Life Stories
Life Stories
Drumul spre mântuire a părintelui Serafim începe la ASE, în București, trece prin Moscova și Oxford și se desăvârșește pe o insulă pustie din Scoția
Monica Tănase
|Reading time: 19 mins
Share this article

Părintele Serafim Aldea are 40 de ani și este singurul călugăr ortodox din Arhipelagul Hebridelor, din Anglia. A ajuns acolo după lungi ani de căutări care au însemnat studii de finanțist la ASE, câteva semestre de limbă și cultură rusă la Moscova, un master de creative writing în Anglia și tranșante experiențe poetice în România, după câțiva ani călugăr la mănăstirea Râșca, din Suceava, un cerc al poeților în această locaș de cult, dar și un doctorat la Oxford.

Dumnezeu a știut bine ce face, spune el, când l-a trecut prin toate aceste experiențe, câtă vreme la biserica veche Kilninian din Insula Mull (Mull Monastery of All Celtic Saints) are nevoie să fie și manager, și economist, și bun orator.

Părintele Serafim își caută mântuirea în mijlocul pustiului și primește din când în când vizita creștinilor din America de Nord, convertiți la ortodoxie. Lor li se deschide cu sinceritatea dureroasă uneori, lucru pe care l-a reușit cu greu în acest dialog, câtă vreme publicul românesc, spune Părintele „este grabnic la a-i judeca pe cei din jur”.

NB: Dialogul s-a petrecut cu aproape o săptămână înainte de Învierea Domnului.

Povestiți-mi un pic despre insula unde vă aflați: dacă aș veni acum la dvs, cum aș putea ajunge acolo și ce aș găsi?

Ar dura foarte mult să ajungeți aici. Ar trebui să zburați până în Edinburgh, de acolo să mergeți vreo 3-4 ore până în portul de unde se iau vapoarele către insulele din Arhipelagul Hebridelor. Faceți apoi o călătorie de încă o oră cu vaporul, apoi trebuie să traversați insula pe partea opusă, către ocean, unde se află mănăstirea.

Casa de oaspeți își așteaptă pelerinii

Aici ați găsi două locuri, de fapt: o casă a pelerinilor, acolo unde îi cazăm pe cei care ne vizitează vara, în special, credincioși din SUA, cei care ne-au ajutat cel mai mult cu fonduri necesare construcției bisericii, creștini convertiți la ortodoxie. La mare distanță de casa pelerinilor se află al doilea loc, o biserică veche, construită în 1755 pe locul unei fundații de anii 500, care se află în cu totul altă parte a insulei.

Moștenirea celtică despre care vorbeați într-un interviu!

Exact. Un loc minunat unde se va afla și mănăstirea. Dacă va fi o comunitate, acolo va fi.

Biserica Părintelui Serafim

Din multe puncte de vedere este bine fie această distanță între ele pentru că, din experiența mea, o distanță între pelerini și mănăstire este necesară. Am văzut în Moldova cum stau lucrurile, unde pelerinii sunt mult prea aproape de obște, iar acesta nu este un avantaj.

În plus, pe insula noastră, casa pelerinilor este foarte aproape de Iona, locul unde a ajuns Cristofor Columb în pelerinajul său în insule, iar vizitatorii noștri își doresc să ajungă acolo.

Cum ați descoperit acest colț de rai?

Nu am avut nicio contribuție în această descoperire. Uneori mi-aș dori să fi avut o poveste mai aventuroasă legată de acest loc. Dar adevărul este extrem de simplu.

De când mă știu m-am rugat pentru un loc liniștit și rupt de lume. Am nevoie de această distanță fizică între mine și lume. După anii petrecuți la Râșca am venit în Anglia pentru studii de doctorat și aici am primit un telefon de la un părinte din Glasgow care m-a întrebat dacă mă interesează o biserică abandonată pe Insulele Hebride.

Nu știam absolut nimic despre trecutul acestui loc, nu știam de existența sfinților celți de aici. Pur și simplu m-a luat Dumnezeu de unde eram și m-a aruncat în mijlocul acestei tradiții. Ceea ce este o minune pentru mine.

În primul mileniu, când creștinismul era unul și nu exista niciun fel de ruptură între ortodocși și catolici, în aceste insule erau sute de mănăstiri, mii de călugări și de maici.

Sfânta Liturghie pe ruinele unui vechi lăcaș

Istoria spune că la sfârșitul primului mileniu a început o distanțare între creștinii celți și cei romani, adică ceea ce avea să devină biserica catolică un pic mai târziu. În plus, au început atacurile vikingilor.

Fără suport din partea bisericii mari și sub permanent atac al nordicilor, foarte mulți monahi au fost uciși. Insulele sunt pline de mucenici și de ruine de atunci. Iar cei care au supraviețuit s-au retras către Anglia, către Irlanda de Nord și s-au regrupat acolo.

Practic, de la sfârșitul primului mileniu și până acum nu a mai existat niciun fel de prezență monahală de acest gen în Hebride. Sunt singurul călugăr ortodox al acestor locuri. Iar eu am ajuns aici fără să fi știut nimic despre toate acestea. Am avut doar rugăciunea și mult ajutor de la sfinți.

Iona, plaja nde mii de călugări creștini și-au găsit sfârșitul în atacurile vikingilor

Când am primit acest apel, de altfel, eram la mormântul Părintelui Sofronie Saharov, care a ctitorit mănăstirea din Essex. Mă aflam chiar în cripta în care părintele este înmormântat și mă rugam pentru o direcție. Și Dumnezeu mi-a trimis biserica asta, complet abandonată, cu acoperișul ruinat, care necesita multă muncă și mulți bani.

Localnicii ce au avut de spus despre asta? S-au implicat cumva în reparații?

Păi, să ne gândim un pic din perspectiva noastră: cum ar fi să vină  într-un sat din Apuseni un nebun ca mine să facă o biserică într-o religie de care ei nu au auzit nimic? Ortodoxia nu este cunoscută.

Avem prejudecata că toată lumea are ceva împotriva noastră și că există cumva un complot împotriva ortodoxiei. De fapt singurul complot este cel pe care îl creăm chiar noi, pentru că nimeni nu vorbește despre ortodoxie. Iar la străini ce informații ajung?

Românii sunt ortodocși, dar știm bine ce reputație au românii, rușii sunt ortodocși și imediat te gândești la Putin, iar grecii sunt ortodocși și îți vine în minte colapsul financiar de acum câțiva ani. Asta este ortodoxia în lume.

Asta nu vă îngreunează misiunea pe insulă?

Sincer, nu mă gândesc în acești termeni. Nu am venit aici pentru a face misiune, nu vreau să convertesc pe nimeni, nu vreau obște mare, tot ce vreau este să mă mântuiesc. Dacă Dumnezeu va mai trimite niște oameni pe lângă mine, slavă Lui, dacă nu, slavă Lui oricum.

Unde vă aflați în acest moment?

Acum sunt pe vapor în drum către insula mare, către Scoția, de unde trebuie să cumpăr mâncare pentru că ne vor veni niște oaspeți pentru Înviere.

Noi nu avem oaspeți, de regulă, decât vara, iar iarna sunt singur. Iarna e minunat, vara e de muncă.

În lipsa oaspeților, cum faceți cumpărăturile, cum vă hrăniți?

Totdeauna există mâncare în casă. Doamne iartă-mă, un cartof și niște fasole le ai întotdeauna. Cumpăr o dată la șase luni și am din belșug, paste, orez, fasole. Asta să fie problema! Dar când vin pelerinii se schimbă puțin treaba.

Acum, de Paște vor fi nouă oaspeți: o doamnă vine din sudul Angliei, iar ceilalți vin din SUA. M-am gândit că, dacă au zburat peste un continent și un ocean ca să ajungă pe o insulă în noaptea de Înviere, nu pot să le dau să mănânce fasole.

Pelerinii în vizită la Părintele Serafim

Și cum va arăta masa de Paște?

Să vă spun sincer, nu am nici cea mai vagă idee. O să mâncăm pește. Ce fel de pește? Cui îi pasă? Ce găsim în magazin, asta vom avea pe masă.

Spuneți-mi cum se simte experiența acestei solitudini, cu tot cu tentații și neputințe ce vin din ea?

A fi singur nu este nimic straniu, de fapt. Toată lume este singură, și cei căsătoriți, și cei care au copii. În profunzimile noastre, toți suntem singuri.

Este o chemare aparte însă pentru cei care își doresc să fie singuri pentru propria mântuire. Eu așa am fost, așa m-am născut. Dintotdeauna am vrut să fiu singur.

De fapt, fugim de singurătate pentru că fugim de gândul serios la existența noastră.

Și care sunt alternativele? Să te prefaci că aceste gânduri și spaime nu există, te arunci în familie, în carieră, în dorința să schimbi mașina și frigiderul pentru că asta devine brusc un lucru esențial, adică să te lași acaparat de lucruri care se pierd oricum. Soțul moare sau pleacă, copiii cresc și pleacă, o carieră ajunge la final, mașina se strică și așa mai departe.

Descoperi la un moment dat că acele întrebări și frici au supraviețuit tot timpul acesta pe dedesubt și tu mai ai doar câțiva ani să le confrunți și să ajungi la o împăcare cu ele.

Părintele Serafim

Cealaltă alternativă este să te bați cu ele. Până la a te închide de bună voie într-o cameră toată viața ta, pe o insulă pustie sau într-o pădure și să te uiți direct în ochii acestor spaime.

Eu nu vreau să fiu omul care s-a ascuns o viață întreagă.

Toți ne învârtim în jurul morții, a unui rost pe lumea asta și dincolo de lumea asta. Felul în care se manifestă aceste întrebări în noi este diferit.

Pe unii îi poate întări și îi transformă în oameni foarte duri și neiubitori, pe alții îi topește și îi face niște oameni minunați, iar pe alții îi aruncă în depresie și îi duce în prag de suicid. Ce fac aceste întrebări din om este diferit de la unul la altul.

Nu aș vrea să găsim regula generală, ci să aflăm cum a fost la dvs!

Mai degrabă v-aș minți și aș încerca să creez o regulă generală, care nu există, decât să intru în intimitatea trăirilor mele.

Nimic nu este depășit. Și nici nu va fi până în momentul morții. Până nu te uiți în ochii lui Dumnezeu, nimeni nu a depășit nimic.

Însă nu văd, dincolo de exotismul unor istorisiri de acest gen, utilitatea pentru publicul dumneavoastră.

Fără a încerca să scormonesc în experiențele pe care le-ați trăit, aș zice că ne-am obișnuit cu rutina de a merge la biserică, a plăti o contribuție, dar drumul către noi este mult mai aspru și mai complicat decât atât. Iar pentru el avem nevoie de modele, de inspirație, de ajutor.

Mergeți la spovedanie, fiindcă dacă nu mergeți nu puteți să vă mai plângeți că nu aveți îndrumare.

Sunt mulți oameni care vin la spovedanie și spun că nu merg pentru că sunt lipsiți de încredere în anumiți oameni ai bisericii despre care aud diverse lucruri. Dar asta nu are nicio importanță. Dacă unul cade în jurul tău nu schimbă cu nimic faptul că tu ești tot un om zidit de Dumnezeu, care te cheamă la el, iar tu nu faci partea ta.

Părintele Serafim

Nu judec pe nimeni. Ce se cade să spun eu cine e bun sau rău? Eu mă știu pe mine.

Dacă fiecare dintre noi ne-am uita la noi înșine și ne-am gândi mai mult la ce-am putea noi face, am schimba lumea. Și mă gândesc la lucruri simple, de pildă o rugăciune!

Câți dintre noi am stat aseară să ne rugăm pentru lume, pentru cei bolnavi, pentru familiile lor. Câți ne rugăm pentru cei care nu îl știu pe Dumnezeu, pentru cei orfani? Nimeni nu face lucrurile astea. Le auzim, sunt în Scriptură, sfinții părinți vorbesc despre ele, dar nimeni nu le face. Și cine ne împiedică?

Sunt ore pe care le petrecem pe social media sau la televizor. Asta, în vreme ce nu găsim câteva minute în care să ne retragem în liniștea din inima noastră și să ne uităm la acele întrebări ca un călugăr. Iar asta pot să o facem în bucătărie, în timp ce gătim, în mașină, în drum spre serviciu sau în metrou. Cine ne oprește?

De ce ați ales să deveniți călugăr?

Cred că am fost dintotdeauna, doar că nu am știut ce înseamnă călugăr. Nu am trăit într-un mediu religios, familia mea nu era, în vremea copilăriei mele, genul care să meargă la biserică.

Am crescut fiind ceea ce sunt și la un moment dat am înțeles. Îmi amintesc de o vacanță la Putna unde mi-a plăcut mult.

De fapt, nu acesta este răspunsul la întrebare, iar tot ce fac este să încerc să îl evit.

De ce?

Sunt foarte obișnuit să răspund unor astfel de întrebări, în interviuri și discuții cu acele comunități din SUA ale ortodocșilor convertiți. Și mi-e simplu să mă deschid și să discut cu ei. Ei nu au niciun fel de triumfalism, ei se simt ortodocși de categoria a doua pentru că sunt convertiți, dar, de fapt acest sentiment este un mare avantaj pentru că le oferă o bază de smerenie și frică de a condamna pe alții pe care noi nu o mai avem.

Nu vreau să spun prin asta că ortodocșii din SUA sunt mai buni ca cei din România, ci doar că, cu cât ești mai iertător și mai smerit, ai o șansă mai mare în fața lui Dumnezeu. Ortodoxia cu băbuțe care îți spun unde să te așezi în biserică și câte lumânări să aprinzi nu a funcționat niciodată pentru mine.

Când vine vorba despre public românesc am niște rezerve.

De ce, din nou?

Pentru că suntem foarte grabnici la judecată și la a condamna un om. Pentru că ne-am urîțit și când un om se deschide în fața ta și îți arată slăbiciunile sau neputințele lui, sub aparența unei compasiuni, luăm repede bâta și dăm în el.

Iar asta se vede foarte des în societatea noastră. De la oameni care se pricep la toate și îți dau sfaturi de la cum să gătești pește, la cum să salvezi România de corupție, până la mănăstiri, unde nu ești primită decât dacă ei batic pe cap.

Sunt niște comportamente pe care eu nu le-am acceptat de la bun început și fac parte din motivul pentru care mi-e limpede că Dumnezeu mi-a arătat un drum în altă parte.

Pentru mine ortodoxie înseamnă libertate, să știu adevărul dogmatic despre Dumnezeu și să am libertatea de a-l căuta, indiferent de ce înseamnă asta.

Părintele Serafim

Dacă te uiți în trecutul bisericii îți dai seama că ei erau atât de frumoși, de liberi și de sălbatici. Călugării locuiau în peșteri sau își făceau gropi în pământ. Sf. David al Tessalonicului trăia în copaci, avem sfinți care trăiau pe insule sau pe bărcuțe. Erau de o nebunie și o libertate incredibile.

Acum la noi ce se întâmplă? Călugăr este doar cel care locuiește într-o mănăstire mare. Orice altceva este condamnat sau lovit de neîncredere.

Oamenii trebuie să fie liberi, să înțeleagă că libertatea este absolut esențială în relația cu Dumnezeu. Știu că avem o frică de a ne uita la noi și de a vedea ce putem fi.

Ne-am obișnuit să așteptăm reguli, să așteptăm legi, dar biserica nu este dată Pământului să îi ofere o legislație, ci să ofere lumii sfinți. Or, eu nu văd asta și, din acest motiv, sunt pe o insulă.

Adevărul este însă că libertatea și răspunsul la întrebările esențiale, în lumea în care am rămas noi și din care ați plecat dvs, sunt peste tot: și în cărți, și în muzică, și în yoga și așa mai departe.

Așa este, dar în sinea noastră știm că nu acolo este adevărul. Eu însumi am trecut prin ele, dar le-am ars foarte repede, ca pe niște etape necesare dar la care nu zăbovești.

Când ai 16-17 ani du-te și fă ce vrei! Caută în orice fel. Câtă vreme ești sincer în căutarea ta, Dumnezeu te va găsi. Nu îl găsești tu pe el, ci El pe tine. Dar fii sincer în căutarea ta, mergi până la capăt!

Cum v-a găsit Dumnezeu pe dumneavoastră?

Din adolescență am avut aceste întrebări despre care am vorbit mai devreme și m-am tot confruntat cu ele. M-am confruntat cu ele și refuzam să cred că tot ce este frumos sau urît, tot ce există la un moment dat moare, dispare. Ideea de dispariție era un non-sens, nu-și găsea răspunsul la mine. Pe de altă parte, a apărut întrebarea: „care este soluția?”

Am avut instinctul unui rost dincolo de moarte, al unui fel de a supraviețui morții, dar nu știam unde e. Iar lupta asta, pentru un adolescent, este extraordinar de grea și se termină, în general, printr-un abandon al luptei. Te iei cu hormonii, te arunci în altele și uiți de ele. La mine, a fost altfel pentru că m-am încăpățânat să nu uit de ele.

Am avut instinctul să înțeleg că aceste întrebări nu trebuie abandonate. Am înțeles că este un moment semnificativ în viața mea și, dacă îl ignor, compromit ceva esențial din mine, ca om. Și m-am luptat cu întrebările până când am ajuns într-o depresie întinsă până la o lipsă de sens care se apropia de suicid, gânduri, planuri și tot ce ține de asta.

Dar m-a salvat Dumnezeu prin oameni. Am avut un prieten care m-a ajutat extraordinar de mult, iar în momentul în care nu a mai știut ce să-mi spună și cum să mă mai sfătuiască m-a îndrumat către propriul lui duhovnic.

Eu nu știam până atunci nici că merge la biserică, deși eram cei mai buni prieteni. Nu-mi povestea pentru că în lumea adolescenților este un fel de stigmă să crezi, să ai o relație cu biserica. Biserica nu e cool.

În altă viață și eu percepeam biserica drept un loc destinat spălatului oamenilor pe creier, iar spovedania era redusă doar la a te duce la un om care să îți spună ce să faci. O vedeam ca pe un abandon al propriei voințe și al capacității de a te determina și de a deveni ce ești.

Părintele Serafim și pelerinii

Adevărul este că, uneori în viață, ai nevoie de cineva în care să ai încredere mai mult decât ai în tine însuți. Și nu poate fi un membru al familiei, cineva care te iubește cum te iubește un soț sau un prieten.

Oamenii care te iubesc te vor fericit aici, te vor zâmbind, scopul lor nu este să te ajute să depășești moartea, ci să te țină fericit, ceea ce este cu totul altceva. Pe când, un duhovnic adevărat va pune mai întâi veșnicia ta, și nu fericirea de aici.

Acest prieten al meu, când m-a direcționat către duhovnicul lui și a avut deschiderea de a-mi spune că nu mă mai poate ajuta, mi-a dat șansa să cunosc un duhovnic care îmi este duhovnic și acum, părintele Adrian, de la Mănăstirea Mihai Vodă.

Atunci am aflat despre existența și viața călugărească. Atunci mi-am dat seama că asta căutam, o modalitate de a te dedica totalmente lucrurilor care te interesează.

Am văzut că ați avut o serie de căutări până la această revelație: ați fost student la ASE, ceea ce vă pregătea pentru o viață perfect lumească, apoi ați plecat în Rusia, ca până la urmă să ajungeți în Scoția.

Ca adolescent nu ești bine închegat. Așa eram și eu. Pe dedesubt mă frământau aceste întrebări, iar pe deasupra viața mergea înainte: vrei nu vrei, termini liceul și dai la o facultate. Eram generația de după Revoluție, după anii comunismului și ai sărăciei. Iar singurul lucru pe care îl doresc părinții noștri pentru noi este să nu ne fie greu, să avem ce ne trebuie, să avem bani și să fim stabil financiar.

În anii 90, oricine avea un pic de creier devenea avocat sau economist, așa că am ales ASE, dar nu aveam nicio clipă intenția să profesez. Am păstrat aparențele normalității, în vreme ce pe dedesubt lucrurile fierbeau.

Asta se întâmplă multora dintre noi până când fiecare face pace cu sine însuși.

Toate aceste căutări ale mele au o logică impecabilă, iar Dumnezeu a știut exact ce face pentru că aici unde sunt acum e nevoie de un călugăr care să știe să atragă fonduri, apoi să știe să le gestioneze, să conducă un proiect uriaș, cineva care să știe engleză, cineva care să vorbească cu oamenii fără limbaj de lemn pentru că oamenii de aici nu știu acel limbaj.

Iar Dumnezeu a știut cumva să mă crească de mic în acest animal ciudat care se potrivește perfect aici, nicăieri în altă parte.

Munca la biserică

Rostul experienței din Rusia l-ați găsit?

Călătoria în Rusia făcea parte din formarea de economist. A existat o bursă în Rusia și am aplicat pentru ea. Nu știam nici măcar alfabetul când am aplicat acolo, dar voiam să ajung să citesc Tolstoi în original. Părinții mei s-au opus, desigur, era perioada când cecenii puneau bombe prin metrourile Moscovei, dar dacă nu mă duceam acolo probabil că nu aș fi fost acum aici.

În Rusia s-au acutizat trăirile. Eram singur pentru prima oară, pentru o perioadă foarte lungă. Am avut timp să mă uit la întrebările mele, iar ele au avut timp să crească și să se cufunde în mine.

Discuția care m-a dus la duhovnicul meu a avut loc după întoarcerea din Rusia.

Iar în Anglia cum ați ajuns?

Să fiu sincer, în Anglia am plecat prima dată la ascultare. Când părintele duhovnic mi-a dat binecuvântare să merg la mănăstire mi-a condiționat plecarea de o așteptare de 3 ani de zile în lume: să termin ASE-ul, practic, duhovnicul m-a forțat să termina facultatea fiindcă renunțasem la ideea de a mai merge acolo și, în plus, trebuia să mai termin un masterat.

Pentru master am aplicat atunci în Anglia, la limbă și literatură engleză, pentru că părintele meu mi-a spus: „tu ai această dragoste față de lumea vestică, față de Anglia în special, dacă nu vei merge acolo toată viața te vei întreba: „dar, dacă….?”

Am aplicat pentru bursă cu vorbele părintelui meu în minte: „dacă Dumnezeu știe că trebuie și că face parte din viitorul tău, vei lua bursa.” Am luat bursa și, după cei trei ani, am ajuns la mănăstire la Râșca, în Suceava.

Unde ați făcut un cerc al poeților?

Da, pentru că literatura a făcut parte din viața mea și rămâne așa. Citesc și acum, dar literatura nu mai are aceeași greutate ca înainte. A fost un instrument cu care am scormonit, am căutat. Pentru unii instrumentul este familia, pentru alții muzica, literatura sau ce știu eu altceva.

Eu am încercat totul pentru că am vrut să găsesc. Ca un om care se îneacă și nu se mai gândește de ce se agață pentru a supraviețui și folosește orice să rămână la suprafață.

Biserica Kilninian a Părintelui Serafim

Mai scrieți?

Foarte rar, doar când apar momente de criză și ele apar, ca în viața oricăruia. În momente de dezechilibru revin la aceste instrumente.

Am fost un mare consumator de artă, în special de cea abstractă, de dincolo de logică. Are o taină în ea. Te poți uita la un Malevici sau un Kandinski și cumva ți se oprește mintea.

Aș vrea să ne întoarcem puțin la acest cuvânt pe care l-ați folosit: „ascultare”. Și aș vrea să îmi spuneți ce anume v-a făcut să aveți atâta încredere în duhovnicul dvs așa încât să rămâneți trei ani în lume pentru că așa v-a îndrumat?

Nu știu ce a făcut el, fiindcă nu sunt el. Dar știu ce am făcut eu: am ales. Cu toată educația, mintea mea, cu toată experiența mea de viață, am ales să am încredere în acest om în lucrurile esențiale mai mult decât în mine însumi.

Dar insist pe expresia „în lucrurile esențiale”, pentru că îmi dau seama cât de ușor un lucru atât de frumos și de liber să devină o spălare de creier și o „mama Omida” și ucenicul.

Biserica Kilninian

V-ați găsit răspunsurile?

Dacă le găseam eram deja la Domnul.  Cred că, atâta timp cât mai suntem în viață, mai căutăm.

Dumnezeu ne ia atunci când știe că suntem gata. De multe ori sunt oameni care depășesc momentul potrivit. Am văzut și asta, în Moldova, la mănăstire. Ei deja se sfințiseră, dar Dumnezeu îi mai ținea pentru că cei din jur aveau nevoie de ei. Am văzut asta și cu oameni din lume, oameni frumoși care au trăit pe lângă Dumnezeu toată viața și ajung la bătrânețe sau într-o boală, dar îi ține Dumnezeu în boala aceea ani și ani, nu pentru ei, ci pentru că prezența lor este necesară celor din jur: fie pentru a-i feri de întristare, care ar fi prea puternică, fie pentru a-i ajuta să îi găsească pe Dumnezeu.

 

 

Life Stories
Share this article