A învățat în America, dar s-a întors acasă pentru a schimba sistemul de sănătate din România. Cine este Diana Stoica, co-fondatoarea Donorium, voluntar din mamă în fiică

Diana Stoica are 29 de ani, iar de la 11 ani a fost voluntar în programele de educație  OvidiuRo (creat de mama ei, Maria Gheorghiu, și de Leslie Hawke), pentru copiii defavorizați din Bacău și apoi din Ferentari.

În clasa a X-a, cu puțin ajutor din partea lui Leslie Hawke și a fiului ei, Diana a plecat la studii în SUA, a terminat liceul acolo, s-a întors în România, unde a terminat Facultatea de Drept, iar la 25 de ani a devenit funcționar al Ministerului Sănătății, unde s-a zbătut doi ani pentru un pachet de legi legate de modernizarea sistemului de transfuzii în România.

Acum, la 29 de ani, Diana vrea să ajungă în Parlament și să se lupte de acolo pentru programele de sănătate publică pe care le-a gândit până acum cu experți din țară și din Europa.

Tu vrei să candidezi din partea Plus la alegerile parlamentare. Sigur că noi toți ne dorim ca oamenii care ne fac legile să fie tineri, progresiști, să meargă mai mult cu trotinetele decât cu SUV-uri masive. Dincolo de asta, Parlamentul este o instituție cu multe reguli interne, proceduri contra-intuitive. Cât de pregătită moral și nu numai ești tu să le faci față la 29 de ani ai tăi?

Moral, am încercat să mă pregătesc, nu știu dacă și sunt. Voi vedea.

Colegii din USR, când au ajuns în Parlament, au avut un șoc pe care l-am văzut cu toții: înjurături, jigniri și comportament suburban, nimic din ceea ce ne imaginam noi sau vedeam în Congresul american, unde avem dezbateri, în care, chiar dacă tonul este uneori agresiv, cuvintele exprimă argumente și nu invective.

Cred că mă va ajuta mult și experiența din Ministerul Sănătății, fiindcă acolo a fost prima mea interacțiune cu statul, din interior. Iar aceea a fost o experiență interesantă.

La mine s-a compus din două perioade, de fapt. O dată în 2016, când am făcut parte din guvernul tehnocrat, total diferită față de cea din anul următor, când am continuat să lucrez în MS, doar că în mandatul unui ministru numit politic.

Eu am ajuns la minister fiindcă, după incendiul Colectiv, am ajutat centrele de transfuzie și am pilotat programarea la donare de sânge. Practic, am făcut un micro-site, un pop-up, în care oamenii se înscriau, sunau, eu le răspundeam, îi consiliam dacă era nevoie, apoi îi direcționam către zonele în care puteau ajuta.

Pentru că am văzut că funcționează foarte bine, mi-am zis că vom face o campanie de informare, fiindcă realitatea este dramatică: dacă orice om între 18 și 60 de ani poate dona, de ce avem doar 2% donatori, când media europeană se află la 4% sau puțin peste?

După ce am discutat cu doamnele directoare și cu medicii din centrele de tranfuzie, mi-am dat seama că lucrurile erau mult mai complicate și că era nevoie de o reorganizare a întregului sistem și de o investiție în infrastructură.

De ce spun asta? Centrul de transfuzie din București a fost construit ca un bloc de locuințe. Avem o expertiză din 1991, când m-am născut eu, unde scrie negru pe alb că acest edificiu nu respectă normele de risc seismic. După 29 de ani de folosință pentru un alt scop decât cel pentru care a fost construit, structura lui este din ce în ce mai vulnerabilă.

Așadar, cel mai mare centru de transfuzii din țară, cel din Capitală, nici măcar nu se află într-o clădire care să fie sigură.

Atunci am început să mă gândesc la un plan integrat de rezolvare a problemei pe termen lung. Așa am ajuns la Ministerul Sănătății. Eu lucram deja cu experții și directoarele din țară la acest plan de resuscitare a sistemului de transfuzie.

Deci nu Vlad Voiculescu te-a adus la MS?

Eu eram deja acolo când am fost cooptată și în echipa lui. Am reușit să facem destul de multe în acest plan al nostru, dar nu am reușit, din păcate, să trecem legea fiindcă este interzis ca înainte de alegeri cu 6 luni să dai legi cu impact bugetar, așa cum era legea propusă de noi. Alegerile veneau la finalul anului 2016, iar noi eram undeva prin septembrie-octombrie când am finalizat proiectul.

Cum e să intri în sistemul de stat, zice-se, adăpostul tuturor sinecurilor de la noi, la 25 de ani și să vrei să schimbi lucruri radical?

Sistemul public este foarte diferit de ce știm noi ca mediu de lucru.

În 2016 a fost o experiență diferită: eram un grup de oameni din echipa lui Vlad, oameni ca noi, cu care puteai discuta. În anul următor, eu am ales să rămân în minister, pe un post de consilier al afacerilor europene, pentru a termina proiectul pe sânge ( nu am reușit, fiindcă nu am avut susținerea politică), dar am descoperit o nouă față a ministerului cu oameni care, cum spui și tu, o parte încercau să lucreze, o parte venea doar pentru a încasa salariul la finalul lunii și mai erau și inpertinenți, pe deasupra. Mă certau că nu am ce căuta acolo, fiindcă nu sunt medic. Iar eu încercam să le spun că nu trebuie să fii medic pentru a găsi niște strategii și niște soluții, mai ales că specializarea mea este juridică.

Eu am vorbit și cu acești oameni, „sinecurile”, care au venit acolo, acum 30 de ani, cu pofta de a schimba lucruri. Dar din cauza presiunilor politice și din cauza faptului că nimeni nu le-a ascultat nicio inițiativă, au zis: nu mai bine rămân liniștit, nu mă mai agit, dacă nimeni nu mă ia în seamă?

Drept dovadă, eu, cu toată determinarea mea, m-am chinuit un an de zile și nu am reușit să trec un pachet de legi fiindcă nu am avut susținere politică. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care statul este atât de slab: când se schimbă ministrul, care vine cu o echipă și cu niște directive de partid, nu se mai întâmplă lucrurile pe care instituția le are de făcut în mod normal, fiindcă intervin alte interese. Și cred că acesta este și motivul pentru care acești oameni, care, repet, veniseră cu bune intenții, au ajuns așa.

Iar oamenii cu inițiativă nu există în sistemul de stat fiindcă nimeni nu și-i dorește acolo.

Cu ce gând sau sentiment ai plecat din Ministerul sănătății?

Am plecat foarte dezamăgită și aproape deprimată. Era un loc diferit complet față de ce experimentasem eu până atunci. Eram deprimată fiindcă nu reușisem să fac niște lucruri pe care mi le propusesem. Iar acest proiect avea un impact real, dramatic pe alocuri.

În fiecare zi sunt pacienți care au nevoie de sânge și nu toți îl primesc, fiindcă sistemul nu este adaptat la realitatea contemporană.

Pentru mine a fost o dezamăgire profundă faptul că nu am reușit să mișc lucrurile mai mult decât mi-aș fi dorit. Adică efectiv să începem organizarea.

Ce am reușit să fac, și sunt mândră de asta, a fost că în 2016 am solicitat un audit din partea Comisiei Europene, care a venit și, pentru că eram acolo și puteam să le arăt toate centrele așa cum erau ele în realitate, altfel ar fi fost plimbați cine știe pe unde și nu ar fi văzut centrele pe care trebuiau să le analizeze.

Experții Comisiei Europene au întocmit un plan de măsuri, dar recomandările pe care le-au dat în urma auditului nu au fost adoptate nici acum, după 3 ani. Iar acele concluzii propuneau exact ce propuneam și noi: reorganizare, eficientizare, informatizare de la venă la venă, adaptarea infrastructurii, investiții în aparatură și în clădiri.

Să ne întoarcem un pic la implicarea ta în evenimentele de la Colectiv? Cum ai ajuns acolo?

M-am trezit în dimineața de după incendiu, am deschis pagina de Facebook și mi-a bubuit tot în față. Din fericire, nu am avut niciun prieten care să fi fost acolo sau să fi pățit ceva, dar Ionuț Oprea, un băiat pe care îl știam, începuse niște tabeluri de organizare a resurselor și a oamenilor care aveau nevoie de ele.

Eu, acest mic critic, le-am propus altă manieră de lucru. Și Ionuț a zis: „hai cu noi, atunci!” Așa am ajuns în acest grup de voluntari „Colectiv Info” (sigur că erau multe alte grupuri similare), iar ce făceam noi era să direcționăm resursele care veneau dinspre companii, dinspre oameni, autorități publice (de pildă, ajutor pentru înmormântări), înspre beneficiari: pacienții din spitale, aparținătorii lor, oamenii care aveau nevoie de ajutor. Deci noi doar le făceam legătura, iar pe la noi nu trecea niciun ban.

Când ai realizat tu dimensiunea reală a acestui incendiu?

Cred că în acele săptămâni în care pacienții ne povesteau cât de tragică este situația din sistem. Noi știam câte resurse duceam către sistem și apoi auzeam ministrul, autoritățile spunând la televizor că „avem de toate”. Ne pica cerul în cap fiindcă știam cum căram, cu voluntarii noștri, mașini de medicamente, scutece pentru adulți și tot ce trebuia pentru ca pacienții să fie în condiții decente.

Eu nu avusesem nicio interacțiune cu sistemul medical până atunci. Bine, am avut capul spart de două ori, când eram mică, dar nu am fost niciodată internată și nu conștientizam niciodată până atunci cât de gravă era situația. În plus, eu eram prinsă pe partea de educație, lucram la OvidiuRo, în proiectul „Fiecare copil în grădiniță”.

Cum ai ajuns la OvidiuRo?

Mama și Leslie Hawke au co-fondat Asociația OvidiuRo. Iar eu, în copilărie și în adolescență, eram printre primii voluntari ai programelor lor. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, desigur. (râde)

Când eram în clasa a V-a, mama și Leslie s-au cunoscut și au decis să facă ceva, așa că ne-am mutat la Bacău.

Cum s-au cunoscut?

Leslie era voluntar Peace Corps, iar mama, Maria Gheorghiu, era învățătoare la Școala 193 din Drumul Taberei. Ea a început, pentru prima dată în România, programul Step by Step, iar eu am fost în prima generație de elevi ai acestui sistem de educație.

În plus, mama încerca să beneficieze de resursele și de experiența celor de la Școala Americană. Leslie, care venise în România ca expert, s-a interesat despre un context sau despre oameni cu care ar putea colabora și ajuta pe partea de educație. Așa a ajuns să discute cu mama.

Am fost și eu la prima lor întâlnire. Cred că aveam 10 ani și, când am văzut-o pe Leslie îmbrăcată toată în negru, am crezut că este în doliu. Aveam să aflu apoi că americanii se îmbracă deseori așa, mai ales cei din New York, dar eu nu văzusem niciodată asta. (râde)

Atunci au hotărît să meargă la Bacău, unde Leslie era repartizată, să analizeze situația și să vadă ce poate face, fiindcă acolo existau foarte multe comunități sărace.

Acolo au început două proiecte în paralel, care au pornit de la o nevoie pe care ele au sesizat-o stând la o cafea în oraș: copii care cerșeau. Firesc, ele s-au întrebat de ce acei copii nu sunt la școală în timpul zilei, ci cerșesc. S-au interesat despre probleme și au aflat ceea ce noi știm bine acum: familiile sărace nu-și trimit copiii la școală fiindcă nu au cu ce să se îmbrace, ce să le dea de mâncare. Părinții acestor copii nu înțelegeau neapărat importanța educației. În plus, erau discriminați, fiindcă majoritatea erau romi, săraci, care miroseau, fiindcă, nu-i așa?, se spălau la lighean, cum ar fi putut mirosi?

Mama și Leslie au conceput două programe: pe de o parte, luau toți copiii și îi integrau în clasele la care ar fi trebuit să fie, un soi de „a doua șansă”; pe de altă parte, ajutau mamele să primească o calificare și să-și găsească un job, astfel încât ele să poată sprijini familia și să se dezvolte, fiindcă mamele erau mult mai deschise la schimbare.

Am făcut această intervenție vreme de câțiva ani, apoi ne-am dat seama că cea mai eficientă investiție era la vârste de până în 5 ani, fiindcă atunci creierul se dezvoltă cel mai mult.

O parte din fondurile necesare veneau din SUA, iar cealaltă parte venea din școala privată pe care o creasem în Bacău și unde părinții care își înscriau copiii plăteau taxă.

Cum a fost pentru tine, Diana, să-ți lași colegii din București și să te muți, la 11 ani în Bacău, un oraș cu care aveai vreo legătură?

Nu am avut nicio legătură cu Bacăul. Dar nici nu am avut altă opțiune, mama a decis asta pentru mine și m-am supus. (râde)

Măcar ai protestat?

Am protestat, dar să știi că nu foarte mult. Mi se părea chiar interesant să mă mut în alt oraș. Iar schimbarea nu a fost atât de radicală, mai ales că eu terminasem clasa a IV-a, deci urma oricum să intru în alt tip de sistem.

Cum ți s-au părut orașul, copiii?

M-a amuzat foarte tare accentul. (râde)

Totul mi s-a părut foarte interesant. Orașul era mult mai mic, practic ajungeam în 5 minute la școalăm iar una peste alta mi-a plăcut mult să stau trei ani acolo.

Cum a fost să ajungi în zone cu copii defavorizați și cu care, locuind în București, probabil că nu te-ai fi întâlnit?

La început nu am înțeles de ce copiii nu erau la fel ca mine. În bula mea, copiii aveau părinți care puteau să le ofere tot ce aveau nevoie.

Așa încât mi s-a părut nedrept de atunci să văd că existau niște copii sărmani doar pentru că s-au născut în alt loc.

Mama și Leslie au încercat să-mi explice aceste lucruri și practic, ce am putut eu să fac a fost să mă implic. Făceam voluntariat și la școala privată, ore de desen cu copiii, iar cu copiii din ghetourile din Buhuși făceam dansuri și desen.

Probabil că una dintre cele mai cunoscute informații despre Leslie Hawke este faptul că fiul ei este un celebru actor de la Hollywood. Ajută, impactează acest lucru; cum e să lucrezi cu ea?

Leslie e o tipă foarte faină, Ethan este și el foarte mișto. Ei sunt oameni normali. Sigur că, în România, presa era fascinată de faptul că Leslie a lăsat America să ajute copiii din România, iar românii nu prea înțeleg de ce ar face cineva asta.

Pe mine mă deranja altceva, mai ales din modul în care presa trata subiectul, fiindcă de multe ori nu o mai menționau și pe mama, ci doar pe Leslie, când ele doar împreună au reușit să facă proiectul posibil. Împreună au contribuit, fiecare cu partea ei de experiență și abilități și nu cred că ar fi reușit vreodată să facă proiectul dacă nu erau împreună.

Eu și Leslie am lucrat împreună și ce am învățat cel mai mult de la ea a fost un soi de supra-rigoare asupra lucrurilor. În plus, ea scrie foarte bine și este foarte atentă la formatarea unui text, la gramatica lui.

În plus, amândouă erau foarte reziliente, nu se dădeau bătute cu niciun preț. Toate astea m-au format pe mine ca om.

Leslie este acum o pensionară ca oricare alta, s-a retras în Texas, cu soțul ei și cu un cățeluș.

Pe Ethan Hawke l-ai cunoscut?

Pe Ethan îl știu de mică. El m-a și sprijinit, fiindcă trebuia să merg la universitate în SUA, să plătesc taxa de aici, de la Școala Americană. E un om foarte fain, foarte relaxat.

Am mai cunoscut câțiva actori de la Hollywood care nu aveau nimic din relaxarea și firescul lui Ethan. El se bucură de lucrurile simple. Avem o casă la Merei, la țară, unde venea și el și mergeam la plimbare. E un om normal, firesc. Se bucură de lucrurile simple mai mult decât de toată strălucirea cu care îi înconjoară marketingul Hollywood-ului.

Deci, în clasa a VII-a te întorci în București. De ce?

Voiam să extindem proiectul „Fiecare copil în școală”, iar obiectivul nostru era să facem din el un program național. Pentru asta a trebuit să revenim în București.

Eu am mers la școală, iar mama și Leslie au creat programul acesta în sectorul V, la Școala 141 (aceea căreia i s-a prăbușit tavanul acum un an de zile). Ulterior, am redus vârsta la cea pre-școlară, iar proiectul a devenit „Fiecare copil în grădiniță”.

Le-am ajutat și eu: am fost în ghetourile din str. Livezilor, unde vorbeam cu familiile, vedeam de ce aveau nevoie și păstram această strategie integrată a proiectului. Aveam grijă ca cei mici să aibă hăinuțe, hrană, încălțăminte, rechizite, asiguram și asistență medicală primară (analize, vaccinuri), adică tot ce aveau nevoie pentru ca să poată veni la școală.

Cum te formează această experiență?

Ce m-a fascinat întotdeauna a fost să realizez că nu suntem, niciunul dintre noi, mai presus decât acești copii care au crescut în Livezilor. Cu nimic. Noi doar am fost mai norocoși. Am cunoscut copii foarte isteți care nu au fost o zi la școală, care nu au avut parte de niciun pic de suport educațional și sunt super-smart.

Deci, pe de o parte am realizat că suntem super norocoși, iar pe de altă parte mi-am dat seama că avem responsabilitatea de a-i ajuta pe acești copii.

De ce ai vrut să studiezi în SUA?

Pentru că îmi plăcea foarte mult America, foarte diferită de România.  Vizitasem țara, în clasa a VI-a, când am fost într-un tur al universităților, apoi în clasa a VIII-a și mi se părea foare mișto; total diferit față de sistemul educațional de aici. Voiam să învăț acolo, mi se părea totul mult mai adaptat la realitate, cu mult mai multe resurse, exact ca-n filme.

Și când ai ajuns acolo ce-ai constatat?

În clasa a XI-a, când am ajuns în SUA mi-a fost foarte greu, fiindcă lăsasem în țară un cerc de prieteni, iar acolo am ajuns într-un colectiv total nou.

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, nu neapărat că nu mă înțelegeam cu oamenii, dar majoritatea erau împreună din clasa a V-a. Se cunoșteau, aveau cu totul și cu totul alte cutume.

Am fost destul de deprimată cât am stat acolo, fiindcă îmi era destul de greu să nu am prietenii cu mine și să nu am nici flexibilitatea cu care mă obișnuisem aici, în România. Acolo practic, eu nu locuiam în oraș. Locuiam într-o suburbie, nu aveam permis, lucru pe care ceilalți colegi îl aveau de la 16 ani. Nu aveam autobuze și depindeam întotdeauna de cineva să mă ducă unde aveam nevoie.

În ce zonă ai ajuns?

Am fost în statul Ohio, într-o suburbie a capitalei, în casa fratelui lui Leslie, care a acceptat să mă găzduiască în acei ani.

Focusul meu era pe educație, să reușesc să adun toate creditele și să pot absolvi liceul. Regula la ei este că la finalul liceului, pe lângă examenul final, similar cu bacalaureatul (acolo sunt SAT) trebuie să ai un număr de credite, adică niște materii obligatorii pe care trebuie să le faci. Așa că eu trebuia să recuperez materia și să primesc aceste credite.

Finalmente am decis să nu aplic la universitate. Acolo se trimit aplicațiile cu un an înainte. Eu nu am făcut-o și m-am întors în România.

Mă gândeam că o să-mi rămână opțiunea să merg acolo pentru un MBA, dar „life happens” și nu am mai găsit ocazia să mă întorc la studii.

Universitatea am terminat-o aici, în țară. Am terminat Dreptul. Nu știam exact ce voiam să fac atunci când am revenit în țară, dar aveam câteva mătuși avocate, mama se uita la Ally McBeal când eram mică și mi s-a părut cool să dau la Drept. (râde)

Și a fost cool?

Cam da. Mi se pare foarte util ce am învățat acolo, iar experiența a fost faină. Dar era totuși departe de ce îmi imaginam eu și vedeam în filme: dezbatere, argumente, furtuni de idei.

Am muncit mult: am făcut internship la trei societăți de avocatură, am fost într-un program, Busola în carieră, menit să te ajute să înțelegi ce vrei să faci după terminarea facultății; am făcut internship la Ministerul Justiției, am ajuns și la Parchet, unde mi-a plăcut foarte mult.

Și de ce nu ai rămas la Parchet?

Fiindcă, în mintea mea, magistrații trebuiau să fie impecabili și mi se părea că nu o să mă mai pot distra niciun pic. (râde) Eram destul de rebelă pe vremea aia.

Cu ce mesaj și cu ce plan mergi tu în Parlament? Și ce se întâmplă cu Donorium?

Donorium merge mai departe fără mine și o face bine.

În 2016, când am reunit acest grup de experți și am înțeles și analizat situația transfuziilor, am reușit să găsim soluții și să gândim o rezolvare integrată a problemelor. Iar această abordare are și o latură de promovare, informare și educare, dar și simplificarea procesului de donare pentru doritori.

Pentru a rezolva problema pe termen lung, este nevoie de mult mai mult decât informare și educare. Fiindcă oamenii care vin să doneze trebuie să ajungă într-un centru sigur, prietenos, unde experiența să fie faină. Dar aceste lucruri nu se pot petrece dacă oamenii care lucrează acolo nu sunt mulțumiți, dacă aparatura este străveche, dacă spațiul este nesigur.

Deci cu ce mesaj mergi în Parlament?

Tot discursul meu în Parlament va fi legat de politici de sănătate. Iar ce-mi doresc este adaptarea legislației, veche de cel puțin 10 ani, reorganizarea sistemului astfel încât să existe în țară niște centre regionale mari care să facă și colectare și testare. Apoi să existe centre regionale mici, satelit, care să ajungă în sate, în comunități, pentru a crește rata donatorilor. Apoi să completăm componenta de conștientizare, asumată de minister și de autoritățile locale. În plus, este nevoie de o creștere a normativului de personal, astfel încât centrele să poată fi deschise și în weekend, fiindcă acum ele sunt deschise între 6.30 și 13.30. în plus, aprobarea bugetului pentru modernizarea infrastructurii.

Care este planul dacă pierzi?

Am început deja o petiție prin care să cerem toate astea. Dacă pierd eu, voi încerca să fac posibil acest pachet fie prin colegii care ajung în Parlament, fie prin societatea civilă.

Ieși din politică?

Nu ies din politică, fiindcă este foarte mult de muncă și până a ajunge în Parlament.