De la corporatist în România, la profesor de teatru în Mumbai. Cum arată viața într-un cartier „de familiști”, preponderent musulman, care are dublul populației Iașiului. Teodora Medeleanu: „India este mult mai departe ca România”

A plecat din orașul natal să locuiască pentru o vreme într-un oraș la 6000 de kilometri distanță. Jobul de birou îi permite să lucreze remote. Se pare că și în alt stat. A optat pentru participarea la programul Global Teacher din cadrul AIESEC România, iar după multă birocrație, Teodora Medeleanu face mărturisiri tocmai din Mumbai, India.  

Dacă în Iași o găseam ca traducător și corporatist full-time, în India dăm de ea în rolul de profesor de teatru la gimnaziu ce predă într-o școală privată. Curiozitatea a fost despre ce a găsit acolo, iar răspunsul a venit surprinzător. Nu m-aș fi gândit că a cuprins cu inima și ochii multă căldură umană în cele două luni de când este „de-a lor” și a simțit într-un timp atât de scurt că oamenii sunt demni de urmat cu privire la capacitatea și bunăvoința de muncă. Școala în sine, ca instituție, unde activează Teodora, are avantajul unor taxe piperate care îi permit să achiziționeze constant dotări avansate, în avantajul elevilor și angajaților. Ca sistem educațional, în schimb, prin comparație cu România, spune că India este mult departe.

Nici când e la distanță, tânăra nu se liniștește. Nu e de vină vârsta, ci scopul bine definit în viață. Continuă să trimită proiecte regizorale, să scrie și să cerceteze, să facă ceea ce o împlinește personal și profesional. Succes îi dorim!

Teodora Medeleanu: „Prezentul este unul însorit”

Teodora, te salut de la 6000 de kilometri distanță! Te găsesc în prezent în India, mai exact Mumbai sau greșesc?

Bună ziua! La rândul meu vă trimit salutări din „țările calde”. În prezent, da, mă aflu în Mumbai, undeva în nordul orașului, la 50 km de zona turistică, dar, având în vedere dimensiunile metropolei, se putea și mai „rău”. Locuiesc într-un cartier „de familiști”, preponderent musulman, care, ironic, are dublul populației Iașiului. Orașul s-a extins mult în zonă, iar în iarnă urmează să se deschidă și stația de metrou care ar transforma suburbia în cartier per se.

Cum arată sufletul tău în această perioadă?

Mult mai liniștit, aș putea spune, dincolo de dorul de familie… Cumva, paradoxal, energia, zgomotul și agitația (aș putea spune chiar haosul) metropolei mă liniștesc, mă ajută să mă concentrez pe detalii ale vieții pe care le lăsasem în planul secund încă din perioada pandemiei.

Citește și: Avi, indianul care a venit în România să practice și să predea yoga: „Dacă spuneam cuiva ce fac, toți se uitau la mine ca la un traficant de droguri”

Ce culoare îi dai prezentului?

Poate și prin prisma faptului că sunt cele mai prezente culori în viața mea acum, oranj și verde. Ele simbolizează, aici, hinduismul, respectiv islamul, iar imixtiunea celor două din cadrul societății indiene le face să fie prezente aproape peste tot. Dincolo de cromatică, însă, simt că prezentul este unul însorit, iar asta aduce cu sine nuanțe calde pentru tot ce mă înconjoară.

De unde și până unde această alegere, de a îmbrățișa această experiență în viața ta? Vârsta te-a împins să urmezi o „nebunie” în viața ta?

