Dr Cristina Bloț, medicul care a lăsat America pentru pacienții din România. Care e diferența dintre sistemele de sănătate american și românesc și cum arată obezitatea în România, din perspectiva medicului care i-a tratat pe americani?

Dr. Cristina Bloț s-a întors în România în urmă cu un an și jumătate. Avea un dosar plin de recomandări și specializări pe care cu greu le-a adunat în 10 ani de studiu și muncă în spitalele din America. România, deși se plânge că-i pleacă medicii, când unul se întoarce, nici vorbă să-l primească cu brațele deschise. Dimpotrivă, îi închide ușa, făcându-l să se întrebe dacă a greșit venind înapoi acasă.

Dr. Cristina Bloț a terminat facultatea de Medicină în București, iar apoi a emigrat în Statele Unite. Câțiva ani a muncit pe brânci și a învățat ca să-și poată lua rezidențiatul în endocrinologie diabet-nutriție. A ajuns un medic foarte bun care a tratat mii de americani ce sufereau de diferite afecțiuni, multe dintre ele asociate obezității. La un moment dat, Cristina Bloț a luat decizia de a se întoarce acasă pentru că nu se vedea îmbătrânind într-o țară străină, alături de niște oameni care deși păreau prietenoși, erau foarte reci. Statul român a avut nevoie de un an și jumătate pentru a-i echivala specialitatea de endocrinolog, urmând ca cea de diabet-nutriție să fie echivalată și ea într-o bună zi. În tot acest timp, Cristina Bloț, deși un medic foarte bun, nu a avut drept de practică în România.

Am întrebat-o de ce s-a întors, dar mai ales ce a găsit aici. Apoi am vorbit despre ce înseamnă sistemul de sănătate din America, în comparație cu cel din România și am terminat discuția vorbind despre gradul crescut de obezitate în rândul românilor care merge pe același drum cu cel din SUA.

Unde lucrați azi?

Sunt medic endocrinolog la o clinică privată. M-am întors din Statele Unite și abia după un an și ceva am reușit să-mi echivalez specialitatea. Eu sunt specialist și pe diabet – nutriție și urmează ca Ministerul Sănătății să-mi echivaleze și această specializare.

Dar de ce durează atât?

Aș vrea și eu să știu de ce durează atât. Din cauza birocrației. Legea spune spune că echivalarea ar trebui să dureze 60 până la, cel mult 90 de zile. Și eu pe asta m-am bazat când m-am mutat în România. Am renunțat la locul de muncă de acolo și m-am gândit că o să am o vacanță de 3-4 luni în România, după care o să încep să lucrez. Bineînțeles că am avut o comunicare foarte grea cu Ministerul și abia după ce am angajat avocat am reușit să primesc o informare.

Și în acest un an și jumătate nu ați avut drept de practică?

Nu am avut drept de practică în România.

Și v-ați luat o vacanță de un an și jumătate în România?

Nu. M-am întors în State și am mai lucrat acolo.

Dar de ce v-ați întors în România?

Spun la toată lumea și mulți se uită cruciș la mine și nu le vine să creadă când aud că aici mă simt ca acasă. În State erau multe lucruri bune, de la pregătire profesională la organizare. Ei au o societate organizată și sistemul de sănătate e destul de organizat. Nu zic că e bun, e organizat, iar asta e important.

Însă nu mi-a plăcut în societatea lor, nu mă vedeam trăind acolo până la pensie, mai ales că relațiile dintre oameni sunt foarte reci. Așa că m-am hotărât să vin în România pentru că aici e țara mea, e familia mea, aici mă simt ca acasă și m-am gândit – de fapt așa mi se părea mie de la distanță – că lucrurile s-au mai îmbunătățit aici. Dar m-am cam înșelat.

Câți ani ați stat în America?

10 ani.

Studiile le-ați făcut tot acolo?

Facultatea de Medicină am terminat-o la Carol Davila, în București, iar specialitatea de endocrinologie – diabet am făcut-o în State.

Ați terminat aici facultatea și ar fi urmat rezidențiatul?

