HealthLife Stories
HealthLife Stories
Dr. Alina Tănase: Am o pacientă care a venit la noi cu o leucemie acută, când avea aproape 30 de ani şi un copil de crescut. Transplantul a reuşit.În fiecare an, în ziua în care a făcut transplantul îmi scrie atât: ”trăiesc şi vă mulţumesc”.
Monica Tănase
|Reading time: 10 mins
Share this article

De ce aţi ales transplantul de celule stem?

Atunci când am terminat specialitatea ”hematologie” se testa o nouă procedură în România şi aşteptam crearea unui centru de transplant. Era anul 2000.

Cu câţiva ani înainte, profesorul Dan Coliţă şi profesorul Constantin Arion, de la pediatrie, începuseră o serie de teste de viabilitate a celulelor. Provocarea era să reuşească să păstreze vii, în azot lichid, celulele stem recoltate, astfel încât să poată fi folosite mai târziu în procedura de transplant. Iar când testele au dat roade a venit şi marea veste: la Bucureşti avea să se nască secţia de transplant medular, prima de acest gen din România.

Eu eram asistent universitar la Universitatea de Medicină din Craiova şi am aflat că la noua clinică din capitală au nevoie de specialişti hematologi.  Aveam 30 de ani, vârsta la care entuziasmul era uriaş. În plus, mi s-a părut că mi se oferă o oportunitate senzaţională să pot dezvolta o procedură de la început, să mă implic în ceva nou. Şi m-am dus.  

Aşa am  început epopeea transplantului  de celule stem în Institutul Fundeni.

Înainte de a continua povestea, spuneţi-ne care este însemnătatea acestei metode, transplantul de celule stem, şi căror afecţiuni se adresează?

Celulele stem au proprietăţi speciale: ele pot să se multiplice şi să se transforme în acelaşi tip de celulă, dar se şi pot diferenţia şi se transformă în alte tipuri de celulă. Doar ele au aceste caracteristici. Există mai multe feluri de celule stem însă noi le folosim pe cele hematopoetice, adică celulele mamă din care se formează elementele sângelui. Este motivul pentru care această procedură se foloseşte în marea majoritatea a bolilor hematologice (în care măduva hematogenă sau sistemul limfatic sunt afectate – o leucemie acută, de exemplu).

Fără această procedură mulţi dintre pacienţii cu astfel de boli nu ar avea nicio şansă de vindecare. Nu există alternativă pentru ei. Fără transplant şansele ca boala să reapară după un tratament standard sunt aproape de sută la sută. În momentul în care refaci hematopoeza, adică refaci sângele bolnav cu celule sănătoase, poţi obţine o remisiune pe termen lung, pe care să o echivalezi după cinci sau zece ani cu vindecare. Iar toţi aceşti pacienţi, mare parte din ei tineri, clinic vorbind, au nevoie şi au dreptul să primească o şansă la viaţă şi în România. Iar atunci când avem o singură variantă de scăpare, cred că trebuie să ne agăţăm cu dinţii de ea.

În ultimii ani am ajuns la 200 -220 de transplanturi anuale, adică un număr mare de proceduri chiar şi pentru un centru similar din Europa. Există şi o listă de aşteptare care începe să devină din ce în ce mai stufoasă, fiindcă pacienţi cu leucemii acute de peste tot din ţară sunt trimişi la noi. Încercăm să găsim un donator şi apoi un loc cât de repede se poate în condiţiile în care pacientul are indicaţie de transplant, fiindcă această procedură nu poate fi efectută oricând în evoluţia bolii. Trebuie găsit exact momentul în care are cele mai bune şanse de reuşită, ceea ce înseamnă că trebuie să coroborăm foarte strâns statusul bolii, cu găsirea donatorului, cu evaluări pentru transplant pentru că toate aceste detalii de fapt ne ajută să avem un caz reuşit.

Procedura de transplant de celule stem nu se făcea până în anul 2000 în ţara noastră, iar primele intervenţii au fost realizate în anul 2001 la Timişora, la Bucureşti şi la Târgu Mureş. Iar începuturile au fost extrem de dificile. Este foarte greu să faci ceva pentru prima dată, în medicină cu atât mai mult. Procedura de transplant medular este una complexă, implică foarte mult personal şi specialişti, iar succesul ei depinde şi de o multitudine de teste de laborator. Nu este o tehnică chirurgicală pe care să o înveţi şi să o poţi aplica.

