profesională de viața personală, cu timpul am învățat că oamenii vor să vadă autenticul și să înțeleagă mai multe. Am integrat partea asta și se pare că la Narada este mai mult despre ființa în totalitate.

Citește și: Copiii din Băicoi nu vor mai merge zeci de kilometri pe jos, prin frig și ploaie până la școală. Un înger bun și Narada le-au dăruit un autobuz

Ai zis mai devreme că ai realizat în clasa a VII-a că tehnologia e viitorul. În ce context?

Familia fratelui mamei mele a emigrat atunci în Canada. Și părinții mei au aplicat, așa că aș fi putut să fiu și eu în Canada 😊 Dar ce a rămas cu mine la momentul respectiv a fost imaginea mătușii mele. Pe lângă faptul că mama mea o lăuda – lucrau amândouă într-un birou de finanțe publice – mătușa conducea departamentul de informatică și cumva s-a conturat în viața mea ca un lider feminin. Era o femeie care conducea o echipă, era foarte lăudată pentru rezultatele ei, iar ulterior am aflat că au primit aprobarea de a emigra în Canada întocmai pentru că ea avea aceste studii și aceste skill-uri de informatică. Canada practic aducea foarte mulți programatori și cred că a fost o generație întreagă de programatori care a plecat din România la momentul acela. Ea făcuse Politehnica, făcuse calculatoare și cred că fix în anul acela tatăl meu a luat primul calculator în casă. Evident nu era un laptop, era ditamai calculatorul pe care îl țineam ca pe un bibelou, să fie super protejat, să nu-l stricăm. Tot atunci ne-am pus și internet acasă. La școală făceam foarte puține lucruri la informatică, abia dacă începusem să fac puțină programare în Pascal, un limbaj antic.

Primele comunicări cu familia mătușii însemnau un telefon la nu știu câte luni de zile pentru că era scump sau ne mai trimitea câte o felicitare, o scrisorică de sărbători. După care ne-am pus internet și am văzut că putem avea conversații cu ei, inclusiv cu un fel de cameră, pur și simplu mi s-au legat lucrurile. Atunci am văzut primele lucrurile pe care le poți face cu calculatorul și pur și simplu a fost o intuiție care mi-a spus că tehnologia urma să aibă un răspuns pe mai multe planuri pentru mine. Așa am hotărât să merg la Politehnică, la Calculatoare, exact ca mătușa mea, ceea ce s-a și întâmplat 😊

Povestește-ne din ce oraș vii, cum e profilul familiei tale?

Mama lucra în finanțele publice, tatăl meu era inginer la Compania de Energie în orașul Turnu-Severin, un orășel tare drăguț. Atunci când stăteam în el abia așteptam să plec, acum mă gândesc la el cu nostalgie, acel „acasă” curățel, verde, cu liniște multă și viață pe malul Dunării. Severinul fiind la graniță, se poate trece Dunărea spre Serbia, iar de mică am avut această expunere către internațional, ceea ce nu prea se întâmpla în alte orașe, pentru alți copii. Aveam acces și la dulciuri, la surprize dintr-astea, știam câteva cuvinte în sârbă, câteva cuvinte în limba bulgară și cumva cred că și de acolo, și prin mătușa mea, am dezvoltat curiozitatea, dorința asta de a cunoaște alte țări, culturi, de experiențe internaționale.

La Severin se vorbește cu perfectul simplu și când am venit la facultate în anul I, era atât de mare contrastul între perfectul simplu și dorința mea foarte mare să fiu parte dintre ceilalți, încât am renunțat la acest timp al verbului. Foarte amuzant este că de fiecare dată când mă duc în Severin se reactivează pentru că vorbesc cu părinții. Tot amuzant este că soția vărului meu din Canada, este din Quebec și a învățat româna de la el, vorbește cu perfectul simplu 😊

Care a fost experiența ta cu educația, cel puțin în primii ani, până în clasa a VIII-a? Ce amintiri ai din școala generală?

Stres, asta îmi aduc aminte. Școala gimnazială am făcut-o în liceu, la cel mai bun colegiul național din Severin. Chiar am dat examen ca să intru, iar eu fiind fiica cea mare, era foarte multă atenție pe rezultatele mele, dar și presiune.

În timpul săptămânii nu prea aveam voie să facem nimic altceva, nici cu prieteni nu ieșeam afară, nu se făceau vizite, doar învățam. Chiar de atunci, din clasa a V-a, aveam program: pe la 1-2 după amiaza veneam acasă, mâncam ceva, dormeam puțin și până seara stăteam la noi în cameră și ne ocupam de teme. Țin minte că ascultam radio pe fundal în perioada aia și ce mă necăjea foarte tare era stresul ăsta al lucrărilor, faptul că trebuia să reținem lucruri pe dinafară, lucru frustrant pentru mine pentru că nu reușeam dacă nu aveam o logică. Așa că rețineam de la o lecție la alta doar pentru note. A fost dificilă adaptarea asta la colegiu pentru că toți profesorii noștri erau profesori de liceu. Cred că în clasa a V-a sau a VI-a am avut note foarte mici, până mi-am găsit eu ritmul meu. Am luat și 6 la matematică și părinții erau destul de șocați. Apoi mi-am dat eu seama că dacă iau note bune, totu-i bine, multă iubire, mult răsfăț acasă, multe laude și prin urmare cred că s-a format un mecanism care m-a făcut să mă focusez foarte mult pe note. În clasa a VII-a am avut pentru prima oară toate mediile de 10 și așa am ținut-o. Nu-mi plăcea încărcarea cu informații, aș fi preferat oricând să stau să fac probleme. Până la urmă m-am îndrăgostit de matematică, făceam probleme din Gazeta de Matematică, apoi a început fizica, mi-a plăcut la fel de mult și cumva profesorii acestor materii au știu să-mi cultive abilitățile astea logice. Nu am înțeles niciodată de ce trebuia să scriem după dictare comentariile, mă frustra enorm. Nu înțelegeam de ce trebuie să studiem critici, de ce trebuia să ne imaginăm ce voia să spună autorul și nu am învățat niciodată să ne transpunem și să simțim lecturile respective și să ne formăm propria imagine și propriul mod de gândire. Aici a venit înverșunarea mea pe anumite bucăți ale educației. Când am dat Capacitatea am avut un blocaj și mi-am adus aminte vizual unde era textul respectiv și din memoria vizuală am descărcat informațiile respective. Asta îmi aduc aminte din școală și faptul că tot timpul mi-am dorit, fie școală sau liceu, să fie lucruri mai practice. Mi-au plăcut limbile străine, am învățat foarte bine la franceză și eram foarte invidioasă pe sora mea care făcea engleză de mică și luam manualele și voiam să învăț și eu pentru că mi se părea că toți copiii mai cool erau la profilul de engleză, nu franceză, și atunci trebuia să recuperez.

Sora ta simțea aceeași presiune pentru a lua note bune?

Când eram mai mici, inevitabil mai apărea câte o ceartă pentru că lua note mai mici. A avut și alt stil de profesori, alt profil. Ziceau părinții mei că eu am avut noroc că am avut profesori buni la clasă care s-au ocupat de noi. Ea a avut multe note mici la matematică, iar pentru tatăl meu matematica era măsura calității, dacă făceai bine la matematică, era ok. Normal că trebuia să fie toate notele mari, dar dacă luai 10 la muzică sau la altceva, nu conta foarte mult. Matematica era de bază, asta se știa, cu matematica puteai să faci multe lucruri în viață și rezultatele la mate se transformau în îngrijorarea unui părinte despre viitorul copilului și ce poate alege în viață.

La un moment dat s-a supărat tatăl meu și a zis: „Auzi, tu nu o ajuți, vrei să iei numai tu note mari?”. Făceam cu ea la matematică și țin minte odată, când era la factorul comun, i-am explicat de nu știu câte ori, a zis că a înțeles, dar nu a știut să facă nimic. Aș zice că atunci când am lăsat-o în pace a găsit un fel în care să se muleze pe stilul profesorului respectiv, și-a găsit ritmul, chiar a fost printre cei mai buni din clasa ei, iar ai mei au înțeles că notele nu sunt un capăt de țară. Cred că asta a fost provocarea generației noastre, că eram evaluați mult de tot prin note.

Raluca Jianu: „Există o percepție cum că în corporație totul este standard și nu poți să faci nimic, că nu e creativ, dar nu a fost cazul meu, am avut o carieră foarte dinamică, care mi-a plăcut foarte tare”

Vorbește-mi despre parcursul tău la Oracle? Ai intrat de la terminarea facultății sau încă din facultate? Și care sunt punctele în care ai ajuns cel mai sus din punct de vedere al carierei?

Am intrat la facultate la Politehnică, la Calculatoare și atunci am avut un alt șoc și anume că eram înconjurată de foarte mulți olimpici, erau copii din toată țara care chiar erau genii. Ce mi-am dat eu seama era că nu puteam să fac același nivel de performanță cu ei și atunci când a trebuit să ne alegem specializările a fost pentru prima oară în viața mea când nu am ales-o pe cea mai grea. Am ales cel mai greu liceu, cea mai grea facultate, dar atunci am zis nu, am fost foarte realistă și am zis că probabil nu o să fiu cel mai bun programator pe care-l știu și e cazul să iau o specializare pe care pot s-o duc mai ușor și să mă uit de un job. În cele din urmă, cunoșteam pe cineva la Oracle și mi-a zis că e un job entry-level, cât să-ți termini facultatea. A zis: „Vino să vezi dacă-ți place și discutăm”. Nu m-a interesat foarte tare jobul, cât mi-a plăcut ideea de a lucra, mi-a plăcut mediul de lucru la birou atunci când m-am dus am și zis că mă bag. Era un job full-time, dar mi-au promis flexibilitate pentru a-mi termina școala.  Practic m-am angajat în primăvara anului IV și apoi am mai avut de terminat anul V, în timp ce lucram. Ăla a fost cel mai greu, pentru că după ce am terminat chiar mă gândeam că doar o să mă duc la birou și nu mai am nimic altceva de făcut, teme, lucrări pentru acasă.

Înțelegerea a fost că după ce termin facultatea o să discutăm și o să trec pe un job de specializare, ca să fie mai în ton cu profilul meu. Asta s-a și întâmplat și cred că atunci a fost prima răscruce de drumuri, pentru că erau două roluri pe niște soluții mai tehnice, se numeau On Premise, erau soluțiile care se instalau la clienți și necesitau foarte multă cunoaștere tehnică ca să le poți instala și să le poți menține. Prin niște discuții mi s-a propus să explorez un job legat de o soluție Cloud, prima soluție a Oracle Cloud, care venise printr-o achiziție și erau foarte puțini oameni în Europa care făceau asta, nu era încă la modă. Asta apropo de intuiție și de tehnologia viitorului, peste câțiva ani compania a început o tranziție cu totul la Cloud, pentru că toată industria a trecut la Cloud, nimeni nu mai voia să aibă servere instalate. Practic am fost unul dintre primii oameni care au inițiat schimbarea, am spus da unui lucru nou și e pattern-ul care s-a repetat de-a lungul carierei mele.

Care a fost poziția cea mai înaltă pe care ai atins-o la Oracle și care a fost salariul cel mai mare?

Au fost salarii bunicele, confidențiale 😊, iar poziția cea mai înaltă nu a fost o poziție ierarhică cea mai înaltă, aș zice că au fost câteva puncte cheie. Un punct cheie a fost tranziția către Dublin care mi-a permis să acumulez experiența de a lucra cu clienții întâi pe Europa de Vest, inclusiv țările nordice, iar apoi m-am întors în România și am reușit, datorită experienței de acolo, să lucrez cu clienți din Europa de Est și Orientul Mijlociu. În ambele zone am ajuns la un fel de expertiză, devenisem o persoană de contact la care să se ducă oamenii când aveau nevoie să înțeleagă mai multe lucruri. Am avut două joburi pe care le-am cam inventat ulterior, pentru că reușisem să cumulez atâtea bune practici în jobul pre-sales încât le-am folosit ca să deschidem trei centre de pre-sales în București, Malaga. Am lucrat cu cei din State să facem niște schimbări la nivel de companie în rolul de pre-sale, deci practic am reformat rolul de pre-sale. Țin minte că vorbeam cu managerul meu de atunci, care practic m-a promovat în acea poziție, am ieșit de sub aripa lui și m-a făcut cumva colega lui și i-am zis „Uite, oamenii ăștia ascultă ce zic eu și implementează ce zic eu”, iar el zicea „Raluca, ce te surprinde?”și îmi tot repeta „With great power comes great responsibility (Cu puterea vine responsabilitatea)”.

Ultimul meu rol a fost de Customer Success, managerul unei echipe de 10 persoane, tot un start-up în companie pentru că trebuia să avem grijă de clienții mult mai mici la nivel de volum. Mereu cumva m-am aflat în joburi noi sau noi trasee chiar în cadrul unei corporații, ceea ce e foarte greu de cuprins pentru oamenii din afară. Există o percepție cum că în corporație totul este standard și nu poți să faci nimic, că nu e creativ, dar nu a fost cazul meu, am avut o carieră foarte dinamică, care mi-a plăcut foarte tare.

În ce context ai cunoscut-o pe Andra (n.r. fondatoarea organizației Narada)?

În primul rând am cunoscut proiectul Narada. Eram în unul din rolurile acelea la Oracle și simțeam că am acumulat foarte multe și îmi doream să mă implic. Fusesem plecată în Irlanda, lucrasem acolo pe niște programe de educație pentru că timpul educația a fost un „soft spot” al meu. Acolo m-am implicat în Junior Achievement și când m-am întors mi-am dorit să fac ceva și pentru România. Cumva lucrasem atât de mult în mediul internațional încât îmi doream să dau ceva înapoi și în țara noastră. S-a nimerit că la momentul respectiv era o colegă la Oracle care, la fel, pasionată de educație a invitat foarte multe ONG-uri care și-au prezentat proiectele. Mie mi-au plăcut cele care sunau a start-up. Narada atunci se numea Power Up și chiar au spus fetele respective că proiectul e la început, dar își doresc să contureze. Nu mai țin minte detaliile, cert este că m-a atras foarte tare că era un proiect în formare.

Citește și: Narada, „unitatea de primiri urgențe pentru educație” care oferă tablete și internet copiilor pentru școala din timpul pandemiei. Și povestea copilului desculț, de la țară, care azi ajută alți copii