Am făcut trei ani de rezidențiat pe diabet în România și apoi am plecat în State. Numai că în State a trebuit să dau niște examene și să o iau de la capăt. Acolo este acreditată facultatea de Medicină, nu și rezidențiatul. Nu am putut să spun că am făcut trei ani de rezidențiat în România și acolo să mai fac doar doi. Nici măcar nu am încercat. Ei nu echivalează anii de rezidențiat și majoritatea țărilor străine nu o fac. Trebuie să treci prin examenele lor și să faci rezidențiatul lor. Nici nu-i învinovățesc dacă stau să mă gândesc la cum se face pregătirea profesională în România.

Cum așa?

Există și excepții, dar în general nu e ok. Știu că am făcut și eu. Nu interesează pe nimeni dacă te duci, dacă nu te duci, dacă înveți, dacă nu înveți…

Cum ați plecat în State?

M-am hotărât prin anul 2006. De fapt voiam să plec în Europa pentru că, atunci nu-mi vedeam viitorul în România. Atunci sistemul privat nu era foarte dezvoltat, la stat intrai cu pile și relații – ca și acum – și am zis că nu vreau să mă umilesc într-atât încât unui profesor să i se facă milă de mine și să mă angajeze într-un spital contra unei sume de bani.

Am început să caut cum aș putea să plec, de exemplu în Germania. Dar noi nu eram în Uniunea Europeană atunci și mi-a fost greu să găsesc o metodă de a pleca. Dar, ca o coincidență, în timpul anilor de rezidențiat de aici, am întâlnit pe cineva care urma să plece în State. Dăduse examenele și venise să facă un stagiu de diabet ca să nu stea degeaba până ce pleca. Mi-a spus toți pașii pe care i-a urmat și mi s-a părut o soluție bună pentru viitorul meu, ca medic. Am început să învăț, să mă uit care sunt pașii, să mă documentez și într-o zi mi-am spus: de azi, obiectivul meu este să merg în America și să profesez acolo.

Și ajunsă acolo? Ați intrat într-un spital public?

Acolo majoritatea sistemului de sănătate este privat. Există un singur lanț de spitale sponsorizate de guvern – cumva echivalentul spitalelor de stat din România – iar acestea sunt spitalele pentru veteranii de război. Ca să lucrezi într-un spital pentru veteranii de război, trebuie să fii cetățean american sau să ai green card. Eu am plecat cu viză de lucru.

Înainte să iau viza de lucru fusesem la interviuri. Eu au un sistem bine organizat unde depui CV-ul, rezultatele la examenele pe care le dădusem și un personal statement, cumva o explicație a dorinței noastre de a merge în America și a face rezidențiatul. Există o listă de spitale care participă la acest program de rezidențiat, din care noi ne puteam alege la care să mergem la interviu. După un interviu noi făceam un clasament al spitalelor, iar spitalele făceau un clasament al candidaților, iar un computer făcea o potrivire între cele două clasamente.

Și unde s-a potrivit să ajungeți?

S-a potrivit să ajung în Connecticut, într-un spital afiliat cu Universitatea Yale. Acolo am început rezidențiatul de medicină internă. Așa se face acolo: întâi facem rezidențiatul în medicină internă și abia apoi ne specializăm în cardiologie, endocrinologie sau altceva. A durat 3 ani, 3 ani foarte intenși în care am mai făcut o dată Medicina și am învățat despre sistemul lor de asigurări, despre interacțiunea cu pacientul care era foarte importantă și din prima zi am avut responsabilități clinice.

A fost enorm de multă muncă, dar gândindu-mă retrospectiv îmi dau seama că am învățat foarte multe lucruri în acei ani. La final, simțeam că sunt bine pregătită profesional.

După rezidențiatul de medicină internă am lucrat câțiva ani ca medic internist și așa am putut să obțin green cardul. Iar după ce am obținut green cardul și evident mai multă mobilitate, am decis că vreau să continui cu endocrinologia. În SUA și în majoritatea țărilor endocrinologie-diabet este o singură specialitate. În România sunt două specialități.

Și cum e mai bine?

După experiența mea de acolo mi se pare că e un pic mai bine să fie combinate. În plus, medicii diabetologi din România care ar vrea să-și practice meseria în străinătate, nu pot pentru că nu au și specializarea de endocrinologie.

Cum a fost prima întâlnire cu țara făgăduințelor? Cum v-ați organizat singură într-un loc atât de mare și de străin?

