De la o viață marcată de traume, sărăcie și pericol, la o carieră ce părea imposibilă. Artista Mihaela Andrei: „Îmi este cel mai dor de tata și acum și de mama”

Mihaela Andrei este o artistă completă care își exprimă universul interior cu o sinceritate rar întâlnită. Prin fiecare apariție, fie pe scenă, fie în alte medii artistice, ea își demonstrează abilitatea de a comunica emoții profunde și de a crea legături autentice cu cei care o urmăresc. Dincolo de scenă este și un model de perseverență și de evoluție continuă, arătând că succesul nu vine doar din talent, ci și din muncă, disciplină și dorința de a se reinventa constant.

Cu o carieră construită pe respect față de public și pe dorința de a transmite frumusețea artei în forme diverse, Mihaela Andrei este o prezență unică și apreciată în peisajul cultural contemporan.

Viața nu vine întotdeauna cu un plan clar, nici cu uși larg deschise către succes. Uneori, este o succesiune de încercări copleșitoare, în care fiecare zi poate fi o luptă pentru supraviețuire. Pe Mihaelei Andrei nu am avut ocazia încă să o întîlnesc, însă cu siguranță, povestea ei ne amintește că se poate să găsești lumina, chiar și atunci când totul pare pierdut. Astăzi aflăm povestea unei femei care a trăit frica, pierderea, nedreptatea, dar care a reușit să le transforme în lecții, curaj și triumf.

De la copilăria marcată de traume profunde, sărăcie și momente care i-au pus viața în pericol, până la reușite artistice și academice care păreau imposibile, Mihaela Andrei ne oferă o privire autentică asupra forței interioare care o determină să meargă mai departe. Este o poveste despre reziliență, despre cum iubirea familiei, credința, determinarea și visurile pot transforma destinul.

De la 7 ani, când a scăpat de un pericol cumplit datorită instinctului său rapid și curajului, până la momentul în care și-a reconstruit viața după pierderi devastatoare, povestea Mihaelei este o mărturie a faptului că orice este posibil. Când alții îi spuneau că nu are nicio șansă să reușească în muzică pentru că „e prea târziu”, ea a arătat că pasiunea și munca pot învinge orice obstacol. Când viața a pus-o față în față cu sărăcia, greutățile sau pierderile emoționale și medicale, ea a găsit puterea să se ridice și să lupte, chiar dacă prețul a fost uneori copleșitor.

Mihaela Andrei a înfruntat provocări care ar fi putut înfrânge pe oricine: pierderea tatălui, lupta mamei cu cancerul și depresia, eșecuri personale, sacrificii uriașe pentru educație și o luptă dureroasă pentru a deveni mamă. Cu toate acestea, în fiecare etapă a vieții sale, a găsit resursele pentru a merge mai departe, sprijinită de familia sa și de o credință neclintită în Dumnezeu.

Dar aceasta nu este doar povestea unei supraviețuitoare. Este povestea unei luptătoare care a reușit să își transforme viața, să inspire elevi, să își îndeplinească visurile artistice și să demonstreze că nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat. Este povestea unei femei care a ales să creadă că binele poate răzbate chiar și prin cele mai întunecate momente, că Dumnezeu îți oferă semne și sprijin atunci când ai cea mai mare nevoie, și că fiecare greutate te pregătește pentru o reușită mai mare.

Mihaela Andrei are o poveste care ne arăta că viața nu este despre ceea ce pierzi, ci despre ceea ce alegi să construiești mai departe. Pentru că, la urma urmei, se poate să înveți vioara autodidact, să intri prima la Conservator, să devii profesor, să găsești iubirea vieții, să te ridici deasupra suferinței și să crezi că, indiferent de circumstanțe, orice vis poate deveni realitate.

Mihaela Andrei: „A fost o luptă de convingere ca eu să-mi urmez visul meu, nu pe al tatălui meu”

Începem prin a da cezarului ceea ce-i aparține și vă întreb: Se poate sa existe un om cu o asemenea poveste care are încă multă sclipire în ochi și zâmbet pe chip? Cum se poate asta? Cine e Mihaela Andrei?

Mihaela Andrei: Mă simt copleșită de întrebare pentru că de cum este adresată pare cu totul specială povestea vieții mele. Ea este cu siguranță frumoasă și specială pentru mine, pentru că am trăit acele experiențe care m-au ajutat enorm să devin, în ciuda dificultăților traversate.

Sunt fiica unor părinți extraordinari care m-au zidit prin adevăr, respect și iubire. Și acum soția unui om cu totul și cu totul de excepție!

Există copilăria cu julituri pe piele și cea cu picături de cerneală pe suflet. Cum a fost a dumneavoastră?

A mea a fost cu julituri pe piele. Ori de câte ori sufeream că sunt respinsă, mama și tata găseau ce să spună ca eu să pot depăși acele momente. Și să am stimă de sine! Să mă pot autoevalua corect, echilibrat. Am fost un copil care a stat prin vacanțe destul de puțin pe la bunici. Cel mai mult timp l-am petrecut cu părinții.

Două întrebări și în ambele îmi amintiți de părinți. Așadar, cine sunt ei?

Tatăl meu se numea Mihail, era tehnician dentar iar mama Constanța, referent la Spitalul Orășenesc Strehaia, Mehedinți. Oameni simpli dar cu un suflet extraordinar! Tata a cunoscut-o pe mama în primii ani de lucru ca tehnician dentar. Mama avea pe altcineva în viața ei dar tata a fost cel mai insistent și nu s-a dat bătut până nu a cucerit-o. Mama avea să mărturisească că nu prea l-a plăcut ca și aspect fizic însă a cucerit-o cu bunătatea lui și cu intelectul deosebit de bogat. Am citit undeva următoarele rânduri: Cel mai bun lucru pe care un tată îl poate face copiilor este să o iubească pe mama acestora!