La momentul respectiv practic erau 3 tipuri de voluntari, voluntar responsabil de caz, voluntar storyteller și voluntar de fundraising și eu m-am înscris ca responsabil de caz, adică un fel de project manager și mi s-a dat un astfel de caz. Cazul era al unei profesoare, Ioana, din zona Prahova, care își dorea tot soiul de programe. Era o persoană foarte ambițioasă, foarte dornică să depășească limitările, chiar dacă era într-un sat din Prahova. Își dorea tot felul de programe pentru profesori pentru a învăța lucruri noi, făcea programe cu copiii ei la clasă. Pentru unii dintre copii trebuia chiar ea să cumpere manuale, unii dintre ei erau mai sărăcuți și sunt marginalizați de ceilalți și voia să facă ceva în clasă care să-i integreze. A vrut un colț de lectură în care să-i aducă pe toți, să fie imersați în alt spațiu, să nu stea doar în băncuțele lor, ci să stea acolo și să interacționeze altfel. Toată ideea era că trebuia să extrag de la ea care este impactul final. Aici am lucrat eu cu ea, să conturăm împreună acest proiect spre a avea un impact final, pentru că, evident, acest caz trebuia pus în fața unui posibil sponsor. E foarte ușor de pus o listă –  de exemplu vreau mobilier, o măsuță și o excursie – dar, pe partea cealaltă nu se înțelege cum o să ajute toate aceste elemente educația. După mi-am dat seama că m-a frustrat foarte tare că dura foarte mult ca acest caz să fie sponsorizat, deci implementarea s-a făcut undeva aproape la un an de zile distanță.  

Între timp s-a organizat un fel de adunare pentru voluntarii Power Up și acolo am cunoscut-o și pe Andra, chiar în Deltă. M-a invitat Laura, contactul nostru dintre fondatorii onorifici ai organizației și mi-a zis: „Vino să ne spui ce nu merge, din experiența ta”.

Eram foarte supărată că nu mi se răspundea la mail-uri repede, eram foarte obișnuită cu lumea corporației unde totul mergea ca uns și nu înțelegeam de ce se întâmplă lucrurile atât de greu, de ce nu a fost sponsorizat cazul meu, pentru că noi am tras foarte tare să scriem acest proiect.

Inițial nici nu a vrut să mă duc, îmi cam luasem gândul pentru că în mintea mea pusesem o etichetă că nu merge suficient de repede și probabil cu timpul pe care-l am la dispoziție nu o să pot aduce cel mai mare impact. La acea întâlnire cred că am simțit pentru prima dată în viața mea misiunea organizației. Andra chiar mai râdea de mine pentru că noi foloseam verbele diferit, eu mereu spuneam „Mă gândesc să facem așa, mă gândesc că…„ , iar ea zicea ”Eu simt că…”, iar acest „gândesc” versus „simt” a fost primul mare diferențiator dintre noi două. A fost foarte interesant că, întâlnindu-ne toți voluntarii în Deltă, am simțit că trebuia să fiu acolo.

După ce le-am spus tot ce trebuia să facă diferit, Andra a venit la mine și mi-a zis „Nu vrei să vii tu să ne ajuți să facem asta?”. În stilul ei antreprenorial a văzut o oportunitate și evident că eu am fost și puțin măgulită la momentul respectiv, dincolo de șocată, pentru că se uitau la mine ca la o posibilă persoană ce putea să-i ajute să facă ceva mai strategic. Și așa am început să lucrăm îndeaproape. N-am putut să fiu mereu 100% acolo, ne vedeam din când în când, mai ales când apăreau blocaje și îi mai dădeam tot felul de sugestii sau mai interveneam pe lucruri punctuale. Până în perioada pandemiei când toți eram de acasă și Andra m-a sunat să mă întrebe dacă pot să conduc o echipă de voluntari. M-am imersat și am ajuns să lucrez vara aia full time pentru două joburi. Atunci am lansat foarte multe platforme și toată inovația aia care începuse să existe întâi prin Power Up, apoi Edu Inc și abia apoi Narada a luat forma de ONG. În primă fază eram o mânuță de oameni, dar cu alți oameni alături de noi care au înțeles că tehnologia face diferența.

Andra râdea că eu am fost prima care a pus pe hârtie HartaEdu, că am văzut-o. Nu am inventat-o eu, dar cumva ne-am adunat în jurul acestei viziuni comune, iar de acolo a început povestea Narada pe care o știm astăzi.

5 ani mai târziu îți asumi împreună cu organizația că vrei să aduci transformare în viața a 500 de mii de copii din România, ce înseamnă asta? Ce înseamnă Fondul Narada de Investiții în Educație și ce înseamnă acest obiectiv?

