După două falimente de milioane de euro în familie și patru start-up-uri, Bogdan Dăscălescu a descoperit magia antreprenoriatului: un atelier creativ de lemn design în Războieniul lui Ștefan cel Mare

Bogdan Dăscălescu are 38 de ani și, până acum, a luat viața de la zero de câteva ori.

La 24 de ani a deschis prima firmă de catering din Suceava, exact în momentul în care tatăl lui a pierdut aproape tot într-un faliment dureros, al unei companii de construcții de aproape 2 milioane de dolari.

La 33 de ani a plecat în Anglia, după ce s-a îndrăgostit, iar în trei ani a creat o firmă de design în lemn, cu trei angajați, pe care a închis-o într-o lună, când a realizat că Londra însemna drumul lui sigur spre nefericire.

S-a întors în România și a luat-o pentru a patra oară de la zero, cu un atelier deschis în casa bunicilor din Războieniul lui Ștefan cel Mare. Nu a reușit să se îmbogățească, dar are o afacere stabilă și un vis îndrăzneț.

Iată povestea lui Bogdan.

Cum ai devenit tu antreprenor?

În anul în care am terminat eu facultatea, tata a dat faliment, cu prima firmă pe care a construit-o, o companie destul de mare, cu 80 de angajați și o cifră de afaceri de aproape 2 milioane de dolari. Eu lucrasem, în vacanțe, în mai multe posturi din firmă, o știam bine.

Dar în acel moment, imediat ce terminasem facultatea de business la Cluj, la Babeș-Bolyai, nu știam ce să fac. Au fost câteva luni în care doar m-am distrat și am încercat cumva să îmi găsesc un alt drum.

Aveam niște prieteni care au plecat în America, cu programul Work and Travel, dar părinții mei nu au fost de acord cu asta, bănuiau că dacă plec, voi și rămâne acolo.

Tata s- a opus cel mai mult, de fapt. El a fost, pentru mine un idol, un model, iar faptul că nu era de acord cu plecarea mea a cântărit foarte mult. În plus, cred că nu aveam destulă încredere să o iau singur pe un drum. Așa că m-am oprit.

Ce l-a „calificat” pe tatăl tău drept „model/idol”?

După căderea comunismului a devenit antreprenor, în 7 ani a crescut repede și foarte bine, avea o firmă foarte mare, era cunoscut de toată lumea în oraș, respectat de toți, iar toate astea îl făceau, în ochii mei, un idol. La vârsta aia, a adolescenței, și eu eram un băiat popular, aveam o gașcă, știi modelul, dar la tata era mult mai mult decât atât.

Ce lecții ai primit tu de la el?

Cea mai importantă lecție pe care am primit-o de la el este faptul că a dat faliment. În timp am înțeles de ce a făcut-o și am învățat de ce să mă feresc și, oricât de greu mi-ar fi, să nu ajung și eu acolo.

Cred că tata a pierdut controlul la un moment dat, firma a crescut foarte repede, el nu a avut oamenii potriviți în pozițiile cheie, era perioada în care se trecea de la foaie și pix la calculator și a fost dificil. Toate astea m-au învățat pe mine să fiu mai atent, la tehnologie, la oameni, la mine.

Desigur, atunci nu înțelegeam nimic, nu știam ce ni se întâmplă. Vedeam doar și observam că de la o casă de 600 de metri pătrați am ajuns în chirie, mama a fost cea mai afectată de această situație, iar eu încercam să îmi găsesc un alt drum.

Așa a apărut ideea să deschid o firmă de catering. Știam crâșmele, eram cunoscut în Suceava, tata avusese un complex turistic la Costinești, de care m-am ocupat pentru 3 ani de zile. Pe scurt, mi se părea că știu destul de bine cum să fac.

Pe de altă parte, eram conștient că îmi lipseau banii de investiție într-un restaurant, așa că m-am gândit măcar să fac o bucătărie.

 

Iar banii pentru bucătărie de unde i-ai luat?

Am vândut mașina, un VW Polo roșu pe care am luat vreo 10.000 de euro. Și cu banii ăștia am început: un spațiu amenajat cu toate condițiile de igienă pe care le cerea statul, am luat o mașină în leasing, am angajat un bucătar și am pornit.

Era primul business pornit de la zero, fără niciun ajutor, fiindcă tata nu avea niciun fel de experiență în acest domeniu, dar i-a plăcut mai mult ideea să încep asta decât să plec în Statele Unite.

Pentru mine a fost complicat, ca orice început. Experiența mea de manager, de la Costinești, era aproape neînsemnată, aici responsabilitatea era mult mai mare. Era totul al meu, trebuia să producem, să plătesc oamenii, să mă întrețin și așa mai departe.

Așa am constatat că piața de catering dintr-un oraș mic, cum era Suceava, era destul de mică, am avut noroc cu niște târguri și bâlciuri unde vindeam în trei zile cât pentru o lună-două, dar după doi ani și jumătate a trebuit să mă restrâng mult cu activitatea.

Bogdan Dăscălescu, în primii ani de lemn-design (2010)

Și am rămas doar eu, și doar dacă aveam nevoie mai luam pe cineva.

În fiecare zi, de la 4.00 dimineața până pe la 8.00 făceam singur câteva sute de sandvișuri pe care le livram la niște chioșcuri. Eu făceam totul de la zero: băteam șnițelele, tăiam chiflele, făceam varza cu maioneză, le asamblam și le livram. Singur-singurel. Cu alte cuvinte, munceam 4-5 ore pe zi, iar cât câștigam atâta cheltuiam. Dar nu a durat mult până să îmi dau seama că nu era ce îmi doream, fiindcă nu vedeam unde aș fi putut să mă dezvolt.

Am închis afacerea și am plecat la București, să îmi continui studiile. În două săptămâni eram în Capitală, înscris la ASE, la cursul de Economia proprietăților imobiliare. Evident că în prima lună m-am dus în 11 cluburi. Le-am și numărat (râde).

În cele din urmă m-am angajat într-o firmă de imobiliare, Perfect Casa, se numea. Eram în 2007. Începea criza. Eu mă ocupam de terenuri din zona de Nord. Șase luni cât am stat acolo nu am vândut nimic. Așa că mi-am dat demisia și m-am dus pentru un an într-o bancă, la Banc Post.

Am văzut cum funcționează o corporație, o firmă mare, am înțeles repede ce aș fi schimbat și ce mă enerva.

Aveam însă nevoie de acea perioadă, de o liniște pe care nu o aveam în firma de imobiliare. Și am și învățat lucruri, de pildă disciplina unui program. Aveam nevoie de ea.

Până atunci făcusem doar ce voiam și când voiam. Insă, acolo trebuia să fiu punctual, să respect reguli stricte de timing.

Dar, la un moment, dat a apărut dorința de a avea mai mult. Și, după ce am stat un an în bancă, am luat o decizie pe care prietenii apropiați o vedeau ca pe un step back. Viața însă mi-a dovedit contrariul.

M-am întors în Suceava, unde trebuia să lucrez cu tata în aceleași condiții ca la bancă. Dar, după două sau trei luni, tata nu a mai putut să mă plătească. Eram în 2009, iar el deja intrase în imposibilitate de plată.

Tata, care deja nu mai stătea în Suceava, ci lucra sub antrepriză la o firmă mai mare din Piatra, nu-și mai încasase banii de câteva luni de zile. Atunci a pierdut absolut tot. Și-a vândut și a doua casă, iar banii i-a investit în firmă, așa că falimentul i-a luat absolut tot: mașina, casa, utilajele, tot. Iar ce nu a luat banca am vândut la fier vechi. Părinții mei s-au mutat în casa bunicii din Războieni, localitatea celebră în care Ștefan cel Mare a suferit singura lui înfrângere în fața turcilor.

În acel moment tata a zis că nu mai este în stare să facă afaceri și s-a retras. Era al doilea faliment.

Eu însă m-am reorientat. Am hotărâat ca există potențialul de a executa fațade și izolații la blocuri, lucrând direct cu locatarii. Erau niște băieți din Suceava, pe care îi știam, care făceau acest lucru, așa că am început și eu.

Am făcut o echipă de 11 oameni și am început să facem izolații lucrând direct cu asociațiile de locatari. După vreun an de zile însă primăria a început să ne pună bețe în roate, controale, amenzi și așa mai departe. Lucru care m-a descurajat și am întrerupt activitatea. M-am oprit și nu mai știam ce să fac.

Cum te-a afectat pe tine falimentul?

Nu am avut timp să mă gândesc la el. Știi cum e, când se întâmplă, nu mai ai timp să te gândești. Am avut o discuție cu tata și am înțeles că el nu va mai face vreodată afaceri. Dar, atunci am aflat că îi rămăsese un spațiu pe care urma să îl ia banca. Știam că banca nu îl va scoate la vânzare decât după vreo 3 ani de zile, fiindcă urma un proces mai îndelungat de executare.

Iar în tot acest timp eu puteam să îl folosesc.

Atunci îmi vine ideea să aduc mobilă second-hand din Germania și, până o vindeam, să o depozitez în acel spațiu. Am vândut la fier vechi tot ce se mai putea vinde din ce avea tata. Cu banii obținuți am cumpărat materiale de construcții și am amenajat cum am putut acest spațiu de depozitare, iar pentru mine am făcut un apartament în care să pot locui.

Cu ce bani cumpărai mobila?

Aici este partea interesantă.

Atelierul de lemn-design

Era extrem de simplu să-ți iei un job.

M-am gândit la asta, dar nu puteam obține mai mult decât un salariu minim pe economie. Iar asta nu mă satisfăcea deloc. Nu mă vedeam în postura asta. Și mi-am zis: „iau acum o decizie și fac tot ce pot să meargă, iar dacă nu merge, asta e!”

Eram pasionat de design interior de câțiva ani, aveam cataloage, reviste adunate de prin 2000, cu hoteluri și restaurante din lume.

Ce am făcut? Am convins un tip care avea un depozit de mobilă second-hand în Germania, să îmi dea un TIR de marfă, cu plata la vânzare, eu urmând să plătesc transportul, adică 10.000 de lei. Iar transportatorului i-am dat un cec la 3 luni de zile, deși nu aveam nicio certitudine că peste trei luni voi avea banii.

Câți bani aveai?

Zero lei. Am împrumutat 1.000 de euro de la un văr al meu, dar, când m-am întors din Germania, am găsit curentul tăiat, fiindcă tata nu avusese bani să plătească. Am achitat factura, 30 și ceva de milioane, și nu am mai rămas cu nimic.

Dar, tata îmi lăsase niște utilaje de tâmplărie pe care am început să le folosesc. Am descărcat mobila, am luat pe cineva care se pricepea la tâmplărie și am recondiționat-o și am finisat-o.

Am început să mă promovez, mi-am făcut singur niște fluturași, pe care i-am tras la xerox și i-am împărțit singur. Scrisesem acolo, pe o parte „vindem mobilă second-hand”, iar pe cealaltă parte scria: „facem uși, garduri, porți”, adică niște chestii pe care aș fi vrut să le fac, dar habar n-aveam cum. Însă aveam pe cineva care se pricepea.

 

În acele luni nu am vândut nimic din mobila second-hand, dar am avut comenzi de scări. Aveam lucrări care trebuiau terminate. Așa încât, vreo două săptămâni am mâncat numai pâine cu apă pentru că trebuia să păstrez banii să plătesc oamenii.

Am vândut scările fără mari dificultăți. Lucrasem în vânzări, știam ce să fac. Dar mă frustra că nu știam nimic din proces, cum se fac scările, cum ajunge lemnul din faza de scândură în faza de panou pentru treaptă.

Așa că am luat-o de la zero absolut și am început să fiu atent la ce munceau oamenii din atelier.

Tot în perioada aia, 2010, mi-am făcut și site-ul, singur, în wordpress, lemndesign.ro. Am descoperit și facebook-ul, am început să urmăresc reacțiile oamenilor la ce postam din lucrările mele. Eram atent la unghiurile din care făceam poze scărilor, făceam 50-100 de poze, din care alegeam 5.

Am schimbat fațada depozitului, am investit bani în afacere, iar în 3 ani aveam deja o echipă de 5 oameni cu care făceam scări de lemn.

De ce ai plecat în Anglia?

Nu mă regăseam pe deplin în ce făceam. În plus, am cunoscut pe cineva în Anglia. Și am zis că mă duc pentru o lună acolo. L-am sunat pe tata, specialistul în falimentări, să se ocupe măcar o lună de scările pe care le aveam comandate deja. Totul era pe flux, practic nu lăsam nimic ce echipa mea nu putea să facă.

Însă, așa cum se întâmplă adesea, lucrurile se strică de la detalii. Cât eram eu cu ei, oamenii se țineau de treabă, iar când am plecat eu, iar tata venea la câteva zile de la Piatra Neamț, oamenii au început să se lase pe tânjală. Cert este că tata în cele din urmă a închis și a vândut tot.

Cum ai văzut tu din Anglia închiderea firmei?

Nu m-a interesat câtuși de puțin.

Eu m-am dus în Anglia pentru o lună. Aveam 270 de lire care s-au dus în prima săptămână. Dar tot în prima săptămână am prins prima lucrare de recondiționare de lemn: uși care dădeau către o terasă.

Prețul meu a fost de 150 de lire, iar doamna mi-a mai dat bonus 30 de lire. Lucrarea a durat 3 zile, dar nu pentru că atât trebuia să dureze, ci pentru că mașina de șlefuit pe care o cumpărasem eu cu 25 de lire s-a stricat în prima zi și a trebuit să termin lucrarea manual.

Dar, când am văzut că în 3 zile am câștigat cât lua un angajat de-al meu din România în 3 săptămâni, mi-am zis: aici rămân. Și lucrurile au venit destul de ușor.

După vreo lună de zile mi-am luat prima mașină, un Peugeot 206. Când l-am umplut de scule și nu mai aveam loc pentru altele, am luat un jeep, un Kia Sorento, să am loc de mai multe și în 6 luni aveam deja toate sculele cu care să efectuez tot felul de lucrări. Și-am închegat și o echipă cu alți doi oameni.

Ce s-a întâmplat cu iubirea pentru care ai plecat în Anglia?

Nu a durat. Îți spun imediat de ce.

În Anglia, oamenii nu sunt reci, sunt foarte prietenoși, îți zâmbesc, îți vorbesc frumos, dar, când ajungi acasă găsești mail că nu le-a plăcut ce le-ai făcut. Nu mi s-a întâmplat asta neapărat, dar voiam să ai un exemplu relevant.

Oamenii de acolo nu se apropie de tine. Spre deosebire de noi, românii. Acolo, ajungi să simți nevoia de prieteniile alea românești, adânci, să stai să vorbești cu omul, să îi povestești suferința ta, iar el să o spună pe a lui. Iar fata despre care ți-am povestit avea mare nevoie de afecțiune, mai multă decât îi dădeam eu. Și n-a mers.

Dar aveam afacerea mea. Și, mai mult, după 5 luni, a venit o propunere de la un băiat din același oraș ca și mine, Suceava, să dezvoltăm împreună un atelier mai mare. Eu nu aveam bani de investit, dar aveam oamenii și sculele. Am zis da. Am crezut că „tai curba” și ajung mai repede unde vreau să ajung.

 

A fost cea mai proastă decizie pe care am luat-o vreodată și o nouă lecție: fă lucrurile cum trebuie făcute, nu te grăbi.

După doi ani de colaborare cu băiatul acesta eu am rămas cu ce aveam la început. Dar cu mult mai multă experiență. În Anglia se lucrează foarte mult cu lemn și se muncește cu multă precizie. Am învățat mult acolo.

De ce ai plecat din Anglia?

Am decis să mă întorc în România în momentul în care am realizat că nu sunt fericit. Ajunsesem și eu în punctul în care se afla fata pentru care ajunsesem eu la Londra. Aveam nevoie de afecțiune, de prietenii mei cu care să ies și să pot vorbi, în fața cărora să îmi pot descărca sufletul.

La 36 de ani, cu  firmă a ta și trei angajați în Londra tu erai nefericit. De ce?

Pentru că mi-am dat seama că nu mai erau atât de importanți banii.

Pornisem afacerea acolo cu gândul să fac un milion de lire, care, gândeam eu, îmi vor da acces la orice îmi doresc eu după aceea, inclusiv o familie.

Trei ani mai târziu nu mai eram atât de convins de asta. Lucram 7 zile din 7, iar când aveam o zi liberă, o detestam pentru că nu aveam ce să fac, nu știam cum să îmi ocup timpul. Apoi, mi-am dat seama că de la o sumă încolo, care îți dă o siguranță și confort, banii nu mai sunt importanți.

Și am făcut un exercițiu, știi genul: ce ai face dacă ai muri în 10 ani? Și răspunsul care mi-a venit atunci și este valabil și acum a fost: m-aș întoarce în România, să fiu alături de cei dragi, părinți, prieteni, familie, și aș încerca să fac niște lucruri care să conteze, să creez niște lucruri care să rămână peste ani și ani.

E irelevant dacă doar te gândești și nu faci!

Așa este. Motiv pentru care într-o lună am lichidat tot acolo și am revenit în România, cu un jeep și o dubă plină de scule. Mi-am zis că dacă am nevoie neapărat de bani, îmi vând jeep-ul, care era un Mercedes destul de valoros. Nu aș fi vândut duba, pe care o am și acum, și nici sculele.

Cum am ajuns în țară au apărut și primele comenzi, câteva dintre ele chiar de pe site-ul pe care îl pornisem din 2010. Erau lucrări pe următoarele 3 luni.

M-am stabilit la Războieni, la părinții mei, mi-am amenajat un loc al meu, am luat niște mobilă rămasă de la bunica, mi-am făcut și un atelier și am reînceput treaba.

Ți-ai găsit fericirea?

Cred că da. Nu este aceea la care te-ai gândi, o exaltare, ci o împlinire și sentimentul de libertate. Adică exact ce nu aveam la Londra. Aici fac exact ce-mi place, în ritmul pe care mi-l doresc.

Acolo timpul este mult mai scump decât aici: dacă nu muncești pentru bani tot timpul ajungi să mori de foame. Chiria unui loc pe care îl împărțeam cu altcineva era 1.000 de lire, aici plătesc 300 de euro pentru un apartament în București.

Ce crezi că te face pe tine un antreprenor mai bun decât tatăl tău?

Am niște plusuri, am și minusuri. Ce mă diferențiază pe mine acum, este creativitatea și apropierea de marketingul online, mi-am mai făcut un site, bogdanpetrustudio.ro, sunt foarte activ pe instagram (@bogdan.petru) și dau mare atenție promovării online.

Iar acum este perioada în care mă consider mai mult artist decât om de afaceri. Dar am ajuns aici mai mult din pasiune, decât din pași asumați. Abia acum încep să îmi gândesc o strategie pentru ce urmează.