Citește și: „Nu îmi pot imagina o viață în care să nu pot cânta la vioară. Primul gând serios pe această temă a fost când am aflat că am cancer” – Valentin Șerban, câștigătorul „George Enescu”, secțiunea vioară

Iată, sfera medicală în familia dumneavoastră. Nu v-ați molipsit?

Tatăl meu ar fi dorit să fac ceva în domeniul medical. El reușise să intre la Facultatea de Medicină de la Cluj-Napoca și pentru că provenea dintr-o familie amărâtă a realizat că nu se poate întreține pe timpul facultății și a renunțat. Apoi a intrat al doilea la Școala postliceală de Tehnică Dentară din Craiova. Aici am multe de povestit. A fost o luptă de convingere ca eu să-mi urmez visul meu, nu pe al lui. Mama m-a încurajat constant și l-a făcut și pe tata să înțeleagă pasiunea mea pentru muzică și a fratelui pentru sport. A fost ceva care ne-a ajutat mereu. Am fost educați să ne recunoaștem greșelile, inclusiv părinții o făceau. Și astfel am căpătat curaj să spunem adevărul mereu. De la adevăr a fost numai un pas în a ne spune ce ne dorim, ce ne place.

Mihaela Andrei: „Îmi este cel mai dor de tata și acum și de mama, dar și de momentele când părinții erau amândoi sănătoși”

Mama, cea care a pus temelia a ceea ce urma ca viitor pentru copilul Mihaela. Cum este să primești o vioară?

Doamne, acum plâng! O întrebare extrem de emoționantă. S-a dus la București la cea mai bună prietenă a ei și au mers la Magazinul Muzica. Mă întreba la telefon: „Cum să fie vioara? 3/4 sau întreagă? Dar arcușul?”. Profesorul de muzica îmi spunea cum să fie iar eu transmiteam mai departe mamei.

Am așteptat acest instrument de când aveam 5-6 ani. A fost un vis împlinit!

De ce vioara? Pe ce ușă a inimii a intrat ea și când?

În copilărie am mai petrecut timp la bunicii din partea tatălui, în satul Sohodol din județul Gorj. Ei bine, instrumentul care însoțește cântul popular de care am fost dintotdeauna îndrăgostită este vioara. Nu am auzit instrument care să exprime, mai aproape de vocea umană, toate sentimentele ce se pot transmite prin cântece. Am o povestioară. Eram mică, nu mai știu vârsta. Dintotdeauna eram mai înăltuță. Cobor dealul înspre vatra satului și sunt vrăjită de sunetul viorilor care se aud în depărtare. Ion Rudaru’ este personajul din sat care întreținea toate nunțile, botezurile, cumetriile. Pe atunci erau tarafurile prezente permanent la viața satului. Eu cobor vrăjită, cum spuneam. Ajung lângă horă. În centrul satului, sâmbăta se făcea hora. Și așa îndrăgostită de muzică fredonez acele melodii. Stau aproape de oamenii din horă. La un moment dat, fără să realizez, intru și mă așez prima în sârbă. Nu știu că fetele nu pot intra primele, ci numai bărbații și ei invită femeile. Fac o gafă, nu realizez nimic pe moment și se rupe vraja. Cineva de pe margine se uită la mine critic. Și tot nu știu ce prostie am făcut dar mă retrag. Abia a doua zi am aflat de ce am fost privită urât și vorbită în sat. Am învățat o lecție atunci.

Toate evenimentele din Gorj, toate erau însoțite de vioară. Cred că a venit din ADN-ul meu.

Mai mult, secunda mărită, adică 2+, interval specific muzicii tradiționale românești, are o putere imensă de a transmite oftatul, dorul și este extrem de duioasă la vioară.

Dor, un cuvânt doar în română spus. De cine sau de ce îi este dor Mihaelei?

Îmi este cel mai dor de tata și acum și de mama dar și de momentele când părinții erau amândoi sănătoși. Ne manifestam mereu iubirea. Când reveneam în vizite acasă, ori de câte ori eram împreună. Ne spuneam toate of-urile și ne consolam reciproc. Apoi eu stăteam între ei ca să ma îmbrățișeze în același timp și să mă pupe pe obraz. Și spuneau că îmi dau energie, adică putere. Același lucru îl făceam și când m-am căsătorit. Îl  practicam la rândul nostru cu mama. Soțul și cu mine dar și cu fratele meu. Facem o grămadă ca la rugby. Dar e una care dă pupici și îmbrățișări. O numim reconectare! În opinia mea, dorul cuprinde nostalgia, iar nostalgia e dragostea care rămâne, este inepuizabilă și necondiționată. Conțin iubirea aceasta, conțin dorul dar și toate sentimentele de așezare, de bucurie în a fi cu ceilalți ai familiei ca un întreg. Parte din întreg s-a făcut invizibilă, ea există dar sub o altă formă. Și mai tare îmi este dor de momentele când mama glumea, știa atâtea bancuri.

Mihaela Andrei: „Două din trei camere au ars foarte repede și erau camerele unde erau exact cele în care aveam lucruri: uniforma, hainele, tot ce îmi trebuia la școală, rochia de mireasă a mamei, costume naționale de mare valoare și altele”

Aveți un frate. Cum a fost copilăria cu el?