Am ajuns expertă în mutat și în aranjarea procesului de mutare. Când am plecat am luat cu mine o valiză cu haine și de vară și de iarnă și atât. Am avut noroc că am cunoscut niște români care erau doctori și lucrau în același spital cu mine. M-au primit să locuiesc la ei până mi-am găsit chirie, timp de aproape 3-4 luni de zile. Dar mai mult decât faptul că mi-au oferit un loc unde să stau, m-au învățat o mulțime de lucruri. De exemplu, pe vremea aceea, în America se scriau cecuri cu care se plăteau facturile, utilitățile, iar eu habar nu aveam cum să scriu un cec. Pentru americani era foarte ciudat să nu știi să scrii un cec. Acum s-au mai schimbat lucrurile, dar încă se mai folosesc cecuri.

Interesant a fost când am plecat prima dată la interviuri, pentru a-mi găsi spitalul în care urma să fac rezidențiatul și să lucrez. Doctorița pe care o cunoscusem în România și care mă învățase ce demersuri să fac pentru a pleca în America, m-a primit la ea în Philadelphia, într-o suburbie a orașului, unde am stat aproape 3 luni. Evident că nu aveam mașină și nici nu conduceam, așa că trebuia să-mi găsesc mijloace de a ajunge la spitale. M-am dus în mai multe state, prin niște pustietăți unde erau spitale foarte mari în mijlocul câmpului, iar primul magazin era la 20 de mile. Ca să ajung acolo mai găseam câte un autobuz care circula o dată la nu știu câte ore, sau trebuia să iau un taxi. Nu aveam nici telefon, o sunam pe prietena mea de la telefoane publice să-i spun că sunt bine, sau ceream efectiv de la cineva telefonul ca să o pot suna. Dumnezeu mi-a scos în cale tot felul de oameni care mi-au întins o mână de ajutor pentru că eu am plecat câine surd la vânătoare, fără să știu nimic.

Am fost și în Chicago la un interviu unde am stat la un prieten al unui prieten – pentru că aveam un fel de rețea a prietenilor – care s-a oferit să mă ducă la spital și la aeroport, prin acel oraș imens.

Ce ați făcut în cei 10 ani în America? V-ați făcut prieteni, familie?

Familie nu mi-am făcut acolo, însă prieteni da. Dar, cum am spus, e mai greu cu relațiile de prietenie. Americanii la prima vedere sunt foarte drăguți și amabili, dar mai mult de atât, nu prea. Însă am întâlnit și oameni deosebiți cu care păstrez și azi relații bune, după ce am plecat.

Cea mai mare parte a acestor 10 ani a fost legată de învățat și de profesie. În rezidențiat și apoi în pregătirea de endocrinologie am învățat de dimineața până seara și am stat în spital. Acolo nu puteam să scăpăm fără să știm, ne testau în permanență. Apoi am făcut și cercetare pentru pregătirea rezidențiatului.

După ce am terminat cu învățatul și când am început să lucrez, aveam un program care îmi plăcea foarte mult: lucram 12 ore pe zi timp de o săptămână, iar apoi aveam o săptămână liber. În săptămâna liberă puteam să călătoresc, am văzut multe orașe și multe locuri speciale. Când aveam vacanțe veneam în România, o dată sau de două ori pe an.

Sunteți din București?

Nu, sunt din Slatina.

Și ce au spus părinții când ați plecat?

Nu le-a venit să creadă că vreau să plec atât de departe. Le-ar fi fost mult mai ușor dacă aș fi plecat într-o țară din Europa, însă le-am explicat că e pentru binele meu profesional, că în America voi avea alte oportunități și au înțeles până la urmă.

Însă acum, după un an și ceva de când m-am întors, mai spun câteodată cu voce tare: „Cred că ar trebui să mă întorc acolo pentru că aici nu văd un viitor pe care mi-l doresc”. Viitor profesional, pentru că personal mă simt foarte bine în România. Mama, invariabil începe să plângă când spun că m-aș putea întoarce în State.

Vorbeam foarte des cu ei pe Skype și chiar mă stresau de multe ori pentru că în fiecare weekend trebuia să semnez condica și să fiu în fața calculatorului. Dacă nu eram, trebuia să dau explicații. Cred că a fost foarte greu pentru ei și s-au bucurat extraordinar de mult când m-am întors.