Am auzit inclusiv în familie, când ne uitam la televizor: „Nu face statul nimic, iar s-a întâmplat ceva, de ce nu se face?” și am crescut pe lângă adulți care erau obișnuiți că statul trebuie să facă lucruri și cetățenii sunt consumatori, sau contribuie pe bucățica lor și în rest totul este adus și organizat de către stat. Evident, România ultimilor câteva zeci de ani ne-a arătat că mergem din ce în ce mai puțin în această direcție și ăsta a fost un element. Pe partea cealaltă am văzut cum lucrând pe un proiect și poți să aduci impact și am adus eu, personal, impact pentru o profesoară și pentru o grupă de copii. Cât le-a schimbat viața ulterior și cât a schimbat asta educația din România și face asta educația din România mai potrivită și mai bună vremurilor, nu știm.

Atunci ne-am pus problema: cum poți să faci schimbare și impact pozitiv care să dureze în timp, care să ajute să transforme educația? Ne-am dorit niște portițe care să ne ducă la un nivel al educației de care, să zicem, suntem mândri. Mereu când călătorim auzim exemple de „uite cum se face în alte părți”. Am observat că înainte erau doar câțiva oameni care-și duceau copiii la școli private, acum este o tendință generală a oamenilor, inclusiv a oamenilor cu venituri medii, care măcar la grădiniță se uită să fie din mediul privat. De ce se întâmplă asta? Se întâmplă pentru că sistemul este subfinanțat. Ne întrebăm dacă ar avea toată finanțarea din lume oare am face cu banii respectivi cu adevărat educația de care avem nevoie ca instrument? Nu sunt sigură că doar banii sunt problema, ci și o lipsă de viziune. Atunci mă întreb de ce nu facem la scară lucruri care să transforme educația pentru mai mulți copii. Astea sunt întrebările pe care ni le-am pus la nivel de organizație și sunt întrebări puse de oameni care operează în societatea civilă.

Citește și: Povestea copilului ce la 9 ani învață singur limba engleză și rezolvă cele mai complicate probleme la matematică. Cristian, copilul cu o minte sclipitoare a cărui tulburare comportamentală rămâne nediagnosticată

Pe partea cealaltă, evident și eu și Andra am fost influențate de mediul de business: vedem cum tehnologia brusc s-a schimbat – îți povesteam despre Cloud- , am văzut inserarea inteligenței artificiale în soluțiile de tehnologie pentru corporate, am văzut că se poate transformare – adică Steve Jobs a făcut transformare cu pur și simplu un device. Concluzia este că schimbarea se poate produce și atunci ne întrebăm de ce nu și în educație.

Teoria schimbării spune că ai nevoie să aduci schimbare măcar la 20% din populația pentru care vrei să creezi o soluție. Acest 20%, dacă luăm în considerare că în sistemul preuniversitar studiază anual în medie 3 milioane de copii (nu putem să ne uităm la extreme, la copiii care se duc deja la școli private sau au resurse materiale și nu vorbim doar de calitatea învățământului de la clasă, ci vorbim de multitudinea de experiențe care îi formează) înseamnă acești 500 de mii de copii.

500 de mii de copii pot fi acea masă reprezentativă de copii la care dacă ajungem, producem acest nivel de schimbare.

Fondul Narada este un instrument. Ce știm exact este că sunt multe companii și sunt mulți oameni care vor să facă bine, dar evident că se simt mai bine dacă fac asta într-un proiect pe care-l înțeleg și unde rezultatele se văd rapid, unde poate au mai mult control. Ne-am dat seama că dacă multe companii fac doar foarte multe proiecte, nu se întâmplă schimbarea. În companiile mari, fiecare inițiativă are un buget în spate, buget care nu se face din bucățele. Ne-am uitat la a implementa acest mecanism de fond care de fapt, ne ajută să aducem mai multe companii alături de noi și mai mulți oameni de bine, să facem această transformare pe termen lung, pe care ne-am asumat-o până în 2030. Ei pun banii la comun și noi, în schimb, livrăm rezultate de la an la an.

