De la un drum peste deal, la un drum spre viitor: Povestea transformării lui Robert sau cum se construiește o generație extraordinară din oameni care spun #EOkSaFacemNoi

Sunt patru ani de când l-am întâlnit prima dată pe Robert. Era un băiețel tăcut, cu ochii mari, care privea lumea mai mult din umbră. Era clasa a IV-a și învățase să scrie și să citească abia de curând. Nu pentru că nu voia, ci pentru că viața lui fusese mereu cu câțiva pași în urmă față de colegii din clasă. Crescut într-o familie cu resurse limitate, cu drumuri grele și puține șanse, Robert învăța într-un colț de lume în care educația părea un lux, nu un drept.

Scriam atunci despre el pe LIFE.ro, cu emoția aceea pe care o ai când știi că scrii nu doar despre un copil, ci despre o întreagă generație lăsată în urmă de un sistem care funcționează doar pentru unii. A fost unul dintre primele articole care m-a făcut să cred și mai mult în ceea ce face Narada. Atunci, în pandemie, o tabletă – un simplu obiect pentru unii – a fost poarta lui Robert spre învățare. A fost gestul care i-a spus: „te vedem, meriți.”

Astăzi, m-am întors la el. Nu doar să văd ce mai face, ci să înțeleg cum arată transformarea atunci când îi dai timp, sprijin și încredere. L-am regăsit mai înalt, mai sigur, cu visuri conturate, cu planuri despre viitor și cu o voce. O voce care acum se aude clar.

Povestea aceasta nu este una de tipul „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Este una reală. Cu suișuri și coborâșuri. Cu emoții, efort și oameni care nu au renunțat. E o poveste despre ce se poate întâmpla când nu te mulțumești să ajuți „pe cine e mai aproape”, ci te duci și pentru unul singur. Chiar dacă locuiește „peste deal”.

Îți las mai jos parcursul lui Robert, scris cu grijă, cu respect și cu bucurie. E un drum care nu e doar al lui – e și al celor care au ales să creadă în el, când era doar un copil tăcut cu o tabletă într-o cameră mică.

Și dacă te întrebi ce înseamnă cu adevărat impactul în educație, îți răspund cu un singur cuvânt: Robert.

Descoperă povestea transformării lui Robert

Când un singur copil contează

Primăvara lui 2020 a fost, pentru mulți dintre noi, o perioadă de incertitudine. Școli închise, ecrane înghețate, copii care dispăreau treptat din orarul de zi cu zi. Era greu să ții pasul cu lumea, dar și mai greu să o recuperezi când o pierduseși deja.

Pe lista Narada, printre zeci de cazuri urgente, apărea și un nume scris simplu: Robert. Nu era un caz spectaculos. Nu era o campanie în sine. Era doar un copil care nu avea nimic din ce presupunea învățarea online: nici dispozitiv, nici internet, nici voce.

Dar a avut norocul să fie văzut.

„Atunci când îți propui să faci bine nu doar pentru un copil, sau pentru o singură familie, ci pentru un număr mare de copii, inevitabil ajungi să te uiți la cifre. Trebuie. Pentru că vrei ca binele să ajungă departe, să fie eficient, să conteze.

Așa a fost și în pandemie, când am decis să intervenim de urgență pentru a reconecta la educație copiii care rămăseseră complet deconectați. Ne-am mobilizat alături de voluntarii din organizație și am început să ne uităm cu atenție la ce spun studiile, la ce ne arătau analizele.

Unul dintre reperele pe care le-am avut a fost efectul de „summer gap”. Nu aveam încă date clare despre o pandemie la scară globală, dar știam din alte contexte că o pauză lungă de la școală îi afectează profund pe copiii din medii vulnerabile. În vacanțele de vară, de exemplu, pierd între 2,5 și 3,5 luni din cunoștințele acumulate. Cifrele ne-au spus clar: dacă nu facem ceva, pierdem generații întregi. Și atunci ne-am promis că nu vom lăsa niciun copil în urmă.

