De la toalete în fundul curții, clase mucegăite, înghețate și cu broaște pe sub parchet la școala recondiționată și tehnologizată 100%. Simona Voinescu, directoarea școlii din Popricani: „Mă simt cumva pedepsită de sistemul de învățământ”
Simona Voinescu este directoare la Școala Gimnazială Popricani, o localitate din zona metropolitană a Iașului. S-a născut și a crescut în Iași și chiar a învățat în copilărie la aceeași școală pe care azi o conduce. A urmat calea bătătorită a tatălui ei, care era învățător în sat, a ales liceul pedagogic și a rămas la catedră.
Simona Voinescu s-a întors în Popricani după vreo 9 ani în câmpul muncii și în foarte scurt timp a și fost propusă pentru funcția de director al școlii. Deși venea de la o școală mult mai mică, spune că nu a văzut niciodată asemenea condiții ca la Școala din Popricani: clasele erau înghețate, caloriferele lipseau cu desăvârșire din multe spații, clădirea era plină de igrasie și mucegai, iar sub parchet erau broaște și alte vietăți. Niște toalete insalubre, fără uși și fără niciun strop de condiții decente, zăceau în fundul curții.
Simona Voinescu a plătit din buzunar multe dintre reparații, după care a umblat din ușă în ușă, a bătut cu pumnul în masă și a cerut fonduri de reparații.
În pandemie, când toate școlile scriau proiecte pe fonduri europene pentru a primi măști și dezinfectanți, Simona Voinescu a cerut tehnologie.
Azi școala din Popricani arată chiar mai bine decât multe școli din marile orașe ale țării și asta datorită unui singur om: directoarea.
Însă departe de a avea un final fericit povestea noastră, Simona Voinescu are azi o mare provocare, aceea a umilinței pe care o primește din partea sistemului. Nu numai că nu e remunerată pe măsura acțiunilor și răspunderii ei, ba mai mult, câștigă mai puțini bani decât dacă ar sta la catedră și ar face job-ul de învățătoare de 4 ore pe zi.
Ce vârstă aveți?
Am 45 de ani 😊
Învățătoare?
Da.
Și la 45 de ani nu vă gândiți mai degrabă să vă petreceți timpul făcând lucruri pentru familie, pentru suflet? Ceea ce faceți dumneavoastră în școală mi se pare că vă mănâncă foarte mult timp…
Așa este, mai ales că am luat decizia de a-mi schimba locuința. M-am mutat în alt cartier și am început să echilibrez cumva lucrurile în viața mea pentru că, într-adevăr, se crease un dezechilibru. Era o muncă susținută zilnic, fără concedii, însă mi-am dat seama că pierd ani importanți din viață. De fapt nu pierd, sunt mândră de ce am făcut și probabil că dacă aș lua-o de la capăt, probabil aș proceda la fel. O funcție, cum este aceasta cu activitate de răspundere, nu numai că te obligă să fii responsabil pentru atât de multe lucruri și oameni, dar nu-ți permite luxul moral de a te mai gândi foarte mult la altceva. Trebuie să fii conectat 100% pentru a ajunge acolo unde trebuie.
Școala noastră nici nu arăta fizic ca o școală, nu avea nici condiții igienico-sanitare, nici dotări, colectivul este aproape dezbinat – pentru că nu a avut cine să-i unească pe oameni – și atunci era nevoie să mă implic ca să ajungem unde suntem azi.
Unde este școala?
Școala este în Popricani, la 13 kilometri de Iași, în zona metropolitană a orașului. E o comună mare, cu 9 sate ce are doar două școli cu personalitate juridică, a noastră fiind una dintre ele. E o clădire mare, frumoasă, cu o arhitectură aparte, construită în anul 1968 și finalizată în 1973. La construirea propriu-zisă, au contribuit voluntar consătenii mei. Clădirea a fost făcută cu fonduri de la stat, dar forța de muncă nu a fost remunerată, prin rotație, veneau oamenii voluntar și construiau.
Înțeleg că e școala în care ați învățat și dumneavoastră?
Da, este școala unde am învățat în clasele I-IV și unde și tatăl meu a fost învățător. Din clasa a V-a și eu și fratele meu am mers la Școala Normală Vasile Lupu din Iași, fostul liceu pedagogic.
De ce?
Tatăl meu fiind învățător, și-a dorit ca noi să îmbrățișăm această meserie. La mine s-a întâmplat, fratele meu a ajuns preot.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