În plus, trebuie să dăm aproape 20 de ani în urmă să înţelegem că atunci programul de transplant nu funcţiona ca acum, că medicamentele erau mai greu de procurat sau că personalul nu era specializat. Aşa stând lucrurile, în primii ani nu am putut realiza mai mult de unul sau două transplanturi.

Aţi fost pionierii unei secţii de tratament de excelenţă, într-un sistem unde neajunsul pare să fie laitmotiv. Cum de nu aţi renunţat? Cum vă simţiţi acum, în această postură privilegiată?

Eu dau vina pe entuziasmul vârstei. Nu m-am întrebat ce aş face dacă aş lua-o de la început, dar drumul a fost frumos. Pas cu pas, din rezultat în rezultat, lucrurile au crescut şi am reuşit să ajutăm mai mulţi pacienţi, să atacăm mai multe tipuri de boli cu o diversitate de proceduri, experienţa şi abilităţile noastre au crescut în fiecare an mai mult.  Evident, au apărut şi satisfacţiile.

Te simţi privilegiat în momentul în care pacientul este bine, se întoarce în cabinet după ani de zile şi aproape că nu-l recunoşti fiindcă s-a întors la viaţa normală şi are alura unui om sănătos. Iar atunci rămâi  cumva uimit de cât de bine este.

Există şi partea întunecată a experienţei: pacienţi pentru care lucrurile se complică, de care te ataşezi încât să lupţi cot la cot cu ei la fiecare analiză modificată, pentru fiecare medicament pe care încerci să li-l adaugi. Asta este o luptă pe care o iei personal. Când nu reuşeşti, nu te mai simţi privilegiat, iar disperarea ia locul victoriei. Şi asta se întâmplă în fiecare zi. Şi dacă nu ai avea satisfacţiile despre care vorbeam mai devreme, nu ai putea merge mai departe.

Am o pacientă care a venit la noi cu o leucemie acută, când avea aproape 30 de ani şi un copil de crescut. Transplantul a reuşit, nu a avut complicaţii, boala nu a revenit. Acum, 15 ani mai târziu, are o familie fericită şi un copil la facultate. În fiecare an, în ziua în care a făcut transplantul îmi scrie atât: ”trăiesc şi vă mulţumesc”. Iar pentru mine asta înseamnă puterea de a merge mai departe.

Cu ce vă mândriţi?

Mă mândresc cu fata mea, Mara, care are aproape 17 ani. Acum câteva zile m-a anunţat că vrea să facă medicină. Asta după ce face şcoală de pictură de la 5 ani, este un copil talentat care a cochetat cu arta în tot acest timp. Şi, brusc, decizia ei a fost să facă medicină. Dacă mă gândesc mai bine, era prezivibil. Am o relaţie specială cu ea (sau o relaţie normală de mamă şi fiică, câtă vreme toate relaţiile mamă-fiică sunt speciale) şi cred că apreciază munca mea. Şi oricât aş spune că nu am influenţat-o, cred că ce a văzut în casă şi ce i-am transmis a făcut-o să ia această decizie de a încerca medicina.

Care au fost motivele dumneavoastră de a deveni medic?

Am crescut într-un orăşel mic de provincie, în Caracal, despre care se spun multe poveşti dar care pentru mine înseamnă acasă. La părinţii mei, care nu au avut nicio legătură cu cariera medicală (mama era profesoară şi tata inginer) erau tot timpul medici invitaţi, prieteni de familie. Cumva asta mi-a apropiat gândul de a încerca medicina. Însă decizia de a intra la facultatea asta am luat-o chiar din clasa a IX-a. Am făcut liceu de matematică-fizică, am dat treapta, în clasa a XI-a am început să fac meditaţii şi am trecut de unul dintre cele mai grele examene ale acelui timp, cu 15-18 candidaţi pe loc. Am devorat materiile de admitere, bilogie, fizică şi chimie, dar munca mi-a fost răsplătită.

Ce model aveaţi?

Nu cred că aveam un model cu care am intrat în şcoala medicală, în schimb, când am ales hematologie, modelul a fost evident profesorul Dan Coliţă. Din primul moment în care am ajuns la rezidenţiat. A fost un dascăl extraordinar. Întotdeuna reuşea să îţi explice nişte lucruri despre care te întrebai atât: cum de nu m-am gândit şi eu că sunt aşa? Avea un talent didactic special. Îşi pregătea fiecare prelegere şi fiecare curs luni de zile. Iar asta se cunoştea. Faptul că am crescut în primii ani de facultate şi am făcut rezidenţiatul în preajma dânsului cu siguranţă că m-au marcat.

De unde vine frumuseţea meseriei pe care o aveţi?

