Din Banat la Cannes: cum vorbește regizorul Sabin Dorohoi despre copiii cu părinții plecați în străinătate

Sabin Dorohoi, regizor originar din Caraș-Severin, și-a dedicat cariera promovării Banatului prin film. Pentru el, „acasă” înseamnă locurile copilăriei: Bocșa Vasiova, unde a crescut la bunici, și Reșița, unde s-a mutat ulterior cu părinții. Încă din facultate, Sabin Dorohoi visa să transforme Banatul într-un centru cinematografic. Toate scurtmetrajele sale de examene au fost filmate aici, iar în anul al treilea de studii a adus o echipă de studenți la Reșița pentru un proiect pe peliculă – o raritate la acea vreme.

De-a lungul timpului, Sabin Dorohoi a produs numeroase scurtmetraje și documentare turistice și istorice, promovând frumusețea Banatului. Deși visul de a dezvolta o industrie cinematografică în regiune este dificil de realizat din cauza lipsei infrastructurii, el nu renunță la această ambiție. Banatul rămâne esențial pentru identitatea sa artistică și personală. Chiar și atunci când se află în această zonă, Sabin Dorohoi spune că resimte dorul pentru locurile natale, un sentiment profund care îi alimentează pasiunea pentru cinema.

O altă sursă importantă de inspirație pentru Sabin Dorohoi este Dunărea, cu care simte o conexiune profundă. Fluviul a devenit un element central în multe dintre filmele sale.

Sabin știa de mic că vrea să fie regizor, iar această pasiune nu l-a părăsit niciodată. Deși părinții săi aveau rezerve în privința stabilității unei cariere în film, l-au susținut mereu, lucru pe care regizorul îl apreciază enorm. El a reușit să își transforme visul din copilărie în realitate, continuând să promoveze Banatul prin arta sa cinematografică.

„Calea Dunării”, „Fata din Transilvania” în care rolul principal îl are Maia Morgenstern sau „Clopotul” sunt filme care l-au consacrat pe Sabin Dorohoi ca pe un regizor de excepție după nominalizări sau premii la cele mai importante evenimente de film, cum este Festivalul de film Est European organizat la Hollywood, Festivalul de Film din Sardinia, Festivalul „Palm Springs ShortFest” din Statele Unite ale Americii, TIFF, Festivalul de Film de la Roma, Geneva, Reykjavic, Chicago sau Regensburg.

Iar cel mai recent film al său, „Clara”, spune povestea unei profesoare românce, care lucrează ca bonă pentru o familie din Germania. Când fiul ei din România dispare de acasă, Clara se întoarce în satul natal, moment în care pornește într-o călătorie de reconectare cu fiul său, fiind obligată să înfrunte eșecurile ei ca mamă. „Clara” abordează o problemă prezentă în România, peste 500.000 de copii din țară având părinții plecați în străinătate. Filmul a fost prezentat în secțiunea privată a Festivalului de Film de la Cannes 2024.  

„Clara” spune povestea unei profesoare românce care lucrează ca bonă pentru o familie din Germania. Când fiul ei din România dispare de acasă, Clara se întoarce în satul natal, moment în care pornește într-o călătorie de reconectare cu fiul său, fiind obligată să înfrunte eșecurile ei ca mamă. „Clara” abordează o problemă prezentă în România, peste 500.000 de copii din țară având părinții plecați în străinătate. Sabin Dorohoi, cum a venit ideea acestui film?

Sabin Dorohoi: În toamna lui 2012, în urmă cu exact 12 ani, citisem în presă despre un caz cutremurător din nordul țării, când un băiețel de aproximativ 11 ani s-a sinucis de dorul părinților plecați la muncă în străinătate. Întâmplarea respectivă m-a șocat foarte puternic și am decis că vreau să spun o poveste despre asta. Numai că la vremea respectivă încă nu aveam știința și puterea necesară realizării unui film de lungmetraj, care presupune costuri foarte mari și astfel am decis să fac un film de scurtmetraj. Așa se năștea pe atunci „Calea Dunării”, un film de numai 13 minute care a câștigat marele premiu la Festivalul de Film din Chicago, SUA. Respectivul festival e o competiție care permite înscrierea în cursa pentru Oscar. Adică dă posibilitatea filmului câștigător să aplice pentru competiția de Short List la Oscar (locul unde nu poți trimite filmul pur si simplu, ci trebuie sa te califici). Scene din film au fost incluse în videoclipul „Voltaj – De la capăt” și astfel a devenit primul și singurul film românesc din istorie ale cărui secvențe au fost proiectate la concursul de muzică Eurovision Viena 2015, unde a avut un public de peste 180 de milioane de oameni din toată lumea, conform statisticilor Eurovision. A câștigat premiul de imagine la Capalbio în Italia, premiul publicului la Montpelier în Franța, a fost nominalizat la peste 20 de festivaluri din toată lumea și a fost difuzat la 10 televiziuni în România. 

Acest drum internațional al scurtmetrajului, m-a determinat să aprofundez și mai mult subiectul dramatic al migrației românilor. În 2017, am continuat colaborarea cu trupa Voltaj, realizând un al doilea scurtmetraj pe aceeași temă a migrației: ”Sărbătoritul”, lansat asemeni filmului anterior, împreună cu un nou videoclip al trupei Voltaj: ”Nu doar de ziua mea”. Proiectul s-a răspândit cu repeziciune în mediul online, devenind unul dintre cele mai vizionate scurtmetraje artistice românești de pe YouTube în 2018! Călătoria asta internațională și națională pe care a avut-o cu cele două scurtmetraje m-a determinat să continui demersul pe care îl începusem în 2012 și uite așa a început să se creioneze „Clara”. Abia după 10 ani de construcție, dezvoltare de proiect, zeci de aplicații, finanțări, nopți nedormite, suferințe fizice și o grămadă de piedici, inclusiv pandemia, în sfărșit începeam filmările în primăvara lui 2022. Sigur, e un parcurs pe care l-am prezentat în 2 rânduri, dar care a durat 10 ani. Un deceniu e mult. Sunt peste 3650 de zile, aproape 90.000 de ore si peste 5 milioane de minute. 10 ani până la filmare și încă un an de post-producție, până la finalizare. 11 ani… Cred că principala caracteristică necesară unui parcurs așa de lung pentru un singur proiect, e perseverența. Din asta am! Am chiar o grămadă. De când mă știu.  

Sabin Dorohoi: „Peste 6 milioane de români au părăsit țara și au abandonat peste 500.000 de copii care sunt crescuți de bunici”

Ce reprezintă pentru tine acest subiect? Și cât de necesară crezi că este această discuție despre realitatea copiilor lăsați la rude, sau chiar singuri, pentru că părinții pleacă la muncă în străinătate în România de astăzi?

După ce România a aderat la Uniunea Europeană în 2007, un număr tot mai mare de cetățeni români au părăsit țara și au plecat să lucreze în țările occidentale ale continentului.

Criza financiară din 2008 a avut consecințe puternice asupra celor care munceau în construcții în Uniunea Europeană. Majoritatea muncitorilor erau bărbați și deodată s-au trezit șomeri. În consecință, soțiile lor din România au început să emigreze masiv în căutarea de locuri de muncă. Practic tot greul a ajuns să fie dus de femei. Cele mai multe lucrează acum ca îngrijitoare de bătrâni în țările bogate ale Uniunii Europene. Meseria lor e numită „Pflegerine” (Austria, Germania) sau „Badante” (Italia). O mare parte din veniturile familiilor de români sunt furnizate de ele. Și cele mai multe femei sunt mame, care sacrifică totul de dragul propriilor copii care au fost lăsați acasă în România.

În ultimii 15 ani, peste 6 milioane de români au părăsit țara și au abandonat peste 500.000 de copii care sunt crescuți de bunici. Migrația forței de muncă și copiii rămași acasă este o problemă reală în multe țări: Ucraina, Mexic, Spania, Portugalia, Polonia și chiar Rusia. Publicația Financial Times consideră că migrația românească este a treia ca mărime din lume, după refugiații de război din Ucraina și Siria. Deci, tema are un impact internațional foarte puternic, deoarece oamenii din atâtea țări din lume se pot raporta direct la această problemă socială. Relevanța internațională a temei migrației este confirmată de premiile și nominalizările pe care le-a luat „Clara” la festivaluri de film de pe patru continente. 

Fiind o poveste de mare actualitate care tratează tema copiilor cu părinți plecați la muncă în occident, suntem onorați să avem și un parteneriat cu Organizația Salvați Copiii care desfășoară „Copii singuri acasă”, un proiect dedicat copiilor cu părinții plecați în străinâtate. Dincolo de filmul în sine, încă de la începutul construcției proiectului, am căutat să-i dau o componentă socială. Concretă. De „call to action” să zic așa. E o problemă gravă, cu care se confruntă aproape toate familiile din România. Oriunde cauți e cel puțin o rudă plecată în străinătate… Fiind artist, eu nu pot face ceva concret pentru această cauză, decât să realizez filmul și să îl prezint publicului pentru a conștientiza mai bine fenomenul. Dar există proiecte concrete care se fac pentru această problemă socială și de aceea ne bucură mult acest parteneriat. 

Milioane de mame au emigrat, de cele mai multe ori fără să-și dorească asta. Au plecat de nevoie, pline de frustrări, de dor și trăiesc doar cu gândul la copiii care cresc fără ele. Stațiile de plecare ale microbuzelor au văzut mai multe îmbrățișări sincere decât starea civilă.

Migrația reprezintă o durere și o suferință pentru o întreagă națiune. Nimic nu apropie oamenii mai mult decât o suferință comună. Românii din diaspora au fost etichetați drept „căpșunari”, „trădători”, „sclavi” sau „leproși”, au fost ironizați pentru casele pe care le-au ridicat, dar care acum sunt pustii, și au fost criticați pentru că și-au lăsat copiii singuri acasă. Li s-a spus că nu ar trebui să aibă drept de vot și că ar trebui să evite întoarcerea în țară în timpul pandemiei pentru a nu ne îmbolnăvi, chiar dacă mulți și-au pierdut locurile de muncă și adăposturile.

Loviți din toate părțile, emigranții români sunt afectați de anxietate și depresie. Un studiu medical ne-a confirmat că majoritatea vin la farmacii cu rețete de antidepresive și psihotrope. Suferă de dor de casă și îi stresează bătrânii de care au grijă dincolo. Genul acesta de medicamente se eliberează doar cu rețete de la psihiatru. Așadar migrația afectează puternic și psihicul românilor.

Cred că e important de menționat că filmul nostru „Clara” e una din foarte puținele producții românești care tratează subiectul migrației din perspectiva problematicii sociale a copiilor ai căror mame lucrează în străinătate. O realitate dură dar care nu prea a mai fost atinsă până acum în producțiile cinematografice autohtone.  

Lungmetrajul a câștigat, în acest an, premiul Bridging the Borders, în cadrul festivalul SEEFest din Los Angeles, dedicat filmelor sud-est europene. Anul trecut, „Clara” a câștigat premiul publicului la Festivalul Cottbus din Germania. Proiecția a înregistrat un public record, de peste 1000 de spectatori prezenți în sală, la Festivalul Internațional de Film din Kolkata, India. Și a fost prezentat în secțiunea privată a Festivalului de Film de la Cannes 2024. Sabin Dorohoi, cât de importante au fost aceste premii pentru tine și pentru „Clara”?

La Festivalurile enumerate aș mai adăuga selecția în competiția oficială la Al Este International Film Festival – Lima Peru și Bogota Colombia precum și proiecțiile din România de la festivalurile „Ceau Cinema” din Timisoara, „Serile Filmului Romanesc” din Iași, sau BIFF – Bucharest International Film Festival. 

După 11 ani de muncă la acest film, cu siguranță e o bucurie să vezi că această creație făurită atât de greu a ajuns să fie văzută pe patru continente în competiții respectabile. Iar din vara lui 2024 a fost văzută și în câteva festivaluri din țară. În toate competițiile internaționale, „Clara” a fost în concurență cu filmele unor realizatori foarte mari din lume, ceea ce mă onorează. Și tocmai pentru asta, în primul rând sunt recunoscător echipei care a crezut în acest proiect. Știu că pare un clișeu că de fiecare dată regizorii mulțumesc echipei, dar fără nicio urmă de ipocrizie și cu toată sinceritatea, chiar sunt extrem de recunoscător oamenilor care mi-au fost alături în tot acest drum, cu atât mai mult cu cât „Clara” e și primul meu film de lungmetraj, așa numitul „debut” în industrie.  

Pe de altă parte, festivalurile de film m-au ajutat să văd reacția publicului la povestea filmului. Ca producător, regizor și artist în primul rând, asta contează cel mai mult. La festivalurile de film se obișnuiește ca în urma proiecției să se organizeze și discuții între echipa filmului și public. Iar întrebările adresate în cadrul acestor sesiuni de Q&A mi-au arătat că povestea filmului e internațională și cu ea empatizează toți oamenii, din India până în SUA sau Peru. 

Sabin Dorohoi: „Banatul de Munte sau „de codru” cum i se mai zice, înseamnă „acasă” pentru mine”

Sabin Dorohoi, ai declarat într-un interviu că „e o senzație foarte plăcută să te întrebe oameni din India sau America despre locurile unde ai filmat și să le povestesc că acestea înseamnă „Acasă” pentru mine. Prin meseria pe care o am, de peste 10 ani încerc să promovez orașele și locurile din Caraș-Severin. Fie prin filme artistice, fie prin documentare turistice sau istorice”. Sabin Dorohoi, cum este „acasă” pentru tine?

Într-adevăr la origine eu sunt Bănățean din județul Caraș-Severin. Deci Banatul de Munte sau „de codru” cum i se mai zice, înseamnă „acasă” pentru mine.  Până la vârsta de 7 ani am copilărit la Bocșa Vasiova, la bunicii mei. Când am început școala, m-am mutat cu părinții la Reșița, în cartierul Govândari. 

Unul din visele cele mai vechi care s-a născut încă din copilărie a fost să aduc în regiunea Banatului cât mai mulți producători de cinema sau TV, care să filmeze în regiune. Să construiesc un fel de micro-pol regional de producție cinematografică sau TV (pentru seriale). În același timp, trebuie să recunosc că viața te trece prin tot felul de exepriențe, devii mai realist, mai cu picioarele pe pământ. Treptat am realizat că acest vis e aproape imposibil pentru că necesită finanțări, logistică, oameni, echipe, școli de profesie, etc. O întregă infrastructură, care ar trebui construită de la zero. Pe măsură ce am învățat să scriu aplicații de proiecte, am lucrat la finanțări, co-producții sau chiar proiecte europene internaționale, am înțeles cât de dificil e ceea ce vreau să fac dacă e să fac pe bune și realist ceea ce îmi doresc.  

Cu toate astea, acest deziderat a rămas încă acolo, în adâncul sufletului meu de bănățean și nu vrea să iasă definitiv. Și poate că nu va ieși definitiv niciodată. Așa că nu e întâmplător că aproape toate proiectele pe care le-am produs, s-au desfășurat în regiunea de vest: scurtmetrajele, filmul „Clara” (filmat în mare parte an Banat!) și foarte multe documentare turistice sau istorice pe care le-am făcut despre această zonă. 

Primul pas concret pentru acest vechi vis de aducere a producțiilor în Banat a fost încă din facultate când absolut toate scurtmetrajele pentru examen le-am realizat în regiune. Inclusiv filmul de licență, „Clopotul”, când în anul trei de facultate, aduceam în Reșița o echipă de vreo 10 studenți de la București, ca să facem film pe peliculă în Banat. Să faci film pe peliculă era mare lucru (acum nici nu se mai face așa ceva, că totul e digital). Dar ambiția asta cumva ciudată și nebună de a filma în Banat mă apăsa tot mai tare și mă împingea să plusez tot mai mult, cu proiecte din ce în ce mai dificile. Așa că, „flash forward” (cum se zice în film) peste 15 ani de la „Clopotul”, aduceam vreo 40 de oameni de la București și din Germania în Banat, pentru realizarea „Clarei”. Pănă la ora actuală e singura co-producție internațională, de anvergură mare care s-a filmat la Reșița. 

Așa că, pănă la urmă, poate chiar și involuntar, îmi urmez acest vis din copilărie de a face producții cinematografice în Banat. Sigur că, până să ating eu nivelul pe care îl visam în copilărie, e un drum foarte lung. Dar nah, chiar dacă am devenit mai realist și energia s-a mai domolit, lovită de realitate, totuși sunt deosebit de perseverent și nu știu cum se face, că dacă îmi pun ceva în cap, ceva-ceva din acel țel până la urmă tot realizez. 

Sabin Dorohoi, ești unul dintre mesagerii Banatului de Munte pe care încerci să-l promovezi mereu în filmele tale. Așa cum încerci să faci și cu românismul şi locurile noastre mioritice. Cum arată legătura ta cu România? Și ce are acest loc atât de special pentru tine?

Cred că în privința relației cu România, pentru mine ceea ce contează cel mai mult e ideea de „Acasă”. Care pentru mine a fost și va fi întotdeauna în Banatul de Munte. Deși dinspre tatăl meu am puternice rădăcini și în Iași, acolo am fost rar în copilărie și nu e un sentiment așa puternic de apartenență. Zona Banatului Montan e o regiune cheie la nivel personal. În mod ciudat, nu într-un loc foarte precis sau bine definit. Adică nu am un oraș sau sat de care să fiu legat în mod explicit. E un sentiment cumva interesant. Așa cum spune celebrul compozitor și dirijor (tot bănățean și el), Maestrul Sabin Păuța: „Îmi este dor de România și când sunt în România”, exact același sentiment îl împărtășesc și eu legat de această regiune, pentru că îmi e dor de Banat și când sunt în Banat. Nu întâmplător toate filmele mele le filmez în această regiune și începând cu 2017 am realizat documentare de promovare turistică despre aceste locuri.

Totodată un sentiment și mai straniu mă leagă de Dunăre. Spun că este straniu, pentru că nu m-am născut în apropierea acestui fluviu, nu am trăit pe malurile sale și totuși, cel puțin în această perioadă a vieții, simt că am o conexiune total inexplicabilă și deosebit de profundă cu această apă. Încă de mic simt asta. Nu întâmplător am realizat mai multe filme a căror acțiune se petrece pe malurile acestei ape impunătoare: „Calea Dunării”, „SWIM” sau chiar „Clara”, filme ale căror povești sunt strâns legate de apele tulburi ale Dunării. 

Citește și: „Ce film a făcut țiganu’!”. Povestea tânărului capabil să-și vândă casa pentru visul în care credea. Cum a ajuns Tiberiu Ioana, de la avocat, la om de afaceri, producător de film și actor

Cum a ajuns un tânăr din Reșița să aibă un film prezentat la Cannes? Care este drumul artistic al lui Sabin Dorohoi?

În primul rând e important să specificăm foarte clar că filmul „Clara” a fost prezentat în cadrul pieței de film de la Cannes, care nu are nimic de-a face cu competiția festivalieră în sine. În cadrul proiecțiilor din piața de film poate prezenta oricine filmul, dacă plătește. Noi am câștigat un grant, care ne-a finanțat această proiecție de presă și implicit așa am fost acolo. A fost doar o prezentare pentru potențiali agenți de vănzări și festivaluri. Atât! 

În privința drumului artistic, încă din școala generală eram singurul din clasă care știa cu exactitate ce carieră voia să urmeze. Începând cu clasa a 5-a, colegii mei, chiar dacă nu aveau clar în minte ce vor să devină când vor crește, știau foarte bine ce îmi doresc eu să fac. Situația a rămas neschimbată și în liceu: mulți dintre colegii mei erau încă nehotărâți cu privire la viitorul lor profesional, chiar și în clasa a 12-a, însă toată lumea știa că eu voiam să devin regizor. De fapt, în toată copilăria și adolescența nu am avut niciun dubiu sau ezitare legată de cariera mea. Am fost mereu ferm și consecvent. Abia după vârsta de 25 de ani am început să mă întreb dacă nu cumva am ales o cale greșită, din cauza dificultăților în găsirea unui loc de muncă. Dar asta e o altă poveste.

De-a lungul timpului, părinții mei s-au obișnuit cu ideea că nu aveam un plan B sau o altă opțiune în afară de producția de film. În cele din urmă, au acceptat acest lucru și m-au sprijinit atât la înscrierea la facultate, cât și pe parcursul studiilor. Deși poate erau încă sceptici că această meserie poate funcționa, m-au susținut necondiționat. Acum, ca adult, îi înțeleg perfect. Ca orice părinți, își doreau pentru mine o carieră stabilă, sigură, respectată, care să-mi asigure o viață decentă – exact ceea ce regia de film nu oferă. Producția de film este o meserie instabilă, nesigură și nu prea apreciată, decât dacă devii extrem de celebru. Abia acum am ajuns să-i înțeleg pe deplin. Ei voiau doar să mă îndrume spre o carieră sigură. În adolescență, tata ar fi preferat să mă îndrepte spre domenii precum economia, finanțele sau contabilitatea. Fiind inginer, era firesc să-și dorească pentru mine o meserie stabilă. Acum înțeleg perfect de ce ar fi făcut asta, și probabil că aș proceda la fel. Totuși, am fost atât de hotărât în alegerea mea, încât el a acceptat și m-a sprijinit în ceea ce simțeam eu. De fapt, în adâncul sufletului, tata este și el un artist, chiar dacă meseria lui este de instalator. Îi plac poveștile, pictura și filmele, așa că m-a înțeles. Acum, ca adult, realizez cât de greu este să oferi această libertate copilului tău, să-i accepți decizia, chiar dacă știi că își alege un drum riscant și nesigur, și totuși să-l sprijini indiferent de ce se întâmplă. Este un risc pe care părintele și-l asumă pentru binele copilului său. De-abia acum înțeleg cât de mult m-au susținut părinții mei și le sunt extrem de recunoscător pentru asta.

Cel mai semnificativ moment care a adus încrederea deplină a părinților mei în alegerea mea profesională a fost semnarea primului meu contract internațional cu un partener din Hollywood în 2015. După 7 ani de muncă și eforturi, abia atunci s-au liniștit și au văzut că se poate trăi din această meserie artistică.

În meseria asta, dacă cineva îți spune că a mers repede și ți se pare că a avut un parcurs foarte direct, fie e deosebit de norocos fie te minte. Ca multe alte meserii, producția de film e plină de „valuri”. Uneori funcționează, uneori totul e blocat. De cele mai multe ori e varianta a doua. Cel puțin pentru mine așa a fost. De altfel, nu e nimic nou în asta, pentru că orice antreprenor, din orice colț al lumii, se izbește de greutăți. Nu întâmplător românii au o vorbă haioasă: „La toți ni greu, dar nu la toți la fel”. 

Sabin Dorohoi: „Pasiunea mea pentru cinema a început cu diafilmele pe care mama le proiecta pe peretele camerei mele când eram mic”

Sabin Dorohoi, de ce film? Cum ai ajuns să alegi această carieră?

Cred că pasiunea mea pentru cinema a început cu diafilmele pe care mama le proiecta pe peretele camerei mele când eram mic. Îmi aduc și acum aminte de povestea cu iepurașii din „Puf alb și Puf gri”. Mai târziu, pe la 8-9 ani, când sora mea a început să înțeleagă mai bine poveștile, a venit un moment cheie: eu eram cel care îi proiecta diafilmele. Încă de atunci îmi plăcea să fac lucrurile mai alambicate, și bineînțeles că am găsit o modalitate să complic și aceste proiecții. Pe lângă faptul că foloseam aparatul pentru a proiecta imaginile pe perete, puneam aceeași poveste să ruleze sincron pe o placă la pick-up, realizând un fel de cinema „live” în cameră. Sora mea era fascinată de această metodă, pentru că era mult mai interesant decât să citească textul explicativ de sub imaginile diafilmului.

Prima dată când am folosit o cameră de filmat a fost în școala generală, un echipament greu de găsit pe atunci. Am avut noroc că un vecin de-al nostru deținea una. Astăzi, toată lumea are un telefon care filmează, dar în acea perioadă, pentru mine, era ceva extraordinar. Pe la 12 sau 13 ani, într-o vacanță de vară, am filmat prima mea poveste pe stâncile de la Colțan, din apropierea Reșiței și pe dealurile din apropierea Căii Timișoarei, înainte ca acea zonă să fie ocupată de case. Atunci era doar pădure și pajiște. Îmi amintesc foarte bine că era vorba de o poveste cu un extraterestru, intitulată „Bex-7”. Am încercat să creez coloana sonoră folosind un televizor, un casetofon, o cameră de filmat și un video, toate conectate printr-un sistem improvizat de cabluri. Îmi plăcea să mă complic, așa că am încercat să descopăr cum funcționează fiecare fir dintr-o mufă SCART, care are multe cabluri și pini. Dar, la acea vârstă, aveam mult timp liber, mai ales că nu existau Instagram, Facebook, TikTok sau internet. Preferam să mă ocup cu aceste proiecte decât să mă joc. Mi-e foarte dor de acele vremuri când aveam atât de mult timp liber. Acum, însă, îmi dau seama că am ales conștient să-mi sacrific timpul pentru a construi ceva în domeniul meu. 

Am urmat liceul la „Mate-Fizică” din Reșița. În vacanțele de vară, continuam să filmez povești, implicând colegii doritori în diverse aventuri pe dealurile din jurul orașului. Deși iubeam filmul, am studiat informatica și fizica, pentru că așa era moda, iar engleza și franceza, pe care le-am studiat intensiv, aveau să-mi fie de mare folos în călătoriile internaționale legate de filmele mele. Știu și puțin germană, fiindcă bunicul meu era neamț. Paradoxal, deși filmul a fost întotdeauna marea mea pasiune, mi-au plăcut și științele exacte, precum matematica, fizica și chimia. Spre deosebire de alți copii, chiar mi-a plăcut matematica, și încă îmi place. În puținele momente de timp liber, cu 10 minute înainte de culcare, ascult uneori podcasturi științifice care implică tot felul de probleme de matematică și fizică. 

Sărind peste anii de facultate și începutul carierei, ajungem la toamna lui 2012, când s-a născut cumva indirect proiectul „Clara”. Acesta a evoluat, după cum am povestit și am ajuns să îl filmăm în 2022. 

Care este cel mai mare vis al tău, Sabin Dorohoi?

Cum am povestit, încă de când eram mic, unul din visele mele era să creez un micro-pol de producție cinematografică internațională în Banat. Sigur, ăsta e unul din vise. Ca orice om normal și mai ales ca orice artist, am mai multe vise. Dar cel mai mare e secret. Haha. Și se spune că e bine să nu spui la nimeni care e cel mai mare vis al tău, ca să nu îl sperii. 

Lăsând gluma la o parte, una din marile dorințe din acestă persioadă a vieții e efectiv să îmi fac meseria cât mai mult. Să scriu, să filmez, să lucrez cu actorii cât mai mult. Și spun asta pentru că am pâțit și eu ca majoritatea antreprenorilor care pornesc pe un drum având o meserie, dar pe parcurs, pe măsură ce construiești acel traseu, lucrurile se complică birocratic. Și se complică și iar se complică, până când ajungi să faci mai multe hârtii decât meserie. Ați văzut cum e și când mergi la doctor, că dintr-o consultație de 20 de minute, numai maxim 10 minute se investighează problema de sănătate și în rest se scriu hârtii, rapoarte, scrisori medicale… Cam așa e și în privința producției de film. Când am plecat pe drumul ăsta vedeam doar povești, actori și camere de filmat. Dar pe măsură ce evoluezi, ajungi să faci mai mult lucruri birocratice, muncă de contabilitate sau asociată meseriei de jurist: aplicații de finanțare, referate, deconturi, contracte, rapoarte, programări, telefoane (cu zecile de mii…), audit-uri, etc. Total diferit de meseria mea. Așa că, nu întâmplător vă spun că în etapa asta a vieții, un vis realist e să am timpul și posibilitatea să îmi fac mai mult meseria în mod fizic și practic. Timpul a devenit ceva rar… Poate prea rar. Cred că trebuie să îmi regândesc prioritățile, că totuși nu am mai fost într-o vacanță din 2019 și surmenajul se adună.

Pe scurt, din exterior se vede doar covorul roșu, vedetele, blițurile fotografilor, limuzinele, ținutele strălucitoare ale starurilor sau camerele de filmat și efectele speciale spectaculoase. Chiar dacă e un clișeu să o spun, știm cu toții că în spate sunt ani mulți de muncă însingurată, nevăzută, ascunsă, asiduă și necontenită. Foarte rar am văzut oameni care să ajungă la vârste fragede și repede direct în vârful piramidei. Exista, sunt cazuri precum Damien Chazelle (cel mai tânăr câștigător al Oscarului) sau Xavier Dolan (cel mai tânăr câștigător al Palme D’or). Dar sunt foarte izolate. Cei mai mulți ajung să facă filme valoroase după mulți, mulți ani de muncă.

Am vorbit despre „acasă” pentru tine, Sabin Dorohoi, povestește-mi și despre oamenii importanți din viața ta… cu cine ai sărbătorit premiile și aprecierile pe care le-a primit „Clara” anul acesta?

În primul rând când aflu despre o nouă selecție internațională a filmului trebuie să sărbătoresc cumva acasă, cu partenera mea de viață. Fie cu un vin, fie să facem o activitate mai interesantă, sau o simplă plimbare în parc, sau mergem undeva în oraș, fie plecăm într-o excursie de o zi (rar, când mai avem timp…prea rar aș zice…). Dar ceva trebuie să fac, chiar dacă e scurt, măcar să punctez momentul… Când ajung prin Banat (eu locuiesc la București), sărbătoresc și cu familia. Pe lângă cei de acasă, sigur că trebuie să sărbătoresc și cu echipa filmului, oamenii datorită cărora acest proiect există. 

Cine este persoana care te-a marcat cel mai mult? Și cine te-a ajutat cel mai mult?

Prima persoană din familie care a crezut cu adevărat în drumul artistic pe care îl alesesem încă de mic a fost bunica mea. Tot din familia în care am crescut, cel mai puternic m-a marcat tatăl meu (poate un lucru firesc la băieți). Însă admirația pe care o am pentru el e foarte veche și datează chiar din adolescență, când nu era deloc „cool” să îți admiri părinții, că nah, majoritatea prietenilor din anturajul de atunci vroiau să se diferențieze, să fie răzvrătiți pe ai lor, lucru firesc pentru vârsta respectivă. Dar tatăl meu mă marcase prin voința și perseverența uriașă cu care poate face lucrurile să se întâmple. Îi plac mult și poveștile pe deasupra și e foarte ironic, ceea ce mă sâcâie adesea… Dar pe mine nu asta mă fascina când eram mic, ci seriozitatea, dârzenia și hotărârea până la încrâncenare cu care putea să se țină de un țel care și l-a propus. Sigur, viața e atât de dură și de haină, că oricât ai fi de încrâncenat, dacă ceva nu e să iasă, nu iese. Cumva crescând cu el ca model, am înțeles repedea neplăcerile astea. 

De nenumărate ori m-am izbit de exemplele de voință pe care le-am avut de la tatăl meu. De exemplu, la finanțarea filmului „Clara” am lucrat peste 6 ani (din cei 11 în total). Și la un moment dat am căutat inclusiv sponsori privați. Am fost fizic la 203 întâlniri cu companii din București. Zilnic. Nu pe mail. Nu la telefon. Fizic. În carne și oase. Timp de 6 luni. În fiecare zi lucrătoare minim 5 întâlniri. A fost testul suprem de perseverență pentru mine. Dar adevăratul test psihologic a fost abia la final: mai puțin de 10 au acceptat să ne sprijine. O rată de reușită de sub 3%… Și reușisem să strâng mai puțin de 1% din buget în urma acestei munci asidue… Oricine are un punct în care clachează. La mine a fost 203 vizite după 25 de săptămâni pe teren. Mult? Puțin? Nici nu contează. Până la urmă contează rezultatele, care practic vorbind au fost deosebit de slabe. Ei bine, în acest context m-a ajutat foarte mult exemplul tatălui meu. Să nu renunț la proiect. Nah, l-am continuat, am căutat alte căi și l-am finanțat internațional, cu sprijinul co-producătorilor noștri germani. 

Dincolo de familie, persoana în care am cea mai mare încredere e partenera mea de viață. Întotdeauna e cu un pas în fața mea și știe să mă sfătuiască foarte lucid ce decizii să iau în momente tulburi. 

În acest context e musai să amintesc și de câțiva oameni din echipa „Clara” care mi-au fost alături încă de la începutul proiectului, atunci cânt totul era la nivel conceptual și încă nu știam în ce direcție să o apuc. Primul care m-a împins și m-a încurajat neîncetat să fac filmul „Clara” a fost directorul de imagine, Lulu de Hillerin. Omul care a semnat imaginea și atmosfera filmului. Cred că ne știm de vreo 15 ani, dacă nu chiar mai mult. Apoi ne-a venit alături producătorul nostru, Dan Burlac. Și cu Dan cred că mă știu de peste 10 ani. Și tot la început de drum, a venit Ruxandra Ghițescu, cea care a semnat scenariul „Clarei”. Pe parcurs, dar tot în prima parte a călătoriei acestui proiect, au venit Olga Torok (actrița principală), Viorel Chesaru (co-producătorul nostru), Mircea Lăcătuș (editorul – cu care mă știu de foarte mult timp și ne doream să lucrăm împreună de o grămadă de ani – în sfârșit s-a întâmplat!) și Eduard Dabrowski (compozitorul muzicii). Sigur că, de-a lungul anilor au venit și partenerii germani și tot restul echipei, cărora le mulțumesc tuturor în parte că mi-au fost alături. Filmul e în primul rând o muncă de echipă. 

Sabin Dorohoi: „India m-a marcat profund, pentru că am trăit să văd aproximativ 1.000 de oameni în sală, veniți să se uite la filmul meu”

Care crezi că este cel mai important moment din cariera ta, Sabin Dorohoi?

Cel mai important moment sau cel mai important proiect e întotdeauna fie cel actual fie următorul. Așa că, la momentul acestui interviu, e „Clara”, pentru că acesta e proiectul actual, primul meu film de lungmetraj și totodată de departe cel mai complex proiect la care am lucrat și la a cărui construcție am participat în mod direct. Iar în parcursul „Clarei” de până acum, cele mai interesante momente au fost proiecțiile la festivaluri. India m-a marcat profund, pentru că am trăit să văd aproximativ 1.000 de oameni în sală, veniți să se uite la filmul meu. Apoi a fost proiecția de la „Ceau Cinema” din Timișoara, prima dată când filmul era văzut în țară și mai ales că era acasă. Acolo cred că au fost cele mai intense emoții. Nu atât în privința reacțiilor publicului, pentru că deja știam la ce să mă aștept, cât mai ales pentru reacțiile membrilor echipei. 

Dacă ai putea face un film cu oricine și despre orice (trecut, prezent, viitor), care ar fi primele 5 nume / subiecte care îți vin acum în minte?

Aș vrea să încerc și o abordare a unor filme de gen. Dacă nu aș avea o limită de buget (ceea ce nu se întâmplă niciodată), dar să zicem că nah, ar fi un caz utopic, aș încerca Romance (un gen de care m-am simțit atras dintotdeauna), Acțiune (de cenu, aș vrea să încerc), Fantasy (mai ales! Cine nu ar vrea să încerce fantasy!), Aventuri, Dramă Istorică (poate un peplum antic, în vremea romanilor?), film noir (exact ca și fantasy, clar aș vrea să încerc așa ceva). Iar ca actori internaționali, dacă aș putea lucra cu absolut oricine, deci chiar și cu staruri foarte cunoscute, as vrea sa lucrez cu Sandra Huller, Anamaria Marinca, Colin Farrell, Brendan Gleeson, Mads Mikkelsen, Daniel Bruhl… Oho… Si multi, multi altii. Și din Europa și din SUA, dar mai ales as fi interesat să lucrez cu actori chinezi, și să filmez tot în China. Sigur, toate acest gânduri sunt de moment. Poate dacă mă întrebați mânie, voi avea alte răspunsuri, poimâine altele și tot așa… 

Care sunt filmele tale preferate? Spune-ne, recomandă-ne câteva…

În general mai mult decât filmele în sine, sunt atent la filmografiile unor autori pe care îi apreciez enorm și mai ales care mă inspiră. Că vorbeam de perseverență, îmi e imposibil să nu apreciez pe Richard Linklater, cu ale sale „Boyhood” sau trilogia „Before” (Before Sunrise, Before Sunset și Before Midnight), ambele proiecte au durat decenii pentru a fi produse. Asta de voință și hotărâre! Ai mei 11 ani pentru „Clara” sunt nimic față de 20 alocați legendarei trilogii „Before”. Apoi e Alejandro Iñárritu, unde îmi e greu să numesc un singur film, pentru că sunt atâtea care îmi plac: „Amores Perros”, „21 Grame”, „Babel”, Biutiful” , „ Birdman”, ca sa nu mai zic de „The Revenant” cu imaginea  halucinantă a lui Emmanuel Lubezki. De la Wong Kar-wai de asemenea îmi plac multe filme, în frunte cu celebrul „In the Mood for Love”. Michael Haneke ma intriga mult, mai ales cu poveștile și stilul său specific din „The White Ribbon” sau mai ales zguduitorul „Amour” (pe care de fiecare dată la scena uciderii trebuie să-l opresc că nu mă pot uita…). Nu mai zic de Lars von Trier cu clasicul „Dogville”, dar recunosc că mi-a plăcut mult și controversatul „Antichrist” cu combinația de violență și secvențe explicite de dragoste. Însă poate autorul de care m-am îndrăgostot cel mai mult e Pawel Pawlikowski, mai ales cu povestea lui de dragoste tragică și muzica (ce muzică!) din „Cold War” sau cadrele fixe din „Ida”. Și asta ca să mă rezum doar la câțiva din regizorii internaționali, că dacă intrăm pe teritoriul României se triplează lista. Însă nu vreau să pară că sunt părtinitor față de unii colegi din industrie. 

Care este proiectul următor pentru Sabin Dorohoi?

Proiectul următor e ca visul cem mai mare: întotdeauna secret, pănă când mă decid asupra subiectului. Haha. Ce pot să spun în momentul acesta e că lucrez la un mic tur cinematografic pentru „Clara” prin țară și după ce se va încheia această mică distribuție, mă liniștesc și mă pot gândi la proiectul viitor. Acum sunt mult prea concentrat să finalizez întregul drum al „Clarei” și să știu că am dus un prim lungmetraj da capo al fine, ca abia apoi să mă pot apuca de următorul. 

Citește și: De la „Celentano din Las Fierbinți”, la „Anul nou care n-a fost”. Adrian Văncică: „Lumea nu mă ia să joc roluri de psihopat, tot pe comedie mă caută”

Ultima întrebare, de ce să vadă lumea „Clara”? Și, mai ales, cum ți-ai dori să plece de la film?

Sabin Dorohoi: „Clara” e un film despre mamele care sunt nevoite să își lase copiii acasă, cât timp lucrează în străinătate. Dar un paradox ciudat este că, deși aceste femei lucrează în sânul familiilor din vestul Europei, care locuiesc în aceeași casă cu clienții lor și au grijă de bătrânii sau chiar de copiii acestora (unele sunt și babysitter ca și Clara), nimeni nu le cunoaște poveștile personale. Așadar, am dorit să prezint această problemă socială importantă și pentru rudele rămase acasă, care nu știu prin ce greutăți trec aceste femei. 

În această privință chiar Papa Francisc a amintit de problema migranților români la vizita din 2019: „Aduc un omagiu sacrificiului atâtor fii și fiice ai României care, prin cultura lor, prin patrimoniul valorilor și muncii lor, îmbogățesc țările în care au emigrat, iar prin roadele efortului lor își ajută familiile rămase în patrie”.

O notă specifică filmului „Clara” este că prezintă acest subiect de migrație prin ochii unei mame care trebuie să se confrunte cu eșecul ei în raport cu fiul ei minor, în timp ce încă speră să aibe o șansă mai bună să își manifeste maternitatea în relația puternică pe care o are cu copilul pe care îl îngrijește în Germania. Conflictul ei este că iubește doi copii în două țări diferite. Unul biologic și unul al „clientului”. 

În film, dacă spectatorii vor privi atenți, vor remarca și abordarea stilistică: imaginea e fixă (în sensul în care camera de filmat nu se mișcă deloc). Am folosit această tehnică ca să redăm situația fără ieșire în care se află femeia. Iar poziția personajului în cadru este de asemenea importantă (în Germania întotdeauna în stânga pentru că se gândește la viitorul ei mai bun și în România întotdeauna în partea dreaptă a cadrului, pentru că se gândește la trecutul său în România). 

În același timp, „Clara” este un film despre dor. În fața dorului suntem vulnerabili, rătăciți și introspectivi. Dorul nu este doar o emoție sau o stare de spirit, ci o condiție umană esențială. Este la fel de firesc pentru noi precum somnul. Adesea, granițele dintre dor, identitatea etnică și patriotism devin neclare, mai ales când te afli la mii de kilometri de casă și tresari de bucurie când auzi vorbindu-se românește pe stradă.

Mamele din România trăiesc acest dor izolate în comunitățile lor din străinătate, muncind fără oprire de luni până sâmbătă, fără a ieși în oraș, pentru a economisi fiecare bănuț câștigat. Nu fac asta din avariție, ci pentru că România a permis ca acest model economic să persiste ani de zile: mama lucrează în străinătate, iar banii săi susțin trei generații – bunicii, copiii și nepoții.

Importanța banilor aduși din diaspora e atât de mare încât influențează chiar și cursul valutar. În august și în decembrie, atunci când cei din străinătate se întorc înapoi acasă, scade valoarea euro față de leu!