Cred că este limitativ să vorbim despre „nebuniile vârstei”… Limitativ în special pentru că există oameni care au, dincolo de toate, o natură nomadă, care simt că acasă este un sentiment, mai degrabă decât o locație, și pentru care zona de confort este, paradoxal, în afara „zonei de confort”. Trebuie, de asemenea, să devenim conștienți și de faptul că, uneori, pentru a „îmbrățișa” o alegere, trebuie să o și căutăm, iar nevoia de a descoperi locuri și oameni noi nu are decât foarte puțin de-a face cu vârsta. În parte, alegerea s-a datorat și faptului că Europa îmi este, dacă nu familiară, cel puțin cunoscută și, cred că mai mult subconștient, îmi era dor de „țările calde”, pe care le-am văzut pentru prima dată acum aproape șapte ani, printr-un proiect pe care l-am organizat alături de o școală de fete din Sri Lanka.

Teodora Medeleanu: „Viața de după facultatea de Arte nu este una ușoară”

Ești tânără, puțin peste 20 de ani și totuși deții mult zvâc. Pe lângă acest ingredient, de ce mai ai nevoie pentru a pleca atât de departe de casă?

Nu cred că este vorba de „zvâc”, ci, mai degrabă, de o curiozitate pentru care nu există conceptul de graniță, dar care este, totuși, conștientă de faptul că expresia „oameni suntem cu toții”, dincolo de aspectele care pot fi lost in translation, este cât se poate de adevărată și are același sens peste tot, iar asta este îmbucurător. Ar mai fi, totuși, ceva despre care consider că stă la baza plecărilor de lungă durată, indiferent de vârstă – lipsa unor perspective consistente în locurile natale… Viața de după facultatea de Arte nu este niciodată ușoară dar, poate ca urmare a pandemiei, piața a devenit una mult mai redusă și marcată, implicit, de competiții absurde și greu de gestionat la început de drum.

Ai cercetat școli din India? Te-ai dus printr-un program, printr-o bursă sau pe cont propriu? Explică-mi puțin despre acest proces.

Am optat pentru participarea la programul Global Teacher din cadrul Aiesec România, iar ei au fost cei care mi-au propus mai multe opțiuni, dintre care să pot alege, în funcție de durată, locație și, de ce să mint, beneficii materiale. Am avut o serie de interviuri cu Aiesec Mumbai și cu reprezentanți ai școlii la care lucrez acum, șeful departamentului de resurse umane, actuala mea colegă-șefă de catedră, directorul. Au urmat, apoi, schimburi de documente între asociațiile română și indiană și între mine și Ambasada Indiei. După multă birocrație, am ajuns aici. Cred că norocul meu a fost acela că am întâlnit oameni cărora birocrația le este la fel de antipatică, iar ei mi-au fost alături, moral și nu numai, și m-au ghidat prin „jungla hârtiilor”.

Cum e să trăiești într-o altă societate, să guști dintr-o altă cultură?

S-ar putea să sune vag controversat, dar societățile nu sunt chiar atât de diferite, singurele excepții majore fiind capacitatea Indiei de a fi autosuficientă din toate punctele de vedere și relația celor de aici cu zona culturală de patrimoniu, legătură care este mult mai puternică și, implicit, mai vizibilă decât la noi. S-ar mai putea spune și faptul că, în mod ironic, ei sunt cei care au înțeles că, într-adevăr, „este loc pentru toți sub soare” și, dacă nu este, facem, idee pe care România pare că încă o evită, într-un puseu de elitism care nu ne este, în esență, caracteristic. Privite în profunzime, însă, societățile se aseamănă mult, de la respectul pentru seniori, care ne este insuflat încă de mici, la importanța pe care o dau ambele țări relaxării și timpului petrecut alături de familie.

Teodora Medeleanu: „M-a surprins să aflu câte detalii „de culise” știau despre România”

Ce ai găsit?

Multă căldură umană și înțelegere a faptului că, încă, sunt străină de multe lucruri din jurul meu, umor fin și mâncare bună. Am mai găsit și ambiție în cantități care m-au surprins, fiind aproape nefirești pentru vârstele fragede ale copiilor, și o capacitate de muncă fără margini. Ei au, și asta mă bucură enorm, o relație mult mai profundă cu natura și mediul înconjurător, în ansamblul lui, chiar dacă există și aici decizii personale sau politice controversate din punct de vedere al raportării la ecologie. Dintr-o perspectivă vag negativă, pe de altă parte, trebuie să spun că am întâlnit aici o raportare la timp care îmi depășește, chiar și după două luni, capacitatea de înțelegere și care, uneori, îmi pune sub semnul întrebării adaptabilitatea, deși, în ecuația modului în care privesc cei de aici ritmurile cotidianului, are mai mult sens decât paradigma vestică, europeană în cazul meu.

Lucrezi la o școală privată. Predai teatru la gimnaziu. Cum ai fost primită de către elevi?

În general, fără să luăm în calcul poziționarea geografică, un profesor nou, venit din semestrul al doilea, este privit puțin ciudat – „Ce căutați aici? Și… de ce ne dați teme?”. A fost, cred, în avantajul meu faptul că Speech & Drama, cum se numește obiectul de studiu, face parte din lista de materii de tip co-curricular și nu are impact major asupra mediilor, așa că i-am găsit mai relaxați decât aș fi făcut-o, cred, dacă aș fi predat altă materie. M-a surprins să aflu câte detalii „de culise” știau despre România, inclusiv din istoria nu atât de recentă, dar cred că m-am revanșat față de ei, învățând, la rândul meu, elemente culturale locale și nu atât de ușor accesibile pe internet. Există și aspecte pe care le-aș putea clasifica drept stranii, pentru un elev român, obișnuit cu viața din sistemul nostru educațional, mult mai cazon decât cel din India: nu doar că există o singură intrare în clădire, ci există și mese comune în cantină, aducând profesorii mult mai aproape de copii, dincolo de orele de la clasă sau de excursii și activități extracurriculare și punând, astfel, în prim-plan, omul din fiecare membru al actului educațional, indiferent de poziția pe care acesta o ocupă în ierarhie.

Citește și: Mihaela Drăgan, profesoara care predă franceză englezilor din Cork, dar gândește în română

Teodora Medeleanu: „India este mult mai departe ca România”

Cum vezi școala prin ochii tăi?

Școala în sine, ca instituție, are avantajul unor taxe piperate care îi permit să achiziționeze constant dotări avansate, în avantajul elevilor și angajaților. Ca sistem educațional, în schimb, prin comparație cu România, India în general este mult departe – științele și materiile care, la noi, sunt abstracte, la ei au, în principal, aplicații practice, nu se memorează decât la materii precum (ironic) Speech & Drama, interpretarea textelor fiind liberă și, uneori, contrară celei a profesorului și se pune un accent foarte puternic pe zona de sănătate mintală a elevilor. Există, totuși, și reversul „medaliei”, iar aici mă refer la obligativitatea absolută a două tipuri de uniforme, cea formală și cea pentru orele de sport, inclusiv profesorii urmând un dress code destul de strict. Încă de la începutul primei ore se instituie, pentru toți cei aflați în campus, interdicția de a părăsi incinta, iar așa-zisele „ferestre” care pot să apară sunt folosite, atât de profesori, cât și de elevi, pentru dezvoltare personală și profesională – la bibliotecă, în clasă, în spațiile comune, pe terenul de sport…

Lucrezi la o școală tipică sau condițiile sunt peste cele normale în comunitatea în care ești tu?

Zona de nord a orașului este alcătuită, în principal, din districte în care locuiesc oameni de clasă mijlocie, însă, din nefericire, școala aceasta nu se adresează lor… Urmărind un sistem occidental (International Baccalaureate Diploma Programme), întreaga instituție este orientată spre publicul care ar putea și folosi această calificare continuându-și studiile în străinătate. Am încercat să găsesc un echivalent în România, dar nu cred că, în acest moment, cel puțin, există școli similare din perspective diferite de cea a tiparului programei oferite la liceu.

În unitatea în care te-ai angajat, copiii sunt din familii cu condiție bună?

Chiar foarte bună, dar aspectele derivate din ea nu se observă atât de vizibil pe cât o fac în România – regulile se respectă, bullyingul este prevenit eficient și elevii sunt încurajați să devină autonomi din punctul de vedere al valorii, să nu se raporteze constant la bani. Există, evident, diverse sub-trepte ale fiecărei clase sociale, dar școala reușește să uniformizeze diferențele economice, în favoarea cooperării între copii, iar formatul bazat pe incluziune îi ajută să nu depindă numai de statutul familiilor din care provin. Deși, din nou, contextul este, aici, unul aparte…

Sunt deschiși la obiceiurile vestice, gen Crăciunul, Halloween?

Din câte am observat până acum, oamenii de aici sunt deschiși la orice poate însemna o zi liberă sau un mod de a celebra viața, în toate aspectele ei. Ad-hoc sau pregătit minuțios, cu mult înainte, ei sărbătoresc orice. Sau, mai bine zis, din orice!  Există, deși în minoritate, numeroși creștini, iar Halloween-ul este suficient de marketizat peste tot în lume pentru a „prinde la public”, indiferent de țară sau de cultură. În contextul unui proiect internațional, de altfel, au trebuit să învețe un obicei al unei culturi complet străine lor, iar Paparudele balcanice au răsunat pe holuri câteva săptămâni!

Teodora Medeleanu: „Mumbai este The City of Dreams”

Te alfabetizezi și tu cu limba lor?

Ahahaha! Nu. Mi s-a spus în repetate rânduri că este ușoară, comparativ cu engleza, cel puțin, mi s-a atras atenția,- deși în glumă, că trebuia să fi învățat deja să vorbesc!, însă oamenii, bine intenționați de altfel, nu au luat în calcul faptul că, pentru mine, totul este nou – și limba, și alfabetul, și, mai ales, rapiditatea vorbirii. Dau, totuși, dovadă de multă răbdare cu mine, așa că până acum pot să salut, să mulțumesc și să număr până la doi, toate însumând un număr de patru cuvinte. E un început promițător, sper.

Este, oare, o țară a contrastelor sau încă nu ai avut suficient timp ca să o poți defini?

Cred ca ajung și numai câteva minute pentru a vedea contrastele – mahalale care au pe fundal zgârie-nori, blocuri de lux ale căror priveliști dau spre o zonă de acumulare a apelor menajere… Dar, dincolo de contrastele vizibile cu ochiul liber, care, uneori, atentează și la celelalte simțuri, avem și contraste la nivel micro, toate casele din mahalale având, pe acoperișul găurit, antene de televiziune, iar tarabele vânzătorilor ambulanți acceptând plata cu telefonul mobil… SUV-uri de zeci, poate chiar sute de mii de dolari fiind reparate în service-uri cu ușă-perdea din mușama… Aceiași oameni care se calcă în picioare pentru a urca în vagoanele trenurilor urbane așteaptă liniștiți și pașnici deschiderea ușilor metroului… Fiecare univers social vine, totuși, cu o serie de reguli care se respectă, indiferent de contrastul care se dezvoltă între cultura de proveniență și cea indiană; țara asta te absoarbe, te transformă, iar contrastele devin parte a cotidianului și încetează să mai surprindă (nu și să se lase observate).

Apropo de timp, de când ești în India?

Pe 10 martie aniversez două luni, deși am senzația că a trecut mai mult. M-am „aclimatizat” repede și frumos și, cel mai probabil, voi continua experiența. Mumbai este, până la urmă, The City of Dreams.

Cred cu tărie că ești foarte împăcată cu decizia luată, dar adaptarea cum a fost?

Deși mă repet (clar, încă procesez informația), cel mai dificil mi-a fost să accept raportarea lor la timp, care diferă radical de a noastră, dar am ajuns, treptat, să înțeleg că, într-adevăr, toate se rezolvă, chiar dacă uneori 20 de minute înseamnă, de fapt, o oră… M-am adaptat destul de greu la faptul că no worries înseamnă WORRIES!!!, mai ales când timpul se materializează prin ore de așteptare în fața aeroportului șoferul blocat în trafic. Sau o „surpriză a dimineții care nu ar trebui să mă îngrijoreze”, sub forma unei țevi sparte în perete. Sau prin faptul că „imediat” se termină de construit pasajul suprateran și nu va mai trebui să traversăm o autostradă ca să ajungem la minimarket. Dar acum reușesc, mai ales că am ajuns să cunosc orașul destul de bine, pentru un om complet străin de India până acum, să privesc altfel lucrurile – magazinul este peste drum, autostrada are numai două benzi pe sens și oricum e atât de mare ambuteiajul că nu se mișcă nicio mașină și pot traversa.

Mult sau puțin a fost pentru a-ți crea amintiri?

Amintiri am început să acumulez încă înainte de a ajunge în Mumbai, când a trebuit să alerg aproape zece minute prin aeroportul din Istanbul pentru a nu pierde zborul spre India. Aici amintirile au alte nuanțe – de la vânzători care deja mi-au reținut preferințele, la vecini care mi-au devenit prieteni, deși ne-am cunoscut în lift, de la paznici care au ascultat povestea luuungă a motivului pentru care mi-e frică de câini vagabonzi, la copiii care m-au învățat care bomboane-ofrandă-pentru-Ganesh sunt cele mai bune (dar să nu afle mama!), de la elevi care au pus pariu cu mine că nu pot să termin mâncarea picantă de la prânz (și care au câștigat), la bătrâne întâlnite întâmplător în tren care mă chestionează dacă mi-am găsit un „good husband” și care insistă să mă ajute în această direcție…

Hai să mergem puțin și în copilăria ta! Când erai mică, prin exercițiul imaginației, în papucii cărei meserii te puneai?

În copilăria îndepărtată mă jucam „de-a orice” – medic, profesor, scriitor, cântăreț – ceea ce cred că a contribuit definitiv la alegerea teatrului ca profesie, prin diversitatea de lumi în care îmi plăcea să mă văd trăind. Decizia definitivă am luat-o în gimnaziu, și, pentru că optasem să merg la mate-info, a fost cel puțin straniu pentru mulți dintre cei din jurul meu să afle ce facultate vreau să urmez, aceasta neavând, pentru ei, nicio legătură cu obiectele de tip real care îmi plăcuseră și la care excelasem până atunci. Apropo de diversitatea lumilor în care am ales să „călătoresc” profesional! Mi-a plăcut mereu să fac ceva nou odată la câțiva ani, și mă bucur că nu „mi-a trecut”, pentru că am reușit să dezvolt o serie de mecanisme de adaptare și de asimilare a mediului înconjurător pe care nu le-aș fi avut, dacă nu aș fi optat pentru varietate atât înainte de facultate, cât și ca natură a profesiei.

Teodora Medeleanu: „Fetița Teodora nu era la fel de curajoasă ca acum”

Cum era fetița Teodora? Ce și cum îți aduci aminte de tine?

Eram, cu siguranță, nu la fel de curajoasă ca acum, poate mai dură cu mine, dar, dacă există ceva care a rămas aproape neschimbat, asta e natura mea visătoare, căreia îi adaug acum multă acțiune, direcționată către împlinirea scopurilor. Îmi place să spun că, dacă Teo de acum 15 ani m-ar vedea, nu m-ar recunoaște, cea de acum 10 ani ar striga și ar începe să țopăie de bucurie, iar cea de acum 5 ani would pass out. Cel mai important cred, totuși, e că Teo de acum 20 de ani ar vrea să fie ca mine când crește. Toate Teodorele din mine au vrut, la un moment dat, să ajungă aici, de fapt.

Se spune despre artiști că sunt mai sensibili, simt totul mai acut. Dacă ne raportăm la tine, confirmi acest lucru?

Uităm mereu că artiștii sunt, înainte de toate, oameni și, doar pentru simplul fapt că există persoane care au optat pentru o carieră în domeniul artei, nu se poate spune că artiștii ascunși în alte domenii profesionale nu simt totul intens. Noi, cei care mergem oficial pe această cale, în schimb, cred că avem mai multă libertate socială să ne exprimăm puternic și, de ce nu?, uneori chiar exploziv, dar totul depinde, fără doar și poate, de context.

Din familia ta, cine a mai urmat Arte și ți-a insuflat dragostea pentru teatru, această formă de artă?

I’m the first of my kind, putem spune, deși mătușa mea are doctorat în domeniul traductologiei, cu focus point pe traducerile teatrale. Suntem o familie histrionică în sensul pozitiv, cu un simț al umorului care funcționează și în afara circuitului închis, iar ei mereu m-au îndreptat spre activități artistice și creative, atât ca spectator, cât și ca participant activ. Teatrul cred că a venit ca o consecință logică a faptului că eu văd arta ca pe o colaborare a unor individualități intelectuale, iar această formă de creativitate rămâne, în continuare, mai vizibilă aici, decât în alte sfere artistice.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Curajos termen, „frumoasă”… A fost, înainte de toate, grea, în principal pentru că arta este, prin natura ei, subiectivă, iar sistemele educaționale au nevoie de o uniformitate a rezultatelor, pentru a putea realiza notarea. Paradoxul sistemului de educație vocațională din România duce la lupte cu sine și cu lumea din jur, pentru a ne apăra crezurile profesionale. Apele se liniștesc cu timpul, însă eroziunea rămâne și cred că, odată cu ea, și o anume raportare la Artă. Am urmat licența în regie de teatru, masterul în management și antreprenoriat artistic, iar acum sunt doctorand în anul I, cercetând modificările produse de pandemie în Teatru, pe plan european și nu numai. Dincolo de apetența mea pentru călătorii și experiențe în țări străine, întregul meu parcurs universitar s-a desfășurat la Iași, unde am întâlnit oameni, profesori și dascăli care mi-au fost aproape în anii de facultate și alături de care am decis să continui. Așa a devenit „cel mai tare prof” din anii de licență mentorul care mă însoțește în nebunia asta a doctoratului meu care, la sugestia dumnealui, a devenit și prima cotutelă internațională a școlii de aici..

Teodora Medeleanu:„Cea mai importantă lecție până acum în India este că totul se întâmplă cu un scop”

Dar profesionale? Din ce știu, lucrezi ca freelancer în domeniul traducerilor.

Da, dar nu numai. În momentul de față sunt și corporatist full-time, în regim remote, ceea ce îmi permite să călătoresc și să mă bucur de diferențele de fus orar. În afara traducerilor și a muncii de birou, încerc să mă și afirm în sfera regiei teatrale. Mă folosesc la maxim de adaptabilitatea și capacitatea de multitasking de care dispun și, de ce nu?, mă bucur de tot ce îmi oferă viața și de cât de mult îmi pot deschide orizonturile faptul că reușesc să fiu, literalmente, în mai multe locuri în același timp.

Teodora, ce ticluiești pe viitor? Sau le iei îndeaproape și momentan te bucuri de ce ți-a adus prezentul?

În mod evident am planuri de viitor, destul de bine alcătuite, dar prefer să le folosesc pe post de plasă de siguranță și să mă arunc în necunoscutul pe care mi-l rezervă viitorul. Este vorba, în definitiv, de suma alegerilor noastre din trecut și prezent, exact cum a fost și până acum, de altfel, ceea ce mă face să fiu încrezătoare, atât în puterile și deciziile mele, cât și în „surprizele” care vor urma. Cred că, dintre toate, cea mai importantă lecție pe care am învățat-o până acum în India este că totul se întâmplă cu un scop, iar rezultatul este, în cele din urmă, unul pozitiv. Chiar de la distanță, voi continua să trimit proiecte regizorale, să scriu și să cercetez, să fac ceea ce mă face fericită și mă împlinește personal și profesional