Să ştii că ai contribuit la salvarea unei vieţi cred că este maximum ce putem face pe lumea asta. Este o lecţie pe care începi să o înveţi în facultate însă ce simţi când stai faţă în faţă cu pacientul salvat, nu îţi poate spune nimeni şi nu afli de nicăieri. Este un sentiment pe care îl ai în relaţie cu pacientul tău şi atât.

Cred că eram în primii ani de rezidenţiat când am primit un pacient într-o stare clinică foarte gravă şi, după nişte luni de tratament, lucrurile au evoluat foarte frumos iar omul s-a simţit foarte bine. Desigur, nu era pacientul meu însă am simţit că am contribuit şi eu la însănătoşirea lui. Şi cred că atunci am înţeles ce înseamnă să participi la salvarea unei vieţi.

Meseria dumnevoastră este poate dintre puţinele care lucrează atât de mult la limita dintre viaţă şi moarte. Prin urmare număraţi uşor şi succese dar contribuiţi şi la statisticile celor care pierd lupta. Cum gestionaţi aceste trăiri în permanenţă la limită?

Este o luptă personală a fiecăruia dintre noi. Arată distructiv pentru sufletul meu pierderea oricărui pacient. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru întreaga echipă.  Este îngrozitor de greu să spui unui pacient că eşti depăşit terapeutic. Din păcate nu suntem în situaţia de a vindeca orice fel de boală, în orice stadiu ar fi.

Întotdeauna încerc să mă gândesc cum e să fii de partea cealaltă a mesei şi să îţi spună medicul în care ai încredere că nu mai are variante terapeutice. Cred că ăsta este cel mai greu lucru pe care l-am făcut. Iar singurul imbold de a merge mai departe vine de la pacienţii care pleacă sănătoşi acasă. Altfel se rupe o bucăţică din tine la fiecare pacient care pierde lupta.

Cred că nu se vorbeşte suficient în lumea medicală despre ce implicarea majoră au pacienţii în viaţa medicilor. Cred că nimeni nu spune presiunea emoţională pe care o duc medicii pe umeri, fie că fac parte din sectorul de urgenţă, dintr-o specialitate care se luptă cu moartea sau din orice specialitate care ţine viaţa în mână. Presiunea este cumplit de mare, la fel şi implicarea şi legătura. Ştiu că nu e sănătos psihologic, dar luăm pacienţii cu noi acasă.

Ne descrieţi elementele unei implicări care nu se potriveşte cu imaginea sistemului de sănătate românesc, ce rămâne în continuare una viciată. Cum vă explicaţi că oricât poveşti pozitive am vedea imaginea de ansamblu rămâne una negativă?

Pentru că în presă ajung poveştile negative. Sau aşa văd eu. Există şi poveşti pozitive însă intenţia majoră este de a aduce în media personajele şi poveştile negative.

Chiar dacă apar sau nu în presă aceste poveşti cutremurătoare există, nu sunt inventate. Fie că vorbim despre spitale degradate până aproape de prăbuşire dar funcţionale, fie că pomenim tratamente inumane aplicate pacienţilor, simpla lor existenţă reflectă un sistem viciat. Cum vedeţi acest lucru, desigur din postura privilegiată de coordonator al unei secţii de excelenţă?

E inadmisibil, desigur, să avem spitale în care să nu se poată face medicină de urgenţă standardizată. Pe de altă parte, cred că trebuie să avem spitale de top, în care să putem face tot felul de proceduri inovatoare şi cred că ar trebui să avem o medicină de familie mult mai dezvoltată, care să rezolve majoritatea problemelor minore. Altfel, dacă pentru orice problemă măruntă oamenii vin la Fundeni, apare situaţia cu care ne luptăm acum: avem 20.000 de internări pe lună. Suntem sufocaţi de atâtea internări. Pentru că oamenii vin acolo unde au auzit că se rezolvă lucrurile. Poate că s-ar duce la primul spital din colţul străzii dacă ar avea certitudinea că acolo lucrurile se rezolvă corect. Cred că asta ar fi soluţia, să putem trata standardizat, civilizat într-o medicină de primă intenţie toate lucrurile mici.

Noi suntem o secţie mică, un colectiv aglutinat în jurul pacienţilor noştri, poate şi datorită specificului acestor pacienţi, fiindcă vin cu boli atât de complicate, de grave.

Dar cred că în sistemul de sănătate în ansamblu lucrurile s-ar îmbunătăţi dacă fiecare ar face lucrurile foarte bine, în bucăţica sa.

 

 

HealthLife Stories
Share this article