Ce salariu are un medic în America?

Diferă foarte mult în funcție de specialitate, medicina internă și endocrinologia nefiind cele mai bine plătite specialități. Salariul brut pentru endocrinologie era de 230 de mii de dolari pe an și primeam în jur de 11 mii de dolari pe lună. Mă număram printre cei norocoși care duceau o viață fără griji materiale.

Dar de ce nu este așa bine plătit un medic ca dumneavoastră? Endocrinologie – diabet – nutriție ar trebui să fie specializările cele mai căutate de americani având în vedere situația lor…

Eram foarte căutați, aveam foarte mulți pacienți, însă problema este cu sistemul lor de asigurări care are multe similarități cu ce se întâmplă în România. Endocrinologul sau diabetologul oferă o consultație, nu face proceduri, nu face operații. În momentul în care tu oferi o consultație, banii pe care îi primește spitalul pentru consultația ta sunt mult mai puțini decât banii pe care i-ar primi pentru un RMN, o operație, o procedură. Firmelor de asigurări li se pare că o consultație prin care tu pui un diagnostic este ușoară și nu o răsplătesc la fel de bine cum ar răsplăti o procedură. La fel se întâmplă și în România. Aici mi s-au oferit salarii foarte mici și știu că la alte specialități oferă salarii mai mari pentru că iau mai mult înapoi. Totul este legat de bani și de câți bani primea spitalul pentru munca noastră.

Dar eu eram mulțumită cu salariul acela, îmi permiteam să duc o viață foarte bună, nu-mi lipsea absolut nimic. În rezidențiat am mai trăit de la o lună la alta pentru că nu era salariul foarte mare, dar era mult mai mare decât în România. Cu salariul acela îmi permiteam să plătesc chiria, lucru pe care nu mi l-aș fi permis în vremea aceea.

Acum nu cred că mai e o problemă asta?

Sper că nu mai e. La stat salariile sunt decente, în privat nu. În State, de exemplu, salariile erau mai mici la spitalele sponsorizate de guvern decât la restul spitalelor.

Așa era și în România până să crească salariile medicilor…

Da, așa este. Acum, după noua lege, privatul nu a urmat grila de salarizare.

Ați încercat aici la spitalele de stat?

La stat se publică posturile în Viața medicală sau pe site-ul de la Resurse umane, iar tu ca medic îți depui dosarul pentru postul respectiv. Dacă ei nu scot posturi, nu are rost să-ți duci dosarul la spital pentru că nu o să-l bage nimeni în seamă. Eu am tot urmărit Viața medicală, au fost posturi de endocrinolog și de diabetolog, dar nu am putut să-mi depun dosarul pentru că nu eram medic aici, nu puteam practica. Oricum, simt o descurajare când știu că posturile acelea sunt cu dedicație. Nu spun că oamenii aceia angajați pe posturi cu dedicație nu sunt competenți, dar șansele ar trebui să fie egale.

De ce v-ați făcut medic?

A trecut mult timp de atunci… M-am hotărât în liceu. Îmi plăcea chimia organică, de aici am pornit. Am avut o profesoară în Slatina care era extraordinară, m-a inspirat să-mi placă materia și a fost cumva ca un mentor pentru mine.

Bănuiesc că erați la clasă de mate-fizică…

Nu, eram la clasă de uman pentru că-mi plăcea și literatura și citeam foarte mult. În clasa a IX-a sau a X-a am spus că-mi place chimia, dar că totuși nu vreau să fiu chimist, iar pentru că medicina mă fascina, mi se părea ca un mare necunoscut pe care aș vrea să-l cunosc, am decis să aleg Medicina. Mi s-a părut cel mai interesant domeniu și în continuare mi se pare la fel.

Pe vremea aceea se dădeau trei examene diferite în trei zile diferite: chimie, fizică și biologie. A trebuit să învăț și fizica – care nu-mi plăcea deloc – și am reușit să intru la Medicină.

Ce visați în facultate, unde vă vedeați?

În facultate visam că o să fiu doctor în România.

De care doctor?

Diabet- endocrinologie. Mama mea fusese diagnosticată cu diabet și pe parcursul anilor dobândisem o fascinație față de mâncare. Nu să o mănânc, ci să știu ce mâncăm și cum mâncăm.

Când am terminat facultatea eu știam că vreau să rămân în România, chiar dacă colegii mei se pregăteau să emigreze. Eu spuneam că rămân aici pentru că țara noastră are nevoie de doctori, eu sunt patriotă și îmi iubesc țara și nu o să plec. Apoi m-am maturizat și mi-am dat seama că nu e vorba de patriotism, e vorba și de supraviețuire.

Patriotism pe burta goală…

Exact! Greu de digerat.

Cum e mâncarea americanilor?

Acolo am suferit puțin pentru că nu-mi plăcea deloc mâncarea lor. Intram în supermarketuri uriașe în care aveam impresia că e cea mai mare varietate de mâncare. Când mă apropiam de rafturi era mâncare înghețată pe care o pui la microunde, mâncare procesată, iar eu nu aveam opțiuni, nu aveam din ce să aleg, nu-mi plăcea gustul.

Multă lume mă întreabă dacă am mâncat la KFC. Nu, niciodată în cei 10 ani. Se vede că mâncarea lor nu este de calitate. Mâncarea proastă era ieftină, motiv pentru care obezitatea e mai frecventă la cei fără posibilități financiare decât la cei bogați.

Nu e ca la noi grăsimea semn de bunăstare…

Nu, nu este. Din păcate românii încă au ideea asta și am cunoscut oameni care fac poze cu coșul de cumpărături să arate că s-au ajuns și că trăiesc bine.

Îmi era foarte dor de mâncare românească, dar pentru că eu nu știu să gătesc, încercam, cu maică-mea pe Skype, să prepar anumite rețete, însă când ea îmi spunea pune o mână de făină, puțină ceapă și folosea astfel de unități de măsură improbabile, nu prea îmi ieșeau.

Dar când veneam în România în vacanță îmi făcea mama mâncare și mă duceam la toate restaurantele românești să mănânc cât mai variat și mai mult ca să țină gustul până data viitoare.

O altă problemă cu mâncarea americană erau porțiile uriașe, era mâncare nesănătoasă în cantități mari. Am constatat pe pielea mea că dacă la început nu poți să mănânci tot, cu timpul, puțin câte puțin, ajungi să mănânci toată porția.

V-ați îngrășat în perioada aceea?

Nu m-am îngrășat pentru că evitam pe cât puteam mâncarea americană.

Și reușeați să pregătiți până la urmă mâncare cu gust?

Da, îmi făceam salate. Au și ei fructe și legume, dar fără gust. În State, chiar dacă scrie organic, nu are gustul acela pe care eu îl știu deoarece am crescut la țară până la 7 ani. Când le explicam colegilor că în America acele norme legate de producția eco/bio nu sunt atât de stricte precum în Europa, nu mă credea nimeni. Ei considerau că gustul alimentelor era perfect.

Perfect de plastic…

Exact, de plastic, fără gust și cu multe calorii.

Cum ați găsit mâncarea noastră și felul în care mănâncă românii după 10 ani?

Când m-am întors în România am avut timp să analizez și mi-am dat seama că nici mâncarea noastră, făcută în casă, atunci când se folosesc cantități mari de grăsimi, nu e în totalitate sănătoasă. Putem să ne mințim că mâncăm mâncare sănătoasă, gătită în casă, dar nu e așa. E mai sănătoasă decât cea înghețată, băgată în pungă sau în caserolă.

Dar ca o privire generală, cum vi se pare că arată alimentația românilor după 10 ani?

Din ce în ce mai rău. Se mănâncă foarte mult fast food, la McDonald este tot timpul plin și mi se pare că se începe din copilărie. Sunt foarte mulți părinți care își duc copiii să mănânce fast food, iar copiii aceștia încep să se îngrașe. Eu nu am văzut, înainte să plec, obezitate cum văd acum. Nu se compară cu ce e în America, dar o să ajungem și noi acolo, iar drumul nu e lung. Deja a crescut incidența de diabet de tip II la copii, o boală care înainte era diagnosticată doar la adulți. S-au schimbat lucrurile și trebuie făcut ceva pentru că nu mergem în direcția corectă.