În primele deplasări din pandemie, una dintre destinații a fost Valea Doftanei. Îmi amintesc clar. Era printre primele sate vizitate. Am oferit atunci sprijin unei învățătoare, am dus laptopuri, tablete, cartele de internet. Am reușit să ajutăm mai mulți copii din zonă. Dar era un copil care nu locuia chiar în sat. Era „peste deal”. Drumul până la el era lung, greu, și ar fi însemnat încă o oră dus-întors. În cifre, era un efort mare pentru un singur copil.

Rațional, poate părea că nu merita. Dar nu am ales rațional. Am ales cu inima. Am ales să mergem după Robert.

Și a contat.

Pentru că, în acel context în care fiecare minut de conectare la educație însemna o șansă în plus, pentru Robert a fost momentul în care a început, cu adevărat, să învețe. Tableta primită atunci l-a ajutat să scrie, să citească, să prindă încredere. Îmi amintesc cum, la finalul clasei a IV-a, ne-a trimis o poezie scrisă de el. A fost o bucurie imensă pentru toată echipa.

De aceea cred, cu toată convingerea, că asta e una dintre lecțiile mari ale muncii noastre: să știm când să ne uităm la cifre și să știm când să le uităm. Pentru că uneori, decizia potrivită nu se ia din tabele. Se ia din inimă. Și pentru un singur copil, alegerea aceea poate însemna totul”, povestește Andra Munteanu, co fondator Narada și cea care, alături de voluntari, a dus personal tabletele atâtor copii în perioada aceea.

Au urcat dealul, au bătut la poartă și i-au înmânat tableta. Ceva s-a schimbat atunci. Robert nu a devenit brusc olimpic, dar a devenit vizibil. A început să participe. A început să înțeleagă. A început, pur și simplu, să fie.

„Pentru mine, tableta a fost începutul. M-a ținut cumva într-o zonă în care m-am simțit confortabil, nu m-am simțit forțat. Acolo am început să mă obișnuiesc cu scrisul, cu cititul… A fost ca un punct de plecare”

„De atunci, simt că am evoluat mult. Nu pot zice că s-a întâmplat într-o zi anume, dar dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că am crescut. A fost ca un plus în viața mea – ceva care m-a pus în mișcare. A fost un fel de energie care m-a dus mai departe. Și am ajuns aici.”, povestește azi Robert

Într-o lume unde deciziile se iau după cifre, Narada a ales să meargă contra curentului. Să creadă că un copil contează. Chiar și unul singur. Iar astăzi, acel copil e dovada vie că au avut dreptate.

Cine e Robert acum?

Când l-am reîntâlnit, Robert nu mai era băiatul tăcut care vorbea cu jumătate de voce. Avea aceeași privire curioasă, dar ceva se schimbase în felul în care își purta cuvintele: aveau greutate și curaj în ele, chiar dacă încă nu erau sufficient de clare.

„Eu nu simt că sunt foarte diferit. Mă simt același copil de acum patru ani, cu aceleași obiceiuri. Nu știu, poate doar că acum am crescut.

Văd că înțeleg lucruri pe care înainte nu le înțelegeam. E ca și cum, în timp, s-au așezat niște lucruri în mintea mea. Cred că asta e diferența: că am crescut. Atunci mă simțeam mic. Acum simt că sunt… mai mare. Și că am ceva mai mult.”

Robert are acum 14 ani. E în clasa a VIII-a, se pregătește pentru Evaluarea Națională, iar printre colegi nu mai e „băiatul care învață greu”, ci „băiatul care știe să deseneze în PowerPoint”, „care ajută la teme”, „care tace, dar când vorbește, are sens”.

Profesorii îl descriu ca pe un copil cu potențial real, mai ales în sport și informatică. Un antrenor venit în vizită la clasă l-a remarcat imediat pentru calitățile fizice – mobilitate, viteză, concentrare. Ar putea merge pe o direcție sportivă, dar Robert încă visează la altceva:

„Vreau să mă fac polițist. Mi-a plăcut mereu. Nu știu dacă o să reușesc, dar aș vrea să încerc.”

La ore participă, la teme muncește, iar în pauze râde cu colegii. Încă mai are momente când se retrage, când își pierde concentrarea, dar profesorii spun că e parte integrantă a colectivului:

„L-am avut pe Robert elev în clasa a VII-a, anul școlar trecut, și pot să spun sincer că mă simt privilegiată că l-am cunoscut.

Chiar cred că este o șansă pentru el faptul că a fost susținut, pentru că este un copil deosebit. Are mult bun simț, și asta contează mult la un copil în ziua de azi.

Fiecare copil are o poveste în spate, are ceva de transmis și cred că fiecare vine cu o misiune pe lumea asta.”, mărturisește profesoara lui de limba și literatura română.

Și poate că tocmai asta e marea schimbare – că Robert nu doar că poate, dar vrea. Și are contextul care să-i permită.

Ce spun ceilalți despre el?

Ștefania, colega lui de clasă

„La început, Robert era invizibil. Nu deranja, nu strălucea. Acum răspunde la oră, e activ, încearcă. Are un mod de a fi foarte așezat. Și nu, nu excelează la română, dar compensează prin seriozitate.”

Eva , colega lui de clasă

„La grădiniță nu vorbea deloc. Acum glumește cu noi. Nu e genul gălăgios, dar nici nu se mai retrage. Vine în echipă, ne ajutăm.”

Ana Clara Grecu, fost lui învățătoare

„Îmi amintesc și acum ziua în care l-am cunoscut pe Robert. Nu mai văzusem atât de multă tristețe în ochii unui copil niciodată. A trecut un an întreg până am văzut primul lui zambet. Timid, aproape cu teamă. Uneori avem impresia că fuge de noi, că încearcă să treacă nevăzut printre ceilalți copii. 

Încet, cu efortul pe care a fost dispus să îl facă, a început să se adapteze, să se integreze, să se simtă bine cu colegii lui. 

Și totuși, a fost nevoie de o pandemie pentru că el să se schimbe, să crească, să înflorească. Macar ceva bun a ieșit din asta, nu?

Acasă, în fața tabletei primită ca sprijin de la Narada, Robert a găsit puterea de a-și schimba in bine viața. A învățat să iasă din carapace, să viseze la tot ce poate deveni. Își dorea să se facă polițist, îmi voi aminti mereu asta!

A plecat spre clasa a cincea pregătit să înfrunte orice urma să vină și asta a fost foarte mult și pentru că a găsit în colegii lui înțelegere, sprijin, bucurie. Îmi amintesc cum toți l-au aplaudat când el a citit perfect prima dată!

Cu siguranță, nu voi uita multe lucruri despre Robert, despre relațiile pe care el a învățat să le dezvolte, să se bucure de ele. Era în clasa a cincea deja când l-am văzut, de la fereastra clasei mele, jucând fotbal în curtea școlii, împreună cu colegii lui. Încă îi văd fața luminată toată de zâmbet, râsul sănătos, de copil care se știe egalul celorlalți, care știe că e prețuit și acceptat de ceilalți. Mi-a umplut inima de lumină!

I-am urmărit parcursul școlar, pentru că da, anii au trecut și Robert e deja în clasa a opta!

Am discutat mereu in cancelarie cu profesorii lui, cu diriginta lui și toți mi-au spus numai cuvinte frumoase despre el! Robert nu a renunțat la visul lui de a fi cineva, de a avea o viață plină. Așa că el învață, se străduiește, luptă cu sine și nu se lasă. A avut rezultate bune la Simularea evaluării naționale. A avut medii generale peste 7. E respectuos, atent, implicat. Zilele trecute, vorbind cu profesorul lui de educație fizică, am aflat că i s-au propus să se îndrepte către canotaj, la un club național, care caută tineri  că el. Înalți, buni, muncitori. Eu sper din toată inima că el să accepte această propunere care ar putea să-i schimbe viața în cel mai frumos și neașteptat mod. Fiindcă Robert merită să i se întâmple lucruri bune, lucruri frumoase, așa cum sufletul lui este”.

Învățare, emoții și drumul spre autonomie

Transformarea lui Robert nu este despre performanță academică de vârf. Este despre echilibru. Despre cum se dezvoltă un copil atunci când este văzut, ascultat, susținut.

„Mă descurc mai bine. Mai am de lucru, dar mă simt mai sigur. Acum știu să învăț singur.”

Nu de puține ori, profesorii lui au fost nevoiți să stea aproape, să-l îndrume, să-l reorienteze. Încă are momente când visează cu ochii deschiși în bancă, când scapă firul lecției. Dar acum, diferența e că revine. Știe ce are de făcut.

La teme nu e mereu primul, dar le aduce. La proiecte nu e mereu liderul, dar participă. La activitățile în echipă e acolo, muncind. Și, deși nu o spune, știe că e pe un drum. Și că acel drum nu mai e închis.

Impactul care se simte în ani, nu în like-uri

Într-un sistem grăbit să raporteze cifre și să bifeze obiective, povestea lui Robert e o amintire vie că transformarea nu se vede peste noapte. Nu are grafic colorat și nici nu vine însoțită de breaking news. Dar ea există, în detalii care schimbă totul.

În modul cum se trezește dimineața, își pregătește ghiozdanul, își leagă șireturile și pleacă la școală cu gândul că acolo are locul lui. În cum participă la oră fără să se teamă că va greși. În cum îi ajută pe colegii lui la teme, fără să aștepte să fie aplaudat.

Sunt peste 45 de mii de copii ca Robert care au primit sprijin de la Narada în perioada pandemiei. Dar dacă te întrebi ce înseamnă concret acel ajutor, nu te uita doar la cifre. Uită-te la Robert. Asta înseamnă: continuitate. Dă-i unui copil o unealtă, și poate va prinde curaj. Întoarce-te la el și întreabă-l cum e, și poate își va găsi vocea. Crede în el, și poate o să creadă și el.

Lecția lui Robert pentru noi toți

Robert nu e doar un copil care a primit o tabletă. E un copil care, timp de patru ani, a fost privit cu atenție, încurajat discret, și însoțit cu respect.

Este dovada că sistemul nu funcționează perfect, dar că, prin oameni, se pot corecta nedreptăți. Este dovada că există soluții, dar mai ales că există speranță. Că dacă ai grijă de un copil acum, într-un sat uitat de lume, s-ar putea ca peste ani să ai lângă tine un om încrezător, empatic și curajos.

Robert este un copil de „peste deal” care, în timp, a învățat să construiască poduri. Către oameni, către sine, către viitor. Iar ceea ce ne spune el nouă, fără să ridice vocea, este poate cel mai important lucru:

Impactul nu este zgomot. Este ecou. Și e făcut de oameni. Profesori, părinți, voluntary, membrii ai echipei Narada, jurnaliști, donatori, companii, noi toți care am decis că #EOkSaFacemNoi în educație. Generația EXTRAORDINARĂ suntem noi. Oriunde am fi.

Dacă vrei să faci parte din povestea altui Robert, intră pe narada.ro și vezi cum poți susține un copil să rămână conectat la educație sau trimite un SMS la 8864 cu textul EDUCAȚIE. Pentru că niciun drum nu e prea lung când duce spre lumină.

Citește și: Robert, copilul care a învățat să scrie și să citească abia în clasa a III-a, datorită tehnologiei: „Dacă înveți, poți să ajungi cineva. Dacă te joci pe afară, nu prea ajungi nimic”