HealthInspiring PeopleLife Stories
Foto: Raduly Laszlo
HealthInspiring PeopleLife Stories
Liliana Pădure, doctorița născută prematur cu malformații congenitale salvează copiii considerați până nu demult rebuturile societății
Ramona Raduly
|Reading time: 16 mins
Foto: Raduly Laszlo
Share this article

Conferențiar doctor Liliana Pădure este omul pe care Dumnezeu l-a lăsat să supraviețuiască ca să aibă grijă de copiii născuți cu probleme. Ea însăși s-a născut la 7 luni, cântărind doar 1,6 kilograme și cu o malformație congenitală ce i-a afectat degetele de la mâini. La ambele mâini are în total doar 5 degete întregi, însă asta nu a împiedicat-o să fie cea mai bună în orice a făcut în viață. Cu acest handicap fizic și cu probabil multe traume psihice ce au derivat din asta, a reușit să fie tot timpul premiantă, a intrat din prima la Facultatea de medicină încurajată și de batjocura vecinilor care spuneau că „nu toate muștele fac miere”, a câștigat singurul post liber din cadrul Secției de recuperare neuropsihomotorie din cadrul Spitalului de Pediatrie din Pitești, iar câțiva ani mai târziu a reușit să înființeze Centrul National Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii “Dr. N. Robanescu”, când nimeni nu îi dădea nici o șansă.

Foto: Raduly Laszlo

A vrut să devină pediatru pentru că îi plăceau teribil de mult copiii și pentru că singurul post liber din spital era la secția de Recuperare, a dat concurs pe acel post, fără să știe vreo clipă ce o așteaptă acolo. A aflat puțin mai târziu și s-a dedicate atât de mult meseriei sale încât atunci când a fost rugată să rămână în Franța s-a gândit că nu-și poate lăsa „copiii ei”.

Câțiva ani mai târziu, a fost chemată la București să conducă secția de Recuperare din cadrul Spitalului Marie Curie, iar aici a realizat că o astfel de secție într-un spital de urgență nu va avea niciodată cele mai bune rezultate, motiv pentru care ani de-a rândul a făcut petiții și solicitări pe la Minister până când, într-o zi i s-a aprobat să se desprindă de spital, iar secția să devină un centru independent.

Am fost în cabinetul ei care este a doua casă pentru Dr. Liliana Pădure (toata lumea îi spune Luminița pentru că așa trebuia să o cheme, a fost cumva „luminița” părinților ei, însă, din motive logistice, în certificatul de naștere este trecută Liliana), iar asta se simte din primele minute petrecute acolo. Cabinetul este extrem de primitor, ca o casă, cu multe fotografii, cu o canapea draguță și multe jucării, dar și cu multe cărți și tratate de anatomie care nu deranjează deloc în acel mediu. Apoi am fost să vizitez centrul. Cu greu am trecut peste imaginile dureroase ale copiilor de toate vârstele veniți la recuperare, copii cu handicap neuro motor, unii sugari, alții preadolescenți, dar toți cu zâmbetul pe buze la vederea doctoriței. „Mulți plâng, unii se supără pe mine când le fac tratamentul, dar la final toți îmi zâmbesc. Într-o zi i-am întins mâna unei fetițe și i-am zis că mânuța mea o va ajuta să o facă bine pe mânuța ei. Iar ea mi-a zis:„Mânuța ta e mai urâtă!”, povestește râzând Liliana Pădure.

Foto: Raduly Laszlo

Dar, probabil cel mai important lucru, Centrului de recuperare nu-i lipsește nimic. Are cea mai modernă aparatură, totul comparabil cu un spital din SUA. La subsol este și un atelier unde se fabrică ghetuțe ortopedice de cea mai bună calitate, iar toți oamenii care lucrează acolo pare că fac parte dintr-o mare familie. Toți zâmbeau și se citea pe fețele lor dedicarea și implicarea.

Dr. Liliana Pădure a reușit să facă tot acest tablou posibil, și-a dedicate viața salvării acestor copii care în comunism erau considerați rebuturi, iar pentru asta, toată lumea îi este recunoscătoare.

De câți ani sunteți medic?

Am terminat medicina în 1980, acum o sută de ani (râde). Am făcut 3 ani stagiatură, am luat secundariatul pe postul de la Spitalul de Pediatrie din Pitești, pe secția de Recuperare.

Dar de ce Recuperare?

Sunt absolventă de pediatrie, nu am știut nimic despre această specialitate. La medicină generală se făcea, era Catedră de Recuperare, la Pediatrie nu era. Când am terminat, eu nefiind niciodată piloasă, erau 3 posturi de pediatru la leagănul de copii și unul la spital. Eu am vrut spital, eu mi-am dorit spital ca orice absolvent de medicină. Iar singurul post în spital era cel pe secția de Recuperare. Am luat postul, am făcut anul I de curs la Spitalul Brâncovenesc și în anul II și III veneam 3 zile la București, apoi 3 zile la post.

Așa ați aflat ce înseamnă de fapt recuperarea?

În anul I am învățat mai mult teoria, o chestie de patologie, dar prin anul II, m-am dus la Dr. Robănescu și am văzut mai multe. Apoi, când la Pitești aveam un caz la care nu mă pricepeam, îl urcam în mașină și veneam cu el la București la Dr. Robănescu.

Foto: Raduly Laszlo

Mi se pare foarte multă durere strânsă aici…

E adevărat.

Aici realizezi cât ești de bogat când ești sănătos. Chiar mă gândeam… Dumnezeu nu face nimic din întâmplare.

Și eu am fost născută la 7 luni, iar majoritatea copiilor mei sunt sechelari de prematuritate. Eu m-am născut cu 1,6 kilograme, cu o asimetrie facială formidabilă, moașa când m-a scos m-a zgâriat pe scalp, mi-a jumulit părul cu piele cu tot într-o zonă a capului. Și am ajuns să lucrez cu copiii aceștia fără să aleg eu. Așa a vrut Dumnezeu.

Poate Dumnezeu v-a lăsat să supraviețuiți ca să-i ajutați pe acești copii…

Dar sunt destui supraviețuitori, sunt destui inteligenți din prematuri. Și Napoleon a fost prematur…

Prematuritatea este chiar așa de speriat?

Depinde cine ți-a făcut reanimarea, depinde unde ai fost născut (eu am fost născută la țară, dar am avut norocul că nu am avut suferință neonatală)…

Dumneavoastră v-ați născut cu acest defect congenital pentru că pe vremea respectivă nu se făceau ecografii?

Chiar dacă s-ar fi făcut, nu cred că m-ar fi dat afară. M-am născut cu greu, am apărut abia după 7 ani. Am fost singurul copil, mă așteptaseră, eram un copil dorit. În plus, dacă țineam cumva mâna ascunsă, nu s-ar fi văzut la ecografie. Așa a fost să fie.

Dar tatăl?

Tatăl meu a fost curajul meu. Dacă mama era foarte îngăduitoare și ca orice mamă ai sentimentul de culpă „tu l-ai făcut așa”, el era întotdeauna foarte ferm cu mine, uneori credeam că nu mă iubește. Dacă cineva voia să mă ajute, era roșu, era furios știind că eu mă pot descurca singură.

Eram o dată la niște prieteni de familie, la câteva case distanțe și gazda, doamna Marcu: „Oooo, mânca-o-ar mama, să-i tai eu fripturica”. Tata: „Doamna Marcu, Luminița e în stare să-și taie singură”. I-a spus de două ori, ea continua să îmi tăia friptura și atunci tata s-a ridicat, m-a luat de mânuță și m-a dus acasă. Abia apoi am înțeles. Acasă ne-am pus față în față la masă și mi-a zis: „Cum de o lăsai să-ți facă ție ceva ce tu știai să faci? Știi ce a spus tuturor despre tine? Ea le-a arătat tuturor mai mult decât ți se vedea ție mână, că ești o neputincioasă. Dacă tu imediat ai fi insistat că poți să-ți tai singură friptura, ai fi dat o lecție.”. Vă dați seama? Cum a putut să-i vorbească astfel propriului copil de cinci ani? Cred că era și multă durere și suferință acumulate în el. Iar asta le spun și eu mămicilor, pentru că este vorba de dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor, ei trebuie să învețe să-și stăpânească trăirile și suferințele.

De atunci nu a mai pus nimeni mâna pe tacâmul meu.

Foto: Raduly Laszlo

Dar în școală ați avut vreun complex, vreo frustrare?

Copiii sunt cruzi pentru că adevărul e crud. Nu aveam probleme pentru că nu mă întrecea nimeni la școală și luam mereu premiul I. În clasa a IX-a în schimb, la liceu, le vedeam pe colegele mele cu unghii mari și frumoase și recunosc că am fost frustrată. Și a fost singurul an în care nu am luat premiul I, am luat mențiune. A fost prima dată când am realizat mai tare, atunci am realizat că sunt diferită și în anul acela am fost lentă. Bine că mi-am revenit și am revenit la premiul I și am intrat din prima la Facultate.

Era greu pe vremea aceea să intri la Medicină…

Da, era foarte greu, erau aproape 10 pe loc la Pediatrie, dar am reușit. Tot timpul mi-am dorit la Pediatrie pentru că îmi plac copiii foarte mult, pentru mine reprezintă o plenitudine sufletească extraordinară.

Dar puteați să alegeți învățământul ca să fiți lângă copii, de ce medicină?

Chiar nu știu, așa mi-a plăcut, să fiu lângă ei, să-i drăgălesc, să-i bibilesc. Bine, și eu ca toți ceilalți, când eram mică, am spus că mă fac educatoare și învățătoare, dar din clasa a VII-a am spus medicină și aici am rămas.

Aveți două fete?

Da, am două fete și amândouă doctorițe. Cea mare este pediatră și face a doua specialitate pe Recuperare. Cea mică este stomatolog, a ascultat-o pe soră-sa, ca să fie mai autonomă.

Nu v-ați gândit vreodată să plecați din țară?

Soțul meu a fost cel mai motorizat pe chestia asta și prin 1993 am fost și am făcut stagii succesive în Franța, dar am cântărit foarte bine lucrurile. Dacă aș fi plecat însemna ca vreo doi ani să-mi pierd copiii din mână (fata cea mare era clasa a VI-a), iar al doilea lucru care m-a determinat să rămân a fost următorul: după Revoluție am văzut eu de fapt câți copii deficienți avem. Veneau cu ei ca să-i declare și ca să-și ia o pensie, veneau cu ei într-o pătură și când desfăcea pătura vedeai copil de 14 ani, slăbănog și ca toate alea, deficient. Dumnezeule! Aveam o furie pe ei că îi țineau așa, dar ei săracii părinți se jenau, nu voiau să îi vadă lumea.

Dar de ce nu veniseră până atunci cu ei?

Pentru că nu se putea. Noi eram o națiune viguroasă înainte de ’89, nu arătam rebuturile. Chiar și directorul de spital mă întreba: „Mai faci din ăștia oameni?”. Iar eu răspundeam „ăștia sunt oameni!”, iar el îmi spunea să tratez numai scolioze.

Nu place nimănui această patologie, vă spun eu. Dacă nu era cu Europa să se uite spre ei, nu le plăcea nici acum.

Vă spun cinstit, când am ajuns în Franța și când am văzut cum își tratau copii, câte centre erau, câte asociații ale copiilor bolnavi… În primul moment am zis: „Doamne, decât să fii sănătos în România, mai bine handicapat în Franța”. Ce prostie imensă am spus și Dumnezeu mi-a dat repede gândul cel bun și am îndreptat spusele astea pentru că, oriunde ai fi, sănătatea și plenitudinea ta ca ființă este cel mai mare dar de la Dumnezeu.

Și când îmi spuneau în Franța să rămân la ei, am zis: „Doamne, copiii ăia ai mei nu au de nici unele, nu au pe nimeni”. Am simțit că mă au copiii ăștia aici. Știam eu cât m-am luptat la Pitești, cât m-am luptat peste tot, că toți se împiedicau de mine. A fost o luptă mare pentru patologia asta.

Ca să existe acest centru?

Da, ca să existe acest centru. Deficienții aceștia neuromotori sunt foarte grav, dar și ei gândesc, vorbesc. Știți cum este să fii lăcătuit într-un trup care nu se poate mișca?

Adică în Pitești nu voiau să accepte o astfel de secție?

Nu, nu voiau să accepte, dar nici aici la București. Secția doctorului Robănescu era extrem de pitită și se zbătea și el cât putea. Fugise un terapeut în America și ne mai trimitea tot felul de informații, de reviste de specialitate, mai aflam și noi lucruri.

Deci asta este o ramură ascunsă până la Revoluție…

Da. În 1983 când am dat secundariatul și am preluat postul, mi se spunea să tratez scolioze, picior plat. Toată lumea era cu picior plat pentru că asta te ajuta să te scutești de Armată.

Foto: raduly Laszlo

De fapt erau multe alte probleme, unele extrem de grave…

Este amiotrofia spinală cu care ne tot zbatem. Când eram eu studentă, profesorul meu spunea: „Cu asta nu se poate face nimic. Poate peste 1000 de ani se va găsi un tratament genic”. Și uite că am trăit în 38 de ani cei 1000 de ani și acum putem face tratament cu Nusinersen, dar nu am buget pentru toate. Ne-au dat pentru 10-11 copii, dar ei sunt mult mai mulți.

Ce fel de copii ajung aici la dumneavoastră?

Din perioada de nou născut ajung copiii cu paralizie cerebrală, cu suferință la naștere, care au avut hipoxie sau AVC intrauterin, sau cu paralizia de plex brahial, copii cu retard, cu hipotonie care la vârsta de 8 luni nu se ridică în șezut de exemplu. Sau copii cu hipotonie simplă cum a fost și nepoțelul meu care la 1 an și 10 luni a mers în picioare. Dar e bine să-i monitorizezi.

Există tratament pentru cazurile acestea?

Există tratament recuperator. Trebuie introduși într-un program de neuro dezvoltare. Nu e ca acela normal, și tratat și netratat, el e tot un deficient.

Se poate spune ca în alte specialități, dacă îi depistăm la timp…

E ceva mai bine. De exemplu în amiotrofia spinală, dacă e depistat la timp poate să-și ducă viața mai departe. Amiotrofia spinală este o boală genetică ce afectează musculatură. S-a inventat Nusinersenul acesta, medicație genică care pare că rezolvă problema.

Dar prin ce se manifestă boala?

Hipotonie, nu pot să se ridice, nu pot să se miște și mor, la 6-8 luni mor. Dar acum, cu noile metode de îngrijire, a crescut mult speranța de viață. În plus, acești copii sunt foarte inteligenți.

Cum ați ajuns la București?

Profesorul Pesamosca și cu doctorul Olteanu, fostul director al spitalului Marie Curie, au insistat foarte mult să vin. Se pensionase Dr. Robănescu și l-au întrebat pe cine a avut elev și pe cine recomandă. Și și-a adus aminte de mine, mă știa din facultate că eram eleva lui cea mai bună.

M-au chemat aici să fiu șefă de secție. Centru acesta a fost secția spitalului Marie Curie. Din 1995, când am luat eu examenul, până în 2006, am condus această secție. În 2000 am făcut un curs de management al unei agenții din SUA și când i-am auzit eu pe aceia cum gestionau problemele în spitale mari din America și când am prins din zbor informația că ar fi bine ca un spital să fie împărțit pe acut și pe cronic, mi-a încolțit imediat ideea că aș putea face acest centru.

Vreau să vă spun cu mâna pe suflet că nu am primit de la spital nici măcar un pix. Toate ni le cumpăram noi. Și îi înțeleg, ei sunt spital de urgență, nu stăteau de noi, pentru că această patologie era considerată a rebuturilor. Vă spun, nu cu mine trebuie să vorbiți, trebuie să mergeți să-i vedeți pe pacienți. Acești copii, dacă nu se mișcă mult, gândesc mult, au o altfel de filosofie a vieții.

Din 2000 am început să fac tot felul de solicitări, am mers pe la Minister în audiență, mergeam o dată, de două ori, de nouă ori. Le spuneam tuturor că ar fi mult mai bine să ne despărțim, să facem un centru că nu putem trata cronicii la un loc cu acuții, etc.

Norocul meu a fost că în 2006 a venit raportul de țară care ne spunea că nu avem o strategie de dezvoltare a copilului cu handicap. Și când am făcut eu școala de management, din cauza faptului că șeful de comisie a șters podelele cu mine când mi-am prezentat lucrarea în care explicam strategia de înființare a Centrului de recuperare („Cum? Când noi desființăm spitale tu vrei să înființezi un spitral?”), o colegă, o doctoriță din Parlament a ținut minte tot spectacolul acela și astfel și-a amintit și lucrarea mea. Dacă nu mă spoia așa șeful de comisie, doctorița asta din Parlament nu își amintea de mine. Și s-a luat decizia unei legi de înființare a Centrului de recuperare.

Foto: Raduly Laszlo

Acum ce faceți aici, concret?

Vin copii cu deficiențe, îi tratăm, îi recuperăm, avem 100 și ceva de paturi pentru internare. Am fost acum cu o delegație de la Ministerul Sănătății în America și am văzut cel mai mare spital din lume și am ajuns la concluzia că nu ne lipsește nimic din punctul de vedere al dotărilor.

Vă amintiți primul dumneavoastră caz?

Da, Iulia Cremenescu, avea parapareză spastică, o suferință la naștere. Îmi amintesc, sigur, mai vine și acum din când în când să mă viziteze. Sunt câțiva copii de care îmi amintesc.

Care a fost cel mai emoționant caz?

Toate sunt emoționante. Știți ce este cu adevărat emoționant? Sunt acești pacienți care vin din accidentele de circulație. Până ieri erau copii normali care alergau, se jucau, mergeau la școală și dintr-o dată totul se năruie.

Cu celelalte te obișnuiești, trăiești lângă ei, cresc lângă tine… Copiii sunt minunați, fiecare în felul lui, iar realitatea o vedem mereu prin ochișorii lor, iar realitatea asta de fiecare dată arată altfel.

Ce vă afectează mai tare: plânsul copilului sau al părintelui?

Mămicile știu și la început au senzația că sunt dură. Nu accept în nici un caz ca mama să plângă. Mama trebuie să fie bastionul de putere de unde poate să-și ia copilul seva. Copilul poate să plângă, îi respect plânsul, îi spun când plânge degeaba, îi spun când o să-l doară…

Plânsul părinților mă afectează în interior, dar în fața copilului nu au voie să plângă.

Eu am știut că sunt defect și mă durea nespus, din plânsul mamei. Până atunci nu realizam. Venea acasă și mă ținea în brațe și plângea. Eu îmi tot aranjam rochița, mă uitam la ea, iar îmi aranjam rochița. Aveam 3 ani și jumătate și țin minte asta. Vă dați seama cât de afectați sunt copiii de lacrimile părinților?

Când sunt doar eu cu mama, da, plângem, ne îmbrățișăm, dar de față cu copilul niciodată.

E important când ai în paralel trăirile astea, cum le am eu.

Eu le-am trăit și știam ce înseamnă inclusiv să fii ostracizat din cauza defectului fizic. Când am plecat la facultate vecinii spuneau „nu toate muștele fac miere”, doctorița de la Liceu spune „nu o să te primească pentru că nu ai cu ce consulta”.

Dar poate că toate aceste vorbe și suferința părinților v-au dat putere..

Da, am fost tot timpul puternică. Mama suferea, tata părea foarte puternic.

Odată, am venit de la grădiniță foarte fericită că a pedepsită-o doamna educatoare pe Sorina că m-a jignit. „Cum te-a jignit?”, mă întreabă tata. „Mi-a zis că nu o să plătesc decât pe jumătate la manichiură” (nu mi-am făcut decât o dată în viață manichiura, când s-a măritat fiica mea și într-adevăr  am plătit doar jumătate și mi-am amintit de ce mi-a prezis fata aia și atâta am râs). Atunci tata, de-odată, mi-a luat mâinile și mi le-a pus în față. „Astea sunt mâinile tale, nu te jignește nimeni. Așa ești tu! Cu mâinile astea trebuie să faci toate lucrurile bine ca și cum ai avea degetele întregi. Ai înțeles? Nu te jignește nimeni”. Trei săptămâni m-a măcinat asta pentru că mi se părea că tata nu mă iubește.

Ce-i drept, cred că m-a întărit, nu m-a jignit. Așa le spun și eu copiilor: așa ești tu și tu poți să faci lucruri. Să vedeți câte pagini în plus scriu ei acum, așa cum făceam și eu.

Cu stânga sau cu dreapta?

Cu dreapta scriu. Nu m-ar fi lăsat tata. Nu m-a întrecut nimeni la scris. Și acum scriu cel mai frumos.

Bunica mea îmi spunea că există Dumnezeu și dacă mă rog la Dumnezeu, El îmi împlinește dorințele. Eram foarte săraci și mai ceream câte o păpușică.

Știam că Dumnezeu îmi îndeplinește toate dorințele așa că ani de zile, dimineața și seara mă rugam și, până să-mi scot mânuțele din plapumă, eram sigură că o să am mânuțele întregi. Nu am fost niciodată dezamăgită și așteptam în continuare.

Într-o dimineață, în clasa a IX-a: „Acum, sigur o să am mâinile întregi”. Și tot prelungeam momentul și îmi imaginam cum o să fie și mi-o imaginam pe Ioana Hera, colega mea care avea unghiile frumoase. Și, de-odată, până să scot mâinile mi-a venit următorul gând: „cos, scriu, tricotez, le fac pe toate. Ce-mi trebuie mie degete?”.

Dumnezeu nu mi-a împlinit dorința pentru că eu le fac pe toate. De atunci nu am mai visat la asta?

Foto: Raduly Laszlo

Vă puneți vreodată dorințe de Crăciun?

Eu mă rog, tot timpul m-am rugat la Dumnezeu. Acum ne dorim, dar poate nu ne-am rugat suficient, să mai avem un etaj, că nu avem spațiu suficient.

HealthInspiring PeopleLife Stories
Share this article