Narada, „unitatea de primiri urgențe pentru educație” care oferă tablete și internet copiilor pentru școala din timpul pandemiei. Și povestea copilului desculț, de la țară, care azi ajută alți copii

În 2017, Andra Munteanu, alături de partenerul ei, Alex Enache, puneau pe picioare Narada, un ONG menit să vină în sprijinul educației din România. Întâmplător, Andra se întâlnise cu cea care coordona Teach for Romania și aflase că unul dintre principalele motive ale abandonului școlar era lipsa încălțărilor pentru copii. Din momentul acela nu s-a mai gândit la nimic altceva și nu s-a lăsat până nu a găsit soluția pentru a întinde o mână de ajutor copiilor din comunitățile vulnerabile, ea însăși având o copilărie ce-i transmitea flashback-uri atunci când se uita la acești copii.

Încet, încet, a strâns vreo 50 de voluntari și s-au pus pe treabă. Azi, în vreme de epidemie, Narada și-a propus să ofere cele necesare accesului la educație digitală cât mai multor copii de la sate. Iar acesta a fost motivul pentru că uneori a renunțat la izolare pentru a merge în cătunele uitate de lume ca să le ducă micuților echipamentul necesar.

O poveste absolut impresionantă ce merită toată atenția noastră.

Tu stai în izolare în perioada asta?

Da, sunt izolată, împreună cu două colege de-ale mele pentru că în felul acesta avem o viteză mai mare în felul în care lucrăm la „Reacție pentru educație”. Ieșim în aproape fiecare weekend și mergem prin sate cu proiectul nostru.

În sate?

Da, pentru că unul dintre lucrurile pe care le facem este să livrăm în opt comunități, la opt profi absolut vizionari, tot ce le lipsește lor și copiilor să continue să facă educație la distanță. În două comunități nu am reușit să livrăm cu un curier și așa că ne-am dus noi. Am plecat echipate complet. Cei de la minister ne-au ajutat și ne-au dat o mașină ca să fim siguri că nu ne opresc între județe și a mers totul strună.

Hai să vorbim despre proiectul vostru. Voi ce anume faceți? Dotați cu tablete comunitățile defavorizate?

E puțin mai complex de atât. În condiții normale ale planetei, ce face Narada este că sprijină inovația în educație în felul următor: noi îi găsim pe profii care deja fac asta într-un mod cinematic, pot să spun – sunt niște povești care ar putea să fie cu ușurință scenarii de film – iar apoi ne punem umăr la umăr cu ei și strângem resurse de la mediul de business pe care le ducem către ei astfel încât ei să poată continua și să facă mai mult decât fac.

Dă-mi un exemplu de un prof din acesta…

Prima care mi-a venit în minte e o profă de muzică care în momentul în care și-a dat seama că are în clasă un copil hipoacuzic, fiind atât de pornită pe misiunea ei de a preda muzică copiilor, a zis: „nu se poate să exclud un copil doar din motivul că nu aude. Ce dacă nu aude! O să găsesc o modalitate să-i predau”. Așa că l-a descălțat și l-a pus cu piciorușele pe boxe și a reușit să-i predea muzică. Ea a scris o întreagă metodă despre cum să predai muzică în felul acesta copiilor. În perioada de pre COVID, ea a făcut un proiect pe platforma Narada prin care voia să predea mai departe la alți 25 de profi din sate, gratuit, metoda ei, astfel încât atunci când aceștia se întâlnesc cu copii care au deficiențe de orice fel, să știe cum să-i abordeze.

Îmi mai vine în minte o comunitate din Dâmbovița, în satul Ciocănești unde e o gașcă de copii – ce-i drept ei nu au un prof, ci au pus singuri bazele unei metode de educație alternativă – ce și-au construit propria lor cabană la munte, ca act de leadership. Copiii au între 8 și 12 ani și singuri au făcut asta: au făcut fundație, au zidit pereți, au făcut mobilă, au mutat cursul râului…

Cu ce bani?

Cu bani pe care i-au strâns ca furnicile. M-au sunat într-o zi să-mi spună că au nevoie de ferestre și să mă roage să îi ajut să ajungă la o firmă de construcții. Și atunci eu am început să vorbesc în timp ce gândeam: „să văd pe cine cunosc, să vină să vă monteze ferestrele…”. Și atunci, una dintre fetițe mi-a spus: „Tu nu ai înțeles. Noi nu facem construcții, noi facem educație. Noi vrem pe cineva care să vină să facă cu noi și să ne învețe pe noi cum să facem asta”. Ei, de fapt, acolo învață lucrul în echipă, ce înseamnă resursele și cum se drămuiesc acestea. Au un lider în comunitate care îi îndrumă în acest scop. Asta făceam noi în general, conexiune între profi, educatori și oamenii de business.

Acum, în perioada aceasta, mi-am dat seama că noi mereu ne-am uitat la noi ca la o unitate de primiri urgențe pentru educație.

Ce faceți voi în perioada asta?

Exact asta suntem și acum, o unitate de primiri urgențe pentru educație, dar pe mare viteză. Și ne-am extins pe patru arii diferite: la opt profi le ducem tot ce au ei și copiii lor nevoie, de la internet, tablete, laptopuri și know how – avem voluntari care stau cu fiecare dintre ei și le acordă suport constant în felul în care mută educația în mediul digital.

A doua arie de acțiune este aceea prin care facem ce știm noi mai bine apropo de atragerea resurselor de la mediul de business către profesori: am construit un formular prin care toți profii din România pot să-și exprime punctual nevoile pe care le au în procesul de trecere la educația digitală. Până acum l-au completat aproximativ 750 de profesori care au peste 90 de mii de elevi. Ei completează pentru fiecare elev din clasa lor: scriu dacă e un elev care nu are deloc acces la internet, dacă e vreunul care nu are nici măcar un device în casă, etc. Este o pagină live pe care oricine o poate vizita și poate afla toate informațiile în timp real. Acum construim o rețea națională de conectori care să preia nevoile din fiecare loc și să le distribuie către resursele din zona respectivă. Noi am învățat că cel mai ușor nevoile se satisfac în același loc: o profesoară din Suceava va primi ce are nevoie tot de la cineva din Suceava. Asta e menit să facă această rețea de conectori naționali: să atragă către comunitatea lui resursele și nevoile.

A treia arie a programului?

A treia este Narada online, un soi de Facebook strict pe educație, o rețea de socializare unde profii au șapte grupuri de lucru, pe șapte dintre cele mai folosite aplicații folosite în mediul digital, pentru care primesc sprijin în timp real. De exemplu: „cum îmi creez un grup de WhatsApp în care să-mi adaug copiii?”. Acolo primește toate informațiile. Ce e diferit față de alte proiecte din România? Acum sunt aproximativ 30 de mii de profesori care fac trecerea la educația digitală, din cei 180 de mii care ar putea să o facă și astfel ne-am gândit că nu ar fi realist să existe un om care să stea cu fiecare profesor să-l sprijine să facă trecerea în online. Așa că ne trebuie o soluție de la unul către mai mulți, iar asta fac admini-i noștri, naradienii voluntari.

A patra arie, este proiectul Naradix este un program de educație alternativă pentru adolescenți. Ne-am dat seama că adolescenții sunt super expuși la o traumă cauzată de acest moment, aceste vremuri prin care trecem acum. Pe bună dreptate ei erau cea mai răsfățată generație din istoria omenirii și acum, din cei mai răsfățați se trezesc în fața unei amenințări cu moartea pentru toată planeta. Colapsul psihologic e foarte mare pentru ei. Ei nu sunt nici atât de mici încât să nu știe ce se întâmplă, dar nici atât de mari încât să știe să gestioneze lucrurile ca adulții. Atunci noi am spus că singura șansă să treacă perioada asta fără să-i afecteze ci, dimpotrivă, să facă din ea o oportunitate de învățare, este să le dai informație strict pe subiectul acesta, de la niște oameni pe care ei să-i placă, într-un fel care să le placă și pe care ei să-l poată alege.

Asta ce înseamnă? Ce le pui la dispoziție?

O oră pe zi, un class live fie cu o vedetă, fie om de business, fie influencer, din șapte domenii diferite, de la educație pentru sănătate, implicare civică, istoria altor crize și până la meserii ale viitorului și educație financiară, toate povestite într-un mod foarte fain.

Din ce îmi povestești tu mi se pare că Narada este o asociație foarte mare?

Da, în aceste patru task-uri sunt deja niște zeci de voluntari.

De când ai tu această asociație?

Vrei să-ți spun momentul zero, inception point?

Da, te rog.

Inception point a fost în vara lui 2017 când m-am întâlnit cu Corina Puiu care era CEO la Teach for Romania. Era un moment în care eu începeam să mă reîntorc la educație fiindcă am fost activist civic în adolescență, după care antreprenor și pentru mine chemarea către educație a fost extrem de puternică. Așa că m-am întâlnit cu ea întâmplător, doar să văd ce se întâmplă cu educația în România. Ea mi-a povestit că tocmai făcea un studiu să vadă de ce nu se duc copiii la școală și descoperise trei cauze: din caza dinților (fie că-i dor, fie că nu se spală pe dinți și le pică dinții și le este rușine) – vorbim de comunități din jurul Bucureștiului și al Brașovului, nu de la mine de acasă, de la Vaslui – a doua cauză erau părinții și atitudinea lor față de educație, însă cauza numărul trei a făcut să se rupă pământul în două pentru mine deoarece am aflat că mulți copii nu merg la școală pentru că nu au încălțări. Din momentul acela eu nu am mai putut să fiu la fel și nu am putut niciodată să explic rațional de ce. În secunda în care am aflat că în 2017 copiii români nu merg la școală pentru că nu au încălțări, nu am putut să trec peste asta. De atunci au urmat șase luni de zile în care m-am gândit continuu cu mintea de antreprenor la ce soluții sunt. O bună bucată de vreme nu am găsit soluție până când m-am dus la cinema și am văzut filmul Dunkirk. A fost scena în care cei aproape 340 de mii de soldați erau pe plajă și credeau că o să moară pentru că îi părăsise Chirchill și la orizont au apărut 300 de nave civile, de dimensiuni diferite, mi-am dat seama că asta e soluția. Atunci am scris pe hârtie întregul proiect pentru că mi-am dat seama că nu trebuie să găsim un om, nu trebuie o instituție, o companie, ci trebuie să fim mulți. Și ce trebuie să fac eu este să construiesc un mediu prin care ei să ajungă unii la alții. Eu trebuie să fiu marea, copiii sunt soldații de pe plajă, iar navele civile sunt cei care au de dat. Oricine poate să dea o pereche de încălțări și trebuie să-i legăm unii cu alții într-un mod care să facă sens și care să-i însuflețească.

Acum ești 100% implicată în Narada, nu mai ești antreprenor?

Am renunțat la francizele mele din wellness acum câteva luni. Am avut o companie de fitness wellness pe care am co fondat-o când aveam 22 de ani și am avut și o rețea de francize națională. Am fost voluntar doi ani, iar din toamnă sunt angajată full time al ONG-ului.

Dar țin foarte mult să pomenesc că Narada nu am făcut-o nici pe departe singură. Co fondatorul este Alex Enache, și când am pornit pe acest drum împreună, pot spune că a fost pentru prima dată în viața mea când am înțeles ce înseamnă efectiv să ai un aliat. Acesta e un drum foarte greu, asta nu înseamnă urât sau nasol, dimpotrivă, însă înseamnă greu. Și cred că nu aș fi putut fără ajutorul lui. Alex e foarte discret de fel și pentru că el a fost cel care s-a întors la job-ul lui din Telekom ca să putem avea resurse să continuăm, este motivul pentru care nu apare. Însă eu îmi doresc foarte mult ca Narada să nu poarte doar semnătura mea pentru că nu este așa.

Iar fără naradieni, zeci de oameni voluntari care se implică în triadele proiectelor noastre, nu am face nimic.

Și nu mai faci deloc antreprenoriat?

Nu, dar eu consider că Narada este un tool antreprenorial pentru că deși ridică o problemă socială, este un ONG gândit integral antreprenorial.

Ce ai studiat tu?

Am studiat comunicare și relații publice, dar cred că sunt mai degrabă autodidact. Nu aș spune că mă identific cu studiile mele, ci mult mai relevanți au fost mentorii mei.

Hai puțin în copilăria ta, la Vaslui… Ai copilărit la țară sau la oraș?

Pentru majoritatea oamenilor e contraintuitivă copilăria mea. Sunt copil născut în Vaslui și pentru că părinții nu și-au permis să mă crească în primii ani, m-au trimis la țară, un sat foarte sărac de la granița cu Republica Moldova. Am avut o copilărie din asta de mers cu vaca la cireadă, de făcut lut cu mâinile goale….

Cine te-a crescut?

Erau bunii din partea mamei, însă, la vârsta de doi ani, bunicul a murit, iar eu am rămas practic doar cu bunica. Cred că am fost mereu un copil cu responsabilități, cel puțin așa mi-au povestit. Între timp am făcut și opt ani de psihanaliză și înțeleg mai bine copilul Andra de atunci.

Povesteau că tocmai ce culeseserăm fasolea și trebuia să scoatem boabele din păstăi, iar eu, la patru ani am încercat o zi întreagă să fac treaba asta. La finalul zilei, când am văzut-o pe bunica supărată, m-am dus la ea și i-am zis: „tu ești supărată pentru că nu am reușit eu să scot mai multe boabe din păstăi”.

Școala unde ai făcut-o?

Am făcut grădinița pe sărite la Vaslui, pentru că mă mai aduceau din când în când de la țară deoarece nu-și permiteau să plătească taxele pentru cămin.

Literalmente nu aveai pantofi să mergi la școală?

La școală am avut pantofi. Îmi amintesc că părinții mei își permiteau să-mi cumpere la începutul școlii o pereche de adidași, o pereche de blugi, un tricou nou, o geacă o dată la doi ani și atât. Îmi amintesc că la două săptămâni după ce mi-a luat mama blugi, i-am rupt, însă nu am putut să-i zic. I-am dat cu ojă în genunchi, unde se rupseseră și am mers așa cu ei, câteva luni de zile, fără să-i spun. Iar cu pantofii, e fotografică imaginea, deși nu am multe amintiri din copilărie, în care călcam cu piciorușele goale pe jos, uitându-mă cu atenție după sârme sau bucăți de tablă să nu mă rănesc, în timp ce căram gălețile cu apă de la fântână. Când mi-a zis Corina Puiu că nu au încălțări copiii români, mi-a venit în minte fix poza asta și m-am gândit că eu am trăit această copilărie acum 20 și ceva de ani, nu în 2017. Nu se poate să fim tot acolo.

Ce sunt părinții tăi?

Tata e electrician și mama a avut un soi de spirit antreprenorial, însă nu s-a născut în perioada în care să poată face asta. A avut magazinul ei mic, lângă școala mea, l-a închis, apoi câțiva ani ne-a fost greu, iar acum e bucătăreasă.

Mai ai frați?

Da, mai am un frate mai mic, însă noi am fost crescuți oarecum separat. El a stat la bunicii ceilalți.

Putem vorbi de picătura de sânge rom pe care o ai?

Eu m-am întors acum în satul în care am crescut și fac lucruri pentru copiii de acolo, iar primarul de acolo punctează cel mai bine: „Aici toți suntem și puțin romi”. E un lucru foarte amestecat acolo, iar eu mă trag de acolo.

Hai să vorbim despre mentorii tăi…

Aici ar trebui să-mi dai ca la pitch, un timp, că am atât de multe lucruri de spus… 😀

Bine, ai trei minute și jumătate în care să-mi vorbești despre trei dintre ei 😀

Învățătoarea mea ar fi prima dintre ei. Din copilul acela crescut într-un sat, am ajuns cine sunt azi datorită unor adulți care m-au scos de acolo. Prima a fost învățătoarea care atunci când m-a văzut prima dată în curtea școlii m-a ocolit. Eu aparțineam de școala de romi din Vaslui iar mama și-a dorit foarte mult ca eu să nu merg acolo pentru că acolo profesorii nu se străduiau foarte tare, așa că m-a dus la altă școală. Astfel în prima zi m-a luat de mână și m-a plantat în curtea școlii, între niște copii și mi-a zis: „Orice ți-ar spune cineva, tu nu pleci de aici!”. Copil fiind, eram mult mai brunetă și cu trăsături rome mult mai evidente și învățătoarea – mi-a povestit asta abia anul trecut – când m-a văzut a zis: „Doamne, încă o copilă la mine în clasă și mai e și țigancă! Mă uit la maică-sa, parcă nu pare țigancă, dar copilul e negru ca tăciunele. Ce mă fac eu cu ea?”. Apoi a mărturisit că după experiența cu mine le-a spus tuturor că dacă vreodată le vine vreun copil pe nepusă masă să-l păstreze că nu se știe ce comoară e, eu fiind exemplul unuia dintre cei mai buni copii din generațiile ei. Ea s-a luptat apoi foarte tare pentru mine. La un moment dat mi-am rupt mâna și am avut jumătate de corp în ghips, iar ea venea acasă și îmi preda, dorindu-și foarte tare ca eu să pot să fac lucruri.

Al doilea mentor?

A fost dirigintele din clasa a cincea. El a fost fundamental pentru dezvoltarea mea, de la el am pornit inițial acest proiect, Narada. De fapt, amintirea lui m-a îndrumat să fac platforma. El m-a întrebat în clasa a cincea ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Răspunsul meu a fost: „EVIDENT, Președinte!”. El m-a întrebat apoi: „Președintele cui?”, iar eu ofuscată am zis: „Ce fel de întrebare e asta? Cum adică președintele cui? Nici măcar nu avem mai multe țări”. De atunci, în fiecare zi mă saluta, spunându-mi „doamna președinte”. Asta până într-o bună zi în care am zis că nu mai vreau să fiu eu președinte deoarece oamenii sunt prea răi ca să le fiu eu președinte. El a luat atitudine în momentul acela, lucru pe care un alt adult nici nu l-ar fi băgat în seamă. A stat cu mine, deși a întârziat la ora lui, doar ca să afle ce mi se întâmplase și în afară de asta, a sunat-o și pe mama să vadă ce a pățit copilul. Când mama a auzit că nu mai vreau să fiu președinte, i s-a părut ceva frivol, neimportant.

Mi-a fost profesor un singur an, însă de ce m-a marcat pe mine atât de tare a fost pentru că la final mi-a spus: „sper să fii ultima pe care o uit!”. Eu n-am înțeles atunci, însă când m-am dus să-l colind anul următor, am constatat că mă uitase pentru că suferea de altzheimer. Îmi amintesc și acum cât am stat și am plâns în fața blocului lui…

Și al treilea mentor?

A fost la începutul activismului meu civic din adolescență, un moment la care adeseori mă întorc în gândurile mele atunci când mă gândesc cât pot sau nu să ajut un copil. Apăruse un ONG în Vaslui, „Tineri pentru tineri” care lua adolescenți voluntari. Eu îmi doream foarte mult să fiu voluntar la ei, alături de mulți alții, motiv pentru care nu m-au ales în primele două dăți. A treia oară am zis: „eu nu o să plec de aici. Înțeleg că voi ați tras la sorți voluntarii implicați, iar asta mie nu mi se pare corect, ar fi trebuit să vedeți cât de mult își dorește fiecare să fie voluntar”. Mirela – care azi e parte din „Reacție pentru educație” – era atunci coordonatoarea acestui ONG. Soțul ei a sunat-o și i-a spus că „e o fetiță aici care nu vrea să plece dacă nu o acceptăm. Nu putem să o luăm și pe ea pentru că nu avem suficiente pizza”. Era un curs de trei zile și aveau buget o pizza pentru prânzul fiecărui copil. Atunci Mirela a zis: „dacă își dorește așa de mult, lăsa-ți-o și îi plătesc eu o pizza de la mine”. De multe ori mă gândesc că un buget de o pizza a însemnat distanța între a avea sau nu o șansă. Cineva mai riguros ar fi zis: „acesta e bugetul, nu se poate mai mult”.

Ce e Mirela acum?

Ea e profesoară de limba și literatura română și în Narada conduce aria celor opt comunități în jurul celor opt profesori din țară. Ea fiind cadru didactic ne ajută să identificăm mai ușor nevoia. Iar la vremea respectivă, ce am muncit eu alături de ea în acel ONG, a fost adevărata școală.

După aproape trei ani de implicare în asociație și în educație, ce poți spune despre sistemul nostru de învățământ, la nivel de țară? Unde suntem, ce ne trebuie și ce avem în plus?

Apropo de ce ne trebuie, cred că pot să pun degetul pe un lucru: cred că fiecare om din România care fie are în vârful pixului lui decizia pentru un buget în educație, fie el e omul care poate să ia decizia în sistemul de învățământ, nu ar trebui să aibă voie să decidă până nu merge în teren și stă câteva zile cu copiii din comunitățile vulnerabile. Noi, la Narada, când luăm în considerare un caz, ne urcăm în mașină și mergem 10-12 oameni în locul respectiv ca să „stăm cu picioarele pe boxe”, cum zicem noi. O să-ți dau un exemplu ca să vezi de ce facem asta: un profesor avea în catalog 23 de copii. În realitate, în clasă erau 12 sau 13, câțiva pe pe ulița satului, pe care părinții nu-i lăsau la școală, iar restul până la 23 nu existau deloc, dar profesorii le puneau note la toți.

De ce?

Sunt copii traficați, sunt copii trimiși la cerșit, pe care profesorii îi țin în catalog ca să poată primi finanțarea de la minister pentru școala respectivă. Asta înseamnă că acel copil nu va mai avea niciodată în viața lui dreptul la educație gratuită pentru că, în teorie a avut deja. Dacă acești copii ar putea fi reabilitați, ar fi aproape imposibil să demonstreze că ei nu au fost la școală.

Ei bine, nu poți să faci o strategie fără să știi lucrurile acestea.

Acum mă întorc la educație și spun că în ziua de azi, copiii nu mai au nevoie de conținut, acesta se găsește din plin pe Google, ci au nevoie de relația cu omul care le oferă conținutul. Cred că visul pentru un sistem educațional ideal înseamnă două lucruri, indiferent de criza prin care trecem azi: înseamnă tehnologie astfel încât și un copil de cioban din vârful muntelui să poată avea acces la lume, iar dacă acest copil are în el drive-ul acesta, să poată ajunge oriunde își dorește. Iar al doilea lucru este să existe cineva care să-i poată da această componentă de relație. Nimic altceva nu contează.