Elena era în vacanță la Roma, orașul natal al lui Eugenio. După 2 ani de relație cu multe întâlniri prin orașe din Europa, aleg să facă marele pas, iar el se mută în România. Astăzi, au o casă, un câine mare și doi copii adoptați. Cum au ajuns Luca și Riccardo în viața lor

Elena și Eugenio au o poveste de dragoste parcă desprinsă dintr-un film american. S-au cunoscut atunci când ea era într-o vacanță la Roma, orașul lui natal. A urmat o relație de dragoste cu întâlniri romantice prin mai multe orașe ale Europei. Și, atunci când lucrurile au fost clare pentru amândoi, s-au hotărât să facă pasul către o relație serioasă. Eugenio a decis să se mute în România pentru că era sigur că Italia nu ar fi fost o țară potrivită pentru Elena din cauza sexismului și a rasismului. 

După mai multe încercări nereușite, Elena și Eugenio au hotărât că nu mai vor suferință și să încheie cu fertilizări, stres și haos. Așa au ajuns la calea adopției. Au făcut terapie înainte, ca să fie pregătiți pentru tot acest proces. Și la foarte scurt timp i-au cunoscut pe Luca și Riccardo. O nouă întâlnire parcă scrisă pentru un film de peste ocean. 

Băieții nu au avut deloc o copilărie ușoară. Mama biologică i-a părăsit. Tatăl biologic nu a exista niciodată. Asistenta maternală a fost violentă și i-a neglijat total. Astfel că, atunci când Luca și Riccardo au ajuns acasă la Elena și Eugenio, