HealthLife Stories
HealthLife Stories
De ce se întorc medicii în România? Discutăm despre chirurgie estetică cu doamna doctor Elena Martin
Andreea Toma
|Reading time: 10 mins
Share this article

În ultimul timp citim din ce în ce mai multe cazuri de doctori care ba nu sunt doctori, ba nu își respectă jurământul pe care l-au spus în facultate. Chiar dacă am ales alt drum în viața, am crescut jucându-mă cu stetoscopul și tensiometrul. Mama este doctor, așa că știu cât de important este să-și respecte și să-și ajute pacienții. De la ea am învățat ce înseamnă dăruirea, și profesionalismul. Și tot la ea am văzut prima dată ce înseamnă să ai un har pe care să nu-l minți niciodată. Așa că, da, de mică am văzut ce înseamnă să fii doctor. Cu majuscule. Mi-aș dori să vorbim doar despre astfel de medici. Să nu mai fie cazuri de oameni care să nu respecte cea mai frumoasă, mai grea și mai importantă profesie din lume.

Din fericire, noi am avut nenumărate astfel de cazuri. De la Liliana Pădure, doctorița născută prematur cu malformații congenitale salvează copiii considerați până nu demult rebuturile societății. La Mihaela Leventer, dermatologul cu rată de succes de peste 99 % în tumorile maligne tratate prin tehnica Mohs. Sau povestea medicului român voluntar în zona de război din Irak. Iar astăzi vorbim cu doamna doctor Elena Martin cu care m-am întâlnit la clinica sa din București. A învățat la Bruxelles, Londra, Monaco sau Paris. A trecut oceanul către Miami, Los Angeles și San Diego. Și s-a întors acasă. Iar astăzi spune că nu ar mai pleca de aici, mai ales datorită relației pe care o poate avea cu pacienții săi. Sau mai bine spus, cu pacientele sale pentru că Elena Martin este chirurg estetician.

Ce înseamnă frumusețe pentru tine?

Încredere în tine. Armonie. Proporții perfecte. În niciun caz nu înseamnă atingerea anumitor numere (bust, șolduri etc).

Dar de ce caută femeile frumusețea?

Atunci când o femeie vine la noi în clină ne spune de fiecare dată că „vrea să arate mai bine” și că „vrea să se simtă mai bine”. Uneori femeile vin după un eveniment mai trist din viața lor. Alteori după unul foarte fericit, precum nașterea. Dar rolul nostru este acela de a le ajuta să se simtă mai bine în pielea lor.

Dar un bărbat … sau la bărbați nu există frumusețe?

Nu prea sunt un target în aria mea de activitate sau în cabinetul meu (râde). Dar bănuiesc că și ei caută același lucru … să se simtă mai bine, mai împăcați cu corpul lor. Asta este ideea principală în chirurgia estetică.

Cum și când te-ai hotărât să devii medic?

Dintotdeauna am știut că vreau să fiu medic pentru că am avut modelul în familie. Mama mea este medic. Inițial am vrut să fiu cardiolog, cu acest gând am dat la Medicină. Mint … de fapt prima dată am dat la Stomatologie. Ulterior am vrut să am o sferă mai largă de unde pot să îmi aleg specializarea, așa am ajuns în facultate să mă gândesc la cardiologie. Apoi am vrut ceva de migală, așa că am ales chirurgia. Și, în cele din urmă, am combinat partea de migală cu cea de finețe și așa am ales chirurgia plastică. Cel mai mult mi-a plăcut partea de micro chirurgie reparativă. M-a fascinat mereu lucru sub microscop unde se pot coase vase cu fire foarte fine, mai fine decât firul de păr.

Te-au obligat ai tăi să faci medicină?

Nuuu … deși ei voiau să dau la Stomatologie.

Ce medic este mama ta?

De plămâni … nu prea au legătură specializările noastre acum (râde). Dar interesul pentru această meserie a venit clar de când eram mică și mă lua mama peste tot cu ea. Mă duceam la spital, stăteam cu ea în gărzi. Îmi plăcea.

Cum erai în facultate?

Îmi plăcea foarte mult. E o perioadă lungă, dar frumoasă din viața mea. Primii doi ani sunt ceva mai grei pentru că este foarte multă teorie. Dar pentru mine a fost o perioadă frumoasă.

Ai făcut școală și în străinătate …

Am plecat și în timpul facultății, așa am ajuns să cunosc studenți din Franța. Atunci mi-am dat seama că nu suntem de pe altă planetă. Lucrurile sunt similare între cele două sisteme, diferă poate abordarea.

Dar care sistem este mai apropiat de nevoile studenților?

Cred că sistemul potrivit este cel care funcționează pentru tine. Depinde foarte mult de cum ești tu construit, de nevoile tale. În Franța cel puțin medicii români sunt foarte bine văzuți. Îmi amintesc și acum că am fost la un spital aici și aveau o glumă: „care este a doua limbă aici, că prima știm care este: româna”. Suntem foarte bine văzuți aici. Același lucru l-a simțit și soțul meu care este din Craiova și care făcuse facultatea acolo. Niciodată nu s-a simțit vreo diferență între noi și ei. Mai mult decât atât, astăzi aveam la îndemână atâtea platforme digitale care să ne ajute să învățăm, să ne perfecționăm, încât nu prea avem scuze să nu o facem.

Tu ai fost și în sistemul american. Cât de diferit este el de cel de la noi?

Total. De la abordarea din timpul facultății unde au alt sistem de pregătire, de învățare, de notare și până la alți pași pe care trebuie să îi urmezi pentru a ajunge să profesezi.

 

Doamna doctor Elena Martin împreună cu soțul său, doctorul Dan Martin și fiul lor

De ce te-ai întors în România?

Mă simt bine aici. Și soțul meu este medic, iar lucrurile funcționează bine aici pentru noi. Dar cel mai important este faptul că rezonez bine cu pacienții mei.

Dar bănuiesc că ai avut multe ocazii să pleci …

Da, nenumărate. Un spital din Belgia chiar a insistat foarte mult. Dar puse toate lucrurile pe hârtie: viață, societate, profesie, am ajuns la concluzia că lucrurile ne sunt mai bune aici. În România ai mai multă libertate. Dar, repet, am rămas aici datorită relației foarte bună pe care o pot dezvolta cu pacienții mei.

Doamna doctor Elena Martin împreună cu soțul său, doctorul Dan Martin și fiul lor

Hai să trecem de la clinică, acasă. Cum ți-ai cunoscut actualul soț?

La Paris. Tocmai ce am aflat că este orașul lui preferat. Eram amândoi într-un stagiu acolo, dar să nu vă imaginați ceva gen “Grey’s Anatomy” (râde).

Și cum a continuat relația?

Normal, nimic special. Când ne-am întors în țară, am lucrat și eu o perioadă la Spitalul Baltazar, unde el este și acum. Dar să știi că munceam atât de mult că nici nu ne vedeam pe holurile spitalului. Ne întâlneam abia seara când ajungeam acasă.

Cum este la voi în casă?

Vorbim foarte mult despre medicină. Nu știu dacă e bine sau nu, probabil că o să aflăm în scurt timp de la băiețelul nostru. Oricum toată lumea râde de noi cu care o să fie primele lui cuvinte – ori hernie de disc, ori implant, ori botox. De altfel, a venit odată la noi în clinică și a început imediat să se joace cu niște implanturi mamare, deși învață repede meserie (râde). Vorbim multe lucruri despre ce facem la birou. Eu am ajuns să aflu multe lucruri despre hernia de disc, soțul meu este neurochirurg. Iar el a învățat multe despre implanturi.

Vorbiți despre cazuri, despre pacienți?

Da, despre cazuri. Ce am operat astăzi, ce avem mâine.

Și vă ajutați?

Da. Uite îți un exemplu de curând: am avut o pacientă cu implant mamar care avea un adenom hipofizat. Sau am avut paciente care au venit la mine și din vorbă în vorbă am ajuns să le ajut pentru că aveau mamele cu hernie de disc. În plus există o legătură puternică între chirurgia plastică și neurochirurgie, respectiv chirurgia nervilor periferici (cei de la mâini). Așa că aici chiar trebuie să ne ajutăm reciproc.

Doamna doctor Elena Martin împreună cu soțul său, doctorul Dan Martin

Îmi spuneai de cel mic că deja a luat contactul cu meseria voastră, o să vă calce pe urme?

Ce vrea el. Eu cred că i-ar fi mai ușor, dar ce vrea el. Ce mi-aș dori eu, în schimb, este să învețe limbi străine ca să poată avea deschidere către orice.

Și dacă ar fi să vrea medicină, ce i-ai spune: să stea în România sau să plece în afară?

Sunt de principiu că un copil ar trebui să își depășească părinții. Mi-aș dori să ajungă mult mai departe decât noi. Unde ar fi asta … nu prea contează.
Dar acum ce îi place?

Acum îi plac foarte mult cărțile, mingile de fotbal și mașinile.

Doamna doctor Elena Martin împreună cu fiul său la clinica sa

Să ne întoarcem puțin la clinică, care sunt lucrurile pe care le cer cel mai des pacientele tale?

Rejuvenarea feței și a sânilor. Și apoi liposucţie.

Dar când refuzi un caz?

În medicina plastică, refuzurile sunt legate de starea de sănătate a pacientei: dacă nu rezistă la o operație atât de lungă, dacă au vreo boală precum diabet, dacă starea de sănătate i-ar afecta recuperarea. Sau dacă ar avea așteptări nerealiste.

Ce înseamnă asta?

De exemplu … dacă vine o pacientă foarte, foarte slabă și își dorește să un transfer de grăsime pentru mărirea sânilor. Eu le spun că nu avem grăsime de unde să luăm. Iar ele îmi spun că au … au chiar foarte mult. Atunci e clar că nu ne înțelegem.

Dacă vorbim despre silicoane, cum alegem măsura perfectă?

90% dintre paciente au venit și au vrut ceva natural. De altfel, de fiecare dată le spun pacientelor că nu mărimea contează. Scopul intervenție nu este acela de a ajunge la o anumită mărime, ci de a crea un rezultat estetic. Așa că eu nu le spun niciodată pacientelor mele care va fi dimensiunea de dinainte. Înainte de operație decidem mărimea aproximativă, dar aceasta este finală doar în timpul intervenției.

Apropo care este drumul de la prima întâlnire la finalul intervenției?

Ne vedem de trei ori pentru a vorbi aceeași limbă. E important să ne înțelegem de la început și să știm ce vrem: un rezultat natural, un sân mai rotund sau unul care să aibă un aspect mai lăsat. În această întâlnire este important să vorbim și despre motivația care stă la baza intervenției. Dacă cineva vine și îmi spune că vrea silicoane pentru că vrea o mărire de salariu sau vreau să își schimbe jobul ori vrea să fie model, atunci nu pun că nu are nicio legătură una cu alta. Apoi, trimitem pacienta să facă analizele de sânge. Ne mai vedem încă odată când facem și o simulare a rezultatului intervenției. Și apoi ne vedem la operație.

Dar care este media de intervenții la o pacientă?

Hmmm … greu de spus. Pacienta mea are în general în jur de 40 de ani. Până în 30 de ani nu prea vin la cabinet, nu prea au motive. Dar nu exagerează niciodată cu numărul intervențiilor. Oricum, în aceeași operație, mai mult de 2-3 intervenții nu facem pentru că ar fi timpul operator prea mare. Dar în general media ar fi pe la 2-3.

Nu mi se pare așa mult …

Uneori este necesar. Gândește-te la o mămică care a născut recent. Trebuie să aibă grijă de ea, mai ales dacă a rămas cu un șorț abdnominal și cu sânii lăsați.

Ți se pare că mai există un tabu legat de chirurgia plastică în România?

Din ce în ce mai puțin. Tabu va fi mereu, dar cred că oamenii au început să se obișnuiască. Și oricum, presiunea mare este în general legată de intervențiile la nivelul feței.

Dar percepția asupra silicoanelor crezi că s-a schimbat?

Cred că oamenii au început să fie din ce în ce mai deschiși. Acum mai trebuie să abordăm și soții pentru că unii sunt chiar reticenți.

De ce … mi se pare surprinzător asta?

Pentru că spun că le plac soțiile așa cum sunt. Naturale. Că nu au nevoie de așa ceva.

Dar ședințele sunt împreună, nu?

Da, da. Vin împreună în cabinet.

Poate că asta e motivul …

Probabil (râde). Bine, mai sunt și soții foarte geloși care mă sună înainte de operație. Care în timpul intervenției fac ture prin cartier. Sunt geloși pentru că se gândesc că soția își pune silicoane pentru altcineva. Dar reușim să împăcăm pe toată lumea. Trebuie.

Dar a venit vreun soț la tine să ceară anumite intervenții pentru partenera lui?

Am avut câteva cazuri, în general, pentru intervențiile cu silicoane. Și a fost cumva deranjant pentru că ea este pusă într-o situație dubioasă. Imaginează-ți că femeia stă dezbrăcată în fața noastră, iar el ne spune ce, cum, cât și unde să îi punem. Exagerează și comandă: să îi punem mai mult, să fie mai repede programată operația. E o situație cu care nu sunt confortabilă. Așa că în acel moment cer ca ședința respectivă să fie doar între mine și ea.

HealthLife Stories
Share this article