A fost cu julituri și tachinări. Fratele meu mărturisește că deși a locuit cu părinții, iar eu am stat la distanță datorită profesiei mele a avut o revelație cum că sufletește lucrurile au stat invers. Este un om minunat. În copilărie ne mai certam, ne mai înțepam. L-am iubit de când a venit mama cu el de la maternitate, e mai mic decât mine cu doi ani. El voia să se joace, să facă tot felul de jocuri care implicau mișcarea, nu degeaba a ieșit profesor de sport, iar mie îmi plăceau lucrurile care implicau muzica. Eu le cântam tuturor copiilor stând pe o grămadă de lemne de pus pe foc în fața blocurilor. Fratele a știut solfegii încă din clasele primare și avea mari emoții când veneau orele de muzică în ciclul gimnazial. Simțea frustrare dacă nu era ascultat și tremura tot când se întâmpla aceasta. E un suflet sensibil. Am avut o mare, foarte mare surprindere, revelație aș putea spune când mi-a dat și bănuții lui ca să îmi ia mama vioară. Au fost și certuri sau neînțelegeri cauzate de sensibilități ori asprimi. Când eram copii frecvent mă lovea, în dorința lui de a mă determina să ne luptăm ori să joc tenis, judo cu el. Plângeam, îl pâram la mama. Dar l-am iubit mereu. Și el pe mine, chiar dacă a avut uneori un mod mai ciudat de a o arăta. Amintesc aici doar două secvențe de când eram ceva mai mari, el 12, eu 14 ani. I-am spus că îmi place de un băiat și s-a dus glonț la el, divulgând secretul meu iar la o nuntă se tot băga lângă mine alt băiat și fratele meu l-a lovit cu o gutuie prin spate ca să îl determine să plece de lângă mine.

Credeți în coincidențe, superstiții, Divinitate? Întreb asta pentru că la vârsta de 13 ani ați simțit mirosul fumului și ați văzut focul care v-a cuprins locul pe care îl numeați acasă. Cum s-a întâmplat?

Cred cu tărie în Divinitate. Și cred că din tot ce a fost dificil de traversat m-a învățat foarte mult. Dumnezeu e în fiecare dintre noi și ceea ce numim coincidență este de fapt felul în care prin ceva sau cineva ni se relevă El.

Sunt la birou și fac teme. Data de 9 martie 1990. Am multe foi rupte cu rigla, ca să îmi rămână caietul întreg. Scriu cu stiloul și îmi place să fie cât mai frumos, caligrafic doar este tema de la română. Fratele meu, îmbrăcat cu pantaloni scurți, tricou, jampiere, are încălțări sport în picioare și spune din când în când: „Apară Duckadam!”

Mama se puse de câteva minute în pat. Serviciul la birou, cu cifrele și o șefă mai dură îi dau frecvent dureri de cap. Așa se întâmplă și azi. Afară era încă frig. Cu o zi înainte am văzut un film în care o familie abia a fost salvată dintr-un incendiu și m-am gândit: „Doamne, te rog să ne aperi de așa ceva!”, e adevărat că mi-a fost teamă de un asemenea moment.

Tata vine pe la ora 18.00 acasă și vrea să mai pună motorină în sobă ca să prelungească focul până a doua zi. Îl roagă pe fratele meu să țină de bidon ca să îl ajute. Fratele meu vine lângă tata. La un moment dat vine fum de pe horn și tata se gândește că  iar ni l-a înfundat vecina de la etajul 3. O clipă fatală! Se uită la coș, scapă o picătură de motorină, deja e flacără! Se duce repede la baie să ude o pătură ca să o stingă. Apa este oprită! Încearcă să ude pătura cât mai repede dar nu e suficient de umedă și ia foc și ea, se întinde mai mult flacăra.  Deja ne panicăm. Între timp ne dă afară din acea cameră pe mama, pe frate și pe mine pentru că se umpluse de fum. Sunăm la pompieri, ieșim în scara blocului și alertăm vecinii care vin cu ce apă au și ei prin casă. Și nu curge încă la robinet! Un vecin lucrează la poliție și are stingător de incendii. Asta oprește nenorocirea, cu greu dar o oprește. Au ars foarte repede cele două din trei camere, erau exact cele în care aveam lucruri: uniforma, hainele, tot ce îmi trebuia la școală, rochia de mireasă a mamei, costume naționale de mare valoare și altele. Între ele bijuterii. Numai ce făcusem mutarea, de la două la trei camere. Am dormit la vecini. A doua zi tata a mers să vadă ce a mai rămas prin scrum și praf.  Aproape nimic. Bijuteriile le-au găsit. Aurul se pare că nu arde prea ușor. Mama spunea că tata s-a simțit atât de vinovat de ce se întâmplase, încât parcă îl vede cum se retrage pe marginea pervazului, gata-gata să se arunce în gol. Ea îi spune: „Stai, ce faci? Nu e îndeajuns că nu mai avem nimic? Vrei să ne lași și singuri? Lucrurile se fac, banii se fac. Dar pe tine cine te aduce înapoi? Suntem împreună, te iubim! Nu ai vrut să se întâmple nenorocirea. Bine că suntem sănătoși și trăim cu toții!”. A fost și ceva care ne făcea să zâmbim, fratele își pierduse un adidas în foc, îi erau mari și altul rămăsese în picior.

Mihaela Andrei: „Atunci am învățat că pot reclădi orice, că totul este posibil dacă familia e unită și suntem sănătoși. Iubirea face totul posibil!”

Timp de aproximativ două luni am locuit la sora mamei. Nu a venit nimeni în ajutorul părinților din punct de vedere financiar. Ca să refacă apartamentul le-am dat banii strânși de-a lungul a mai mulți ani. Pe timpul comunismului nu aveau ce să ne cumpere la aniversări ori sărbători și ne dădeau bani. Cum nu se devalorizau, însemna ceva suma strânsă. Surpriza a fost că și fratele meu pusese banii deoparte. Și mai mare surpriză că la rugămintea adresată mamei, aceea de a-mi cumpăra vioară când va fi renovat apartamentul, fratele meu a zis că vrea să fie și banii lui alături de ai mei.

A urmat un mare gol, vid aș putea spune: Uniforma de plastic nu de bumbac și pix în loc de stilou (adoram stiloul și uniforma de bumbac) și toate mărțișoarele ori mărunțișurile la care țineam se făcuseră scrum!

Mătușa care se plângea la vecini că abia așteaptă să plecăm de pe capul ei. Dormeam la ea numai eu și fratele. Părinții dormeau pe jos în apartament, în camera care nu arsese. A fost o perioadă grea!

Dar atunci am învățat că pot reclădi orice, că totul este posibil dacă familia e unită și suntem sănătoși. Iubirea face totul posibil!

Am pierdut printre flăcări toate planșele mele. Îmi plăcea la nebunie să combin culorile ori să desenez figuri asiatice, aveam doamne în kimono-uri cu pălării și umbreluțe ori personaje din desenele animate, cum era Sandy Bell. Profesorul de desen voia să mă convingă să fac ceva și în direcția asta. De atunci nu am putut să mai pictez ori desenez. În tot necazul a fost și ceva bun. Am văzut solidaritatea vecinilor. Și am fost ajutați să nu se extindă focul și să sară în aer blocul. La parter erau butelii fiindcă era un magazin și autoservire.

Ba se poate să studiezi vioară autodidact, aproximativ doi ani, profesorul de muzică să îți spună că nu poți face asta și totuși să cânți la 14 ani pe scenă cu acest instrument la care studiul se începe de la 6? Apoi să ajungi la facultate. Vreau să îmi descrieți întregul proces educativ.

Debutul meu pe o scenă a fost la vârsta de 5 ani. Am cântat celebra poezie „Cântec” de George Coșbuc. Mama spune că era o gălăgie în sala Casei de Cultură de nu puteai auzi ce era pe scenă și când am început eu să cânt deodată s-a făcut liniște. Am reușit să atrag atenția. Mie mi se părea că fac cel mai ușor lucru de pe pământ atunci când cânt. Pe parcurs am avut impresia că alte colege sunt mai talentate ca mine și totuși am continuat să cânt într-una. În perioada școlii primare aveam o colegă care făcea multe cadouri învățătoarei și era foarte lăudată în ceea ce privește vocea. Avea o voce frumoasă. Chiar și eu credeam că este peste mine. Însă în clasa a V-a a venit în clasă un domn care a întrebat copiii: „Cine are cea mai frumoasă voce de la voi din clasă?” și toți în cor au spus: „Mihaelaaaa!!!!!”. M-am înroșit și nu mi-a venit să cred.

Aveam un diriginte minunat, profesor de limba română. Obișnuia să întrebe după ce ne citeam compunerile: A cui compunere v-a plăcut cel mai mult? și răspunsul să fie: Mihaelaaaa! Uneori zăream și ochi în lacrimi.

Începând de la acea întrebare la care toți colegii mi-au recunoscut pasiunea și talentul au fost numai activități pedagogice la care participam cântând: cercuri de limba română, de limbi străine, de științele naturii, orice fel de activitate extrașcolară mă avea și pe mine în prim plan. La începutul cursurilor eu eram cea care dădea tonul imnului de stat, pe atunci „Trei culori” de Ciprian Porumbescu. Toți elevii școlii erau încolonați și cântau imnul zi de zi. Eu stăteam pe un fel de piedestal din fier și îi dirijam. Abia apoi se intra în clase la cursuri. Nu mai știu sigur dar cred că eram singura elevă care făcea asta.

Mihaela Andrei: „Eram, cum am mai spus înaltă, 1.74 cm, iar tata se temea să nu iasă vorbe în oraș cum că stau lângă profesor și este ceva rău acolo”

Mihaela Andrei: A urmat apoi studiul autodidact la vioară. Aveam un manual al autorilor „Geantă și Manoliu”, este un manual celebru. Toți violoniștii cu el începeau studiul. La începutul studiului, vioara pare un instrument sinistru, scârțâie și e foarte dificil de stăpânit sunetul. Aveam nevoie de perniță ori suport pentru partea care stă sprijinită de claviculă. Până se bătătoreau degetele ca să nu mai simți durerea, lua ceva timp. Domnul profesor de muzică superviza ce făceam eu. Și mai corecta câte ceva. Tatăl meu s-a oferit să îi facă dinții, mulți ani mai târziu chiar a făcut asta, ca schimb pentru acel ajutor. Dumnealui a zis că nu vrea nimic, totuși s-a supărat pe noi pentru că nu i-am făcut cadouri. Venea rar să vadă ce fac și mai mult mă descuraja, erau și momente când se mira de ce reușeam. Cu toate acestea l-am prețuit foarte tare! A lăsat niște urme de tristețe. Totuși am simțit că nu spune mereu adevărul în ceea ce mă privește. Simțeam că e supărat pe ai săi copii deoarece nu au vrut niciunul să studieze vioara. Mă împrietenisem cu fiica, Mădălina, ca să pot sta de vorba și să aflu cât mai multe despre muzică de la dumnealui. Locuiam la scări vecine. Și petreceam mult timp cu ea. La un moment dat stăteam atât de mult împreună pentru că părinții mai plecau la țară și eu rămâneam cu ea, dormeam împreună încât părinții se supărau. Le era teamă de gura lumii. Eram, cum am mai spus înaltă, 1.74 cm, iar tata se temea să nu iasă vorbe în oraș cum că stau lângă profesor și este ceva rău acolo. A pistonat-o atât de tare pe mama încât nu mai voia să mă lase să plec de acasă. Până când le-am făcut o scrisoare și le-am explicat cât de mult iubesc muzica și că în sfârșit pot lua cărți ca să citesc despre compozitori, să aflu mai multe. A fost un moment de impact. Le-am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie părinților și i-am găsit plângând. Mi-au spus atunci că mă vor susține în ce îmi doresc eu să fac.

Apoi a venit perioada liceului. Am dat admitere la Liceul Pedagogic din Drobeta Turnu Severin numai ca să pot continua și la liceu cu muzica. Dar Dumnezeu a vrut ca eu să ratez secțiile care aveau muzică, învățători sau educatori, și să am un diriginte care mă aprecia foarte tare, tot profesor de limba română.

A chemat părinții la o discuție după o ședință cu părinții și a insistat să caute la un liceu de muzică, din Craiova a zis dumnealui, o secție la care să pot merge. Părinții nu s-au interesat. În prima vacanță intertrimestrială mama a dorit să mergem la Filiași, lângă Strehaia, localitatea în care m-am născut ca să îmi ia palton. Menționez că deja le spusesem fetelor de la Internatul Liceului Pedagogic că nu le mai văd, că îmi iau adio de la ea dar eu voi pleca la Craiova la liceu de Muzică.

Mai era destul de puțin din vacanță și eram disperată pentru că ai mei nu făcuseră nimic pentru ca eu să mă transfer la muzică. Mai era puțin până să vină trenul și mama spune: „Ah, am avut un vis azi noapte! O voce îmi spunea că mergem degeaba să îți iau palton pentru că magazinele sunt închise dar rezolvăm ceva mai important. Așa că mergem!”

Exact ca în visul mamei erau închise magazinele, am luat o prăjitură dintr-o cofetărie și ne-am întors cu primul tren. Mama lucra la spital la salarizare și avea o memorie colosală. Ținea minte toate detaliile despre avans și lichidare, concedii, bancuri și rețete de prăjituri. În tren ne întâlnim cu o tânără doctoriță pe care o ajutase mama și o îndrăgea la rândul ei. Mama începe să mă laude. Eu o trag de mânecă. „Taci, te rog”, îi spun. Ea mai tare mă laudă. Fata mea este atât de talentată și de pasionată. „Își dorește”, eu zic „Taci!” ea și mai și. La un moment dat aud: „Doamna Tanța, eu locuiesc în bloc cu o familie care lucrează la Liceul de Artă din Craiova. Îi voi întreba pe vecinii mei dacă o pot ajuta pe fata dumneavoastră”. A fost atât de bine că mama a vorbit despre mine atunci! Am mers la Craiova și domnul Șopov proaspăt director împreună cu doamna profesoară de vioară m-au ajutat enorm. Eram convinsă că nu am cum sa fac vioară dar m-au dus la doamna de canto care a fost impresionată de vocea mea. Și a zis că merit să vin prin transfer că am vocea mai bună ca cea care intrase prima la admitere. Era primul an în care se începea studiul cântului clasic la clasa a IX-a. Am dat diferențe la câteva zile. Mi-au dat nota 10. A fost  încă un miracol.

Am studiat mult în liceu dar am vrut să am note mari și la cultură generală. Am terminat cu o medie de 9,60. Am luat Premiul I în clasa a XII-a. Am învățat mult și pentru Bacalaureat și mă simțeam epuizată. Stăteam în gazdă, mergeam la două săptămâni acasă. Îmi lipseau părinții. Mai ales, mama. Bineînțeles că doream să merg la Conservator, dar în același timp sufletul meu voia încă puțin de timp cu ai mei. Astfel, pentru că toată lumea făcea pregătire la București pentru studiile universitare eram conștientă că este foarte dificil să iau admiterea și într-o noapte am visat un porc ce mirosea foarte urât și mă strângea de gât. De a doua zi eram răcită bocnă. Înainte de asta făceam crize de fiere pe stradă. Țin minte că râdeau bețivii de mine. Eram foarte obosită pentru că învățam mult. Am fost bolnavă timp de o lună și jumătate. Fix perioada în care trebuia să dau admiterea. Am vrut să văd cum e pe scenă la admitere și am cântat așa, cu dureri crunte dar am luat o notă sub 6 deci am fost respinsă. Tata m-a așteptat cu flori în gară și a purtat cu mine o discuție aprinsă când am ajuns acasă. Mi-a spus că eu am ales arta și un domeniu care nu e pe gustul lui pentru că nu aduce un trai bun și că vrea să îmi asum asta. Că nu voi avea bani dacă fac ce îmi place. Eu i-am spus că voi avea de toate, dar îl rog să îmi mai dea o șansă. Așa că m-am pregătit pentru anul următor cum am putut. La noi nu era nici măcar o școală muzicală, într-un oraș mic de provincie  și pentru că singurul pian, de care aveam nevoie, era la noi în casă, am învățat-o pe o prietena notele muzicale și ea îmi dădea auz. Făceam mult solfegiu și mergeam o dată la o săptămână sau chiar două la cel mai bun profesor de teorie muzicală din Craiova, la domnul Zamfir.

Mihaela Andrei: „În caietul de dorințe am scris așa: până la sfârșitul anului îmi cunosc dragostea și mă și căsătoresc!”

Studiam zilnic, cu orele. La canto am mers și mai puțin. Cam la o lună și jumătate. Toți ceilalți mergeau mai des. Dar părinții mei făceau eforturi uriașe iar eu nu puteam să le cer mai mult. Ascultam mult pe Maria Callas. Mi-am construit un repertoriu și îl făceam cât de bine puteam. Am studiat mult și teorie muzicală. Domnul Zamfir mă pregătea atât de bine încât mă gândeam la un plan de rezervă dacă cumva nu iau la canto să încerc la pedagogie muzicală și să încerc anul celălalt. Se mai puteau da examene de diferență de la o facultate la alta a Universității de Muzică. Tata a văzut angajamentul meu pentru a-mi transforma visul realitate și a început să mă încurajeze. Într-una îmi spunea „Fata mea intră prima!” Eu îi spuneam că sunt sigură că reușesc dar este bine și ultima la ce greu era, iar el o ținea una și bună. La prima etapă, eliminatorie, am luat nota 9, la cea de a doua etapă, formata din: teorie muzicală, solfegiu la prima vedere, auz și istoria muzicii am obținut 10 și la recitalul de canto am luat tot 9. Tata a venit pe parcursul examenului meu să mă susțină și făcea calcule tuturor candidaților. După ce am luat 9 și 10 la primele etape acum voiam și eu să fiu prima. Asta s-a întâmplat!

Citește și: Cornelius Zirbo și relația sa specială cu muzica: „O expresie profundă prin care toți într-un glas ne exprimam recunoștința față de Dumnezeu pentru dragostea și bunătatea lui față de noi”

Iarăși Divinitate pentru ca observ o sincronicitate la un număr. La 33 deveniți soție. Un nou început, un nou statut. Cum a apărut iubirea și ce v-a convins la ea?

11. În anul 2008, înspre 2009, eram în Italia. În vizită la Crina, prietena care fusese lângă mine în perioada în care studiam pentru facultate. S-a căsătorit cu un cetățean italian, acum era bucătăreasă și locuiau în zona Toscanei în apropiere de Turnul din Pisa. Eu știu italiană si a fost o mare bucurie să petrec două săptămâni la ea, în familia proaspăt făcută și să mănânc tot felul de bunătăți gătite pentru mine. Am ieșit în stradă în noaptea de Revelion, italienii cântau în grup. Nu mai trebuie să spun ce popor muzical sunt! La un moment dat mi-am zis: Dacă întorc capul și văd două pahare de șampanie unul lângă altul eu anul acesta îmi cunosc dragostea și mă și căsătoresc! Întorc capul și văd două pahare unul lângă altul pe un zid! Acesta a fost primul gând.

După aceea mi-am scris dorințele pentru noul an.

Între dorințe era: o locuință, o garsonieră, pentru că eu plăteam chirie cât era salariul meu, nu se mai putea.

Căsătorie. Am scris așa: până la sfârșitul anului îmi cunosc dragostea și mă și căsătoresc.

A apărut oportunitatea de a cumpăra o garsoniera și părinții m-au ajutat.

Mihaela Andrei: „Mama a fost toată blândețea, toată bunătatea, sursă de hrană din toate punctele de vedere pe care eu le-am putut avea”

Când m-am mutat în ea tata îi spunea mamei: „Acum are și căsuță fata noastră. Parcă văd că până la sfârșitul anului iau zaibarul în spate și mergem la nuntă! Atât ne-ar mai lipsi”.

În octombrie colegul meu mi-a propus să îmi facă cunoștință cu unul din frații lui și să ieșim la o cafea. Mi-am zis că dacă nu îmi place de el nu merg la a doua întâlnire. Din prima conversație telefonică cu soțul meu am simțit o afinitate cum nu mai întâlnisem. Nu ne săturam să împărtășim păreri despre viață, despre muzică. Am sta vreo șase ore împreună. Chiar îmi părea rău că se făcea ora 11 noaptea și el nu avea cum să meargă în Cernica cu altceva în afară de taxi, pe atunci stătea cu tatăl. A fost exact cum îmi doream. Știind ce vreau a fost ușor să realizez că pe el îl vreau. Ajunsă acasă, după prima întâlnire, mama era la mine. Îmi spune: „El e!”, iar eu o întreb: „De unde știi?”. O mamă simte.

În 7 noiembrie deja eram logodiți. În 22 căsătoriți civil și în 26 decembrie căsătoriți religios. A fost din nou cum a zis tata.

Mereu amintiți de tata. Care este imaginea mamei? Cum a fost încercarea din 2013?

Mama era cea mai bună prietenă a mea. O iubesc dincolo de cuvinte! Încercarea din 2013 ne-a separat cumva. Pentru că nu se mai putea conecta la noi. A rămas prinsă în vârtejul de întrebări fără de răspuns. De ce are atâtea probleme de sănătate, diabet, glaucom din naștere, început de cataractă, diabet, probleme cu varicele? De ce tocmai ea? De ce? De ce?. Nu a găsit răspunsuri și acceptare. Și situația a luat o întorsătură neașteptată. S-a operat la timp, a făcut tratamente oncologice la timp, dar psihicul ei a alunecat. Pentru că a consumat-o de energie acel vârtej. Mama stătea în bucătărie, gătea mereu bunătăți, când studiam. Datorită ei și tata a fost convins să mă sprijine în pasiunea mea. Mama a fost toată blândețea, toată bunătatea, sursă de hrană din toate punctele de vedere pe care eu le-am putut avea.

Citește și: Cristiana Bucureci: „Creează, visul tău nu este să devii CEO la vreo multinațională. Acesta e visul părinților poate”

Mihaela Andrei: „Niciodată nu ești pregătit să îți pierzi părinții”

Vorbim despre ea la timpul trecut, din păcate, chiar în această perioadă în care ne conectăm pentru interviu. Este pregătit vreodată un copil pentu plecarea mamei? Cum vă e în suflet?

Niciodată nu ești pregătit pentru asta. Și nici nu am vrut să mă pregătesc. Părea pentru mine că dacă mă gândesc la asta trebuie să fiu puternică. Nu, în privința asta nu am cum să fiu puternică! Puterea este numai de la Dumnezeu. Dar mama mi-a trimis și de dincolo iubire.

Legătura noastră de sânge și iubire a fost, este și rămâne unică! Iubire infinită, necondiționată!

În anul 2013 de trei ori într-o noapte am avut același vis, cu același mesaj dat de o voce de bărbat: „Mihaela, mama ta e grav bolnavă! Trebuie să o aduci la operație la București!”

Prima dată înainte de miezul nopții, a doua la miezul nopții și a treia dată la ora 4 dimineața. Orele biblice!

Pe atunci mama fusese la operație de varice la Timișoara și făcuse alergie la substanța de contrast. Era nevoie să repete operația și se temea. În timpul visului nu înțelegeam de ce trebuie să vină la București. În Timișoara avea verișoarele care o ajutaseră și prima dată.

Insistența acelei voci masculine și faptul că mi-a arătat pe sânul ei drept, în lateral și pe axila dreaptă pansament.

Nu știu, m-am speriat tare! Era vorba de altceva!

Ultima strigare a vocii, de la ora 4 dimineața, m-a îngrozit atât de tare încât m-am ridicat în lacrimi din pat, cu pulsul accelerat la maximum. Era 3 septembrie 2013. În 6 septembrie eram la Strehaia, la părinți. L-am rugat pe soțul meu să mergem la ei încă puțin. Mai dura până începea școala și puteam prinde încă un weekend cu ai mei.

Mama a intrat puțin cu mine în baie. Dintr-o dată s-a palpat la sânul drept și a simțit o intăritură. A exclamat: „Ah, ce am aici la sânul drept?!”

Eu am știut despre ce era vorba și i-am spus soțului meu. Nu e de bine! E rău! O ducem la București!

La început de octombrie era operată la Polizu. Doctorii nu au pregătit-o pentru adevăr. Au presupus că noi trebuia să îi spunem. Și noi i-am spus, dar ea nega. Și nu a fost nimeni care să o pregătească pentru ce urma.

Însă, exact ca în visul meu de la ora 4 dimineața, avea pansamentul pe dreapta pe sân în lateral și axilă. Avea doua tumori destul de mari. Stadiul 2 înspre 3. Dacă nu venea atunci recuperarea era și mai dificilă.

Anul acesta, în primăvară, altă voce masculină mi-a spus ceva foarte dur și care m-a trezit tot supărată: „Mihaela, știu că tu o iubești pe mama ta, că abia aștepți să o sărbătoriți la cei 70 de ani dar, cu părere de rău îți spun! Mama ta e foarte bolnavă, suferă de prea multe boli. Din păcate, nu apucă să o serbați la cei șaptezeci de ani”.

Am intrat eu în negare. Am povestit visul soțului meu și el încerca să mă liniștească, să îmi spună să nu cred în vise. Acest vis m-a avertizat și m-a pus în gardă! Și s-a adeverit.

Mihaela Andrei: „Cred că Dumnezeu ne-a creat pentru a experimenta bucuria în antrenamentul pe care îl facem aici pentru viața veșnică din Rai”

Și totuși, mama. Știu că vă doriți mult un copil, dar că procesul este unul îndelungat. Mama, tata și copilul formează un întreg. Mai întâi este femeia, bărbatul plus Dumnezeu. Dumnezeu trimite copilul! Cum arată acest proces, în viziunea dumneavoastră?

Și aici am avut o parte din „contribuție”! Mi-a fost foarte frică de nereușită. La 24 de ani am avut prima vizită la un medic ginecolog. Acesta mi-a zis că am uterul infantil și că va fi greu să am un copil. Ulterior, nimeni nu a confirmat așa ceva. Dar pe mama a speriat-o diagnosticul dat de acel medic. Cred că am asimilat teama ei de a nu mă pierde în această dorință de a aduce pe lume un copil. Este posibil! Totuși, când l-am cunoscut pe soțul meu, l-am văzut tatăl copiilor noștri. Încă sunt convinsă că acest lucru este posibil cu toate încercările date și de mercantilismul medicilor pe care i-am întâlnit. În fond, sunt mamă atâtor elevi care fac lecții cu mine. Iubirea pe care o dăruiesc e și un exercițiu de a înțelege că acei copii pe care ni-i dă Dumnezeu sunt numai „cu împrumut”. Asta simt eu! Mă văd mamă! De fiecare dată când un copil zâmbește și îi fac o bucurie, dragostea pe care o transmit este aceea a unei mame.

Dar mă văd și în familia mea. Sunt sigură că reușesc!

Doar că, probabil, povestea mea e mai anevoioasă tocmai pentru a contribui mai multor femei.

Ce îi aduce fericire Mihaelei?

Mihaela Andrei: Aici e simplu, bucuria. Bucuria de a fi cu cei din familie, cu cei din jur. De a face bucurie! Și cred că Dumnezeu ne-a creat pentru a experimenta bucuria în antrenamentul pe care îl facem aici pentru viața veșnică din Rai.

Mihaela Andrei: „Asociația de Chitară Valahia a luat naștere din nevoia de a sprijini tinerii muzicieni dar și pentru a putea susține anumite evenimente în lipsa unui impresar”

Trei CD-uri în trei ani consecutivi (cu muzică plus versuri create de soț), primul dintre ele în același an în care nu mai ai tată. Se spune că scriitorii au scris cel mai frumos, când în suflet era tristețe. Care a fost motivația Mihaelei pentru o asemenea constantă.

Începând cu 2009 de când am devenit un cuplu, am început și să cântăm împreună. Mai întâi pentru a cânta colinde. Apoi soțul meu a început să creeze pentru voce și chitară. Unele colinde au versuri binecunoscute iar altele au și textul creat de soț. Astfel, de pe atunci, s-au tot strâns piese pentru cel puțin un CD. Am înregistrat imediat cu ajutorul fratelui lui mai mare, Constantin Andrei, primele 10 colinde. Și cântece în spirit românesc. Menționez aici pasiunea noastră comună pentru muzica tradițională. Au fost CD-uri de prezentare, nu ceva lucrat în studio. În anul 2017 deja voiam să înregistrăm, rând pe rând, mai multe din piesele compuse de soțul meu. Atunci a venit momentul. Soțul meu și-a dat seama că pentru a mă sprijini mai tare e necesar să mă aducă la ce iubesc mai mult. Am început cu „Zori de nea”, anul următor a urmat firesc și cd-ul cu „Cântece ca aodinioară”, ca mai apoi să reușim să înregistrăm și „Codex Brâncoveanu”, muzică și versuri Adrian Andrei.

Anul 2020 ne-a oprit. Ar fi urmat înregistrări cu lieduri pe versuri de Mihai Eminescu, Edgar Allan Poe și Paul Verlaine. Prietenul la care am înregistrat a fost nevoit să limiteze accesul deoarece are o mamă în vârstă și voia să o protejeze.

Cum a luat naștere Asociația de Chitară Valahia și ce faceți la un deceniu distanță?

Asociația de Chitară Valahia a luat naștere din nevoia de a sprijini tinerii muzicieni dar și pentru a putea susține anumite evenimente în lipsa unui impresar. A fost o vreme când profesorii puteau organiza concursuri însă din cauza unor abuzuri la prețul de înscriere la niște concursuri pentru preșcolari și școlari s-a interzis acest lucru, a devenit permis numai cu asociații sau fundații. La un deceniu distanță Concursul Național Treptele Chitarei a ajuns deja la a X-a ediție, Concursul Național de Canto Clasic Revelația Vocilor la cea de a VII-a și  Concursul Internațional Sing&Play tot la cea de a VII-a. Mai tânărul Concurs Studiile chitarei se află la ediția a II-a. Soțul meu dăruiește partituri originale câștigătorilor, de cele mai multe ori din creația lui didactică. Promovăm respectul pentru partitura originală și mai ales pentru creația muzicală didactică românească.

Mihaela Andrei: „Nici mama, nici tata nu fuseseră tratați egal de părinții lor și aveau această dorință ca noi să ne simțim deopotrivă iubiți. Să nu se ivească neînțelegeri între noi, iar fratele meu este pentru mine un înger”

Copilul ia de la mama și de la tata, însă se dezvolta pe relația dintre mama și ta. Cum v-ați dezvoltat dumneavoastră și fratele dumneavoastră? Cum va aveți?

Mihaela Andrei: Tatăl meu a iubit-o enorm pe mama. Și ea pe el. Au avut o poveste de iubire care a durat până ce moartea i-a despărțit, peste patruzeci de ani. Și ne-au crescut în această iubire!

Bunicii au fost personaje ocazionale. Țin minte discuții avute între părinți despre aceea că părinții tatălui erau la Tismana, sat Sohodol și nu aveau condiții bune de locuit la ei iar ai mamei se preocupau de ale lor. Mergeau la băi și nu acceptau să stam prea mult pe la ei. Mama a avut grijă de toți. Au stat în cameră cu bunica de la Tismana timp de câțiva ani, când ea nu mai putea să se îngrijească singură și deși bunica nu o plăcuse la tinerețe, mama i-a arătat foarte multă bunătate și iubire.

Revin la fratele meu. De mici am fost apropiați și în mod egal iubiți. Nu unul mai puțin și celalalt mai mult. Nu, deopotrivă alintați ori mustrați. Ceea ce cred că e rar.

Nici mama, nici tata nu fuseseră tratați egal de părinții lor și aveau această dorință ca noi să ne simțim deopotrivă iubiți. Să nu se ivească neînțelegeri între noi, iar fratele meu este pentru mine un înger.

A îngrijit-o pe mama, a fost cu ea, mai ales de când l-am pierdut pe tata, 2017.

Citește și: Povestea celui mai tânăr magistrat din Italia care și-a urmat dragostea și s-a mutat în București: Pio Cesare: „Atunci când s-a îmbolnăvit, nu am mai făcut nimic”

Fratele meu iubește enorm animalele și păsările, în special porumbeii. Datorită unui porumbel lovit pe care mama l-a luat de pe drum să îl oblojească, el a făcut pasiune pentru porumbei și apoi crescătorie. Mi-a spus cum ii povestea dragul de tata că porumbeii pot veni de la mii de kilometri distanță și că perechile nu se despart niciodată, cum se întâmplă când moare unul dintre ei, celalalt se cerneste și stă văduv. Că asta l-a impresionat pe el. Pe lângă faptul că este profesor de educație fizică și antrenor, este columbofil. Campion județean și național!

Acum îmi amintesc un moment din copilărie în care eu greșisem cu ceva, o supărasem tare pe mama, iar fratele meu a luat vina asupra lui. Fratele meu și cu mine iubim toate animalele. De la părinții noștri am moștenit iubirea aceasta. Avem mai mulți câini la curte. De asemenea, iubește muzica și dansul. La muzică a stat puțin deoparte, ca să mă lase pe mine să mă bucur de mai mult succes iar la dans e neîntrecut. La cele populare, excepțional.

Iubește ca și mine copiii, este un profesor dedicat și foarte îndrăgit de elevii lui, cu foarte multe rezultate. A ajutat mulți copii de la țară să își împlinească visul. Făcea pregătire gratuită pentru tot felul de concursuri: atletism, handbal, fotbal, tenis de masă. Este absolvent al Facultății de Educație Fizică și Sport din Craiova.