De-a lungul istoriei România a avut nenumărate personalități ce s-au afirmat în diferite domenii, iar româncele noastre au fost printre primele din lume care au încercat meseriile bărbaților, lucru nemaiîntâlnit până atunci în societate. Chiar dacă România nu e singura țară care și-a ignorat talentele, nerecunoscându-le valoarea decât mulți ani după moartea lor, nu ar trebui să rămânem impasibili în fața sentimentului colectiv de rușine.
Citește și: Primele femei de succes ale României
Acesta este și cazul primei femei pilot de aviație din România, Elena Caragiani-Stoenescu. Martoră la zborul istoric al lui Aurel Vlaicu, Elena Caragiani-Stoenescu și-a dorit dintotdeauna să piloteze avioane și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a obține un brevet de pilot. Iar când a reușit, România nu i l-a recunoscut și nu i-a permis să zboare pe teritoriul țării. Dar au făcut-o francezii, americanii și mexicanii și chiar i-au oferit posibilitatea de a fi reporter de război și a relata din avion faptele întâmplate pe front.
La 135 de ani de la nașterea ei, Google a creat un doodle special pentru comemorarea acestei eroine, Elena Caragiani-Stoenescu.
Cine a fost Elena Caragiani-Stoenescu?
Elena Caragiani-Stoenescu s-a născut pe data de 13 mai 1887, la Tecuci, într-o familie de intelectuali. Tatăl ei, Alexandru Caragiani, de origine macedoneană, era medic la spitalul județean (pe vremea aceea, Tecuci era reședința județului cu același nume), iar mama sa, Zenia Radovici era o doamnă stilată, ce provenea dintr-o familie bună.
Elena Caragiani-Stoenescu a fost dintotdeauna un copil pasionat de învățătură, în special de științele exacte și apropiații o descriau ca fiind o băiețoasă. Pasionată de echitație, părinții s-au asigurat că îi oferă toate oportunitățile pentru a-și dezvolta pasiunile. Profesorul ei de echitație, Mircea Zorileanu, comandant de aviație, a fost cel care i-a vorbit pentru prima dată despre avioane și despre posibilitatea de a-și lua brevetul de pilot.
Elena Caragiani-Stoenescu, prima femeie aviator din România
La începutul anilor 1900, femeile românce abia dacă mergeau la școală, darămite să se gândească să îmbrățișeze o pasiune sau o meserie atribuită până atunci numai bărbaților. Încurajată de Mircea Zorileanu și de cumnatul ei, locotenentul Andrei Popovici, Elena Caragiani-Stoenescu s-a înscris la școala de aviație înființată de prințul George Valentin Bibescu. Bineînțeles că era singura femeie care participa la cursuri, lucru ce i-a atras adeseori batjocura și indignarea din partea colegilor. Dar nu și a profesorilor. Lecțiile de pilotaj le-a luat cu Constantin Flotescu, căpitanul Nicu Capșa și Mircea Zorileanu, care deși știau că nu va avea nicio șansă să obțină brevetul de pilot în România, nu puteau să nu-i admire curajul și dedicația.
La terminarea cursurilor, Elena Caragiani-Stoenescu s-a ambiționat să ceară brevetul de pilot ministerelor Învățământului și Apărării, însă cererile sale au fost respinse fără drept de apel de către Spiru Haret și generalul Crăiniceanu. Acest lucru a determinat-o să plece în Franța unde a început Școala Civilă de Aviație din Paris, își dă apoi toate examenele și primește brevetul internațional de pilot aviator cu numărul 1591, la vârsta de 27 de ani.
Elena Caragiani-Stoenescu, corespondent de război și infirmieră a Crucii Roșii
Cu un brevet de aviator în buzunar și cu admirația și recunoașterea ofițerilor francezi de aviație, Elena Caragiani-Stoenescu și-a dorit să se întoarcă în țară, însă, refuzată cu nonșalanță de statul român, a fost nevoită să accepte oferta unui important cotidian francez, aceea de a merge în Caraibe, Mexic și America de Sud ca jurnalist, corespondent de război. După intrarea României în primul Război Mondial, a solicitat în repetate rânduri să fie acceptată pentru a lupta ca pilot de aviație să-și apere țara și, în ultimă instanță pentru a transporta răniții de pe front cu avionul sau a ajuta la alimentarea stocurilor de medicamente și echipamente medicale. Din nou a fost refuzată. Înscrisă în Crucea Roșie ca infirmieră, i s-a alăturat Mariei Ventura, lăsând orice urmă de mândrie de-o parte atunci când a fost vorba de îngrijirea soldaților răniți, într-un spital de campanie din București.
Mai mult decât atât, a organizat împreună cu sora ei un punct sanitar în casa părintească din Tecuci și săptămâni întregi a fost infirmieră pentru oricine a avut nevoie de ajutorul ei.
La finalul războiului era clar că nu poate rămâne într-un loc în care, deși dăduse totul, nu era dorită. Așa că a plecat în Franța unde s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu, împreună cu care s-a stabilit la Paris. A continuat să-și facă meseria de jurnalist, fiind trimisă în tot felul de țări aflate în conflict, de unde putea relata evenimentele aeriene.
Grav bolnavă de tuberculoză a ales să se întoarcă acasă, unde a și murit la vârsta de numai 44 de ani. A fost înmormântată la Cimitirul Belu, iar casa părinților ei a devenit muzeu, foarte mulți ani mai târziu.
Este una dintre femeile românce ce ne-au adus mare cinste și care este comemorată cu multă admirație peste tot în lume. Mai puțin în România.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