Avem primele rezultate pe anul acesta?

În primul rând am ajuns la peste 30 de mii de copii anul acesta, noi ne-am propus să ajungem la peste 50 de mii.

O altă provocare a întregii societăți civile este să aibă puterea și capacitatea de a inova și asta nu este posibil dacă faci doar proiecte punctual. Anul acesta ne-a permis prin fond și primul pilot – început la sfârșitul anului trecut  –  prin care să găsim mecanisme de mobilizare a comunității. Acesta e un rezultat de care sunt foarte bucuroasă și are legătură și cu viziunea și cu fondul, pentru că prin acest mecanism ce am reușit să facem este să lucrăm cu școlile, în prima fază cu 25, urmează acum cu 60 de școli, cu directorii și profesorii lor care au acest spirit antreprenorial și dorința de a face lucruri. Îi sprijinim să aducă laolaltă companii din jurul școlii lor, părinți, comunitatea apropiată, să lucreze cu copiii să facă un târg care să finanțeze cele mai urgente provocări din școală.

Aici ne dorim noi să investim multă atenție, în mecanisme care face școlile să devină din ce în ce mai auto-sustenabile și mai independente.

Un exemplu cheie din acest an este Școala din Sălcioara, unde noi în primă fază am intervenit cu un proiect și a fost doar un proiect. A fost un proiect de renovare care deja a schimbat starea copiilor și a făcut ca abandonul școlar să fie o problemă în minus pentru școala respectivă. Dar ne-am uitat dincolo de a avea un spațiu pentru copii, în care doar să vină la școală și să se simtă sigur, și ne-am întrebat cum ar putea să arate un mediu care să scoată ce-i mai bun din ei. Și, împreună cu doamna directoare de la Sălcioara, am găsit răspunsurile. Am intervenit pe toate nivelurile. Pe infrastructură am renovat școala într-un fel în care să stimuleze pozitiv copilul în timpul orelor, creând spații care să permită colaborarea și creativitatea și am creat programe în zona de social, emoțional și pregătire pentru viitor. Am abordat inclusiv inițiative prin care am dus copiii să viziteze locații ale partenerului, în așa fel încât să le oferim acea expunere acestor copii care n-au ieșit niciodată din sat și n-au văzut cum arată un mediu de lucru. I-am dus să vadă roboți industriali, cum se produce vopseaua sau cum se produc gardurile. Unii dintre ei au spus apoi că vor să fie ingineri care lucrează la fabrici, în instituții. Practic ne-am uitat la cum putem, dincolo de a da un mediu în care să-și depășească potențialul, să le deschidem orizontul în așa fel încât să-și construiască relații mai sănătoase dar să și descopere oportunități de carieră pe care altfel nu le-ar fi descoperit.

E imposibil să vorbim despre educație și să nu vorbim despre provocările sociale sau de zonele sărăcuțe și cum impactează ele.

Având în vedere tot ce mi-ai povestit până acum, care e gândul pe care-l ai în minte atunci când pui capul pe pernă seara?

Am gânduri legate de evoluție, fie că vorbim de evoluția relațiilor din viața personală, fie că vorbim câteodată și de sentimentul de vină că n-am mai reușit să fac mișcare, de exemplu. Mă gândesc la cum putem să facem lucrurile să se întâmple mai repede și mai bine, pentru că uneori există toate aceste provocări, aceste opreliști și mi-aș dori să găsim feluri ca să le gestionăm mult mai repede, să ne focusăm și mai mult pe misiune și pe ce avem de făcut, să ajungem la și mai mulți copii, să folosim tehnologia nouă și mai repede. Am o întreagă viziune în cap și asta a fost de la început, dar e nerăbdarea asta, pentru că abia aștept să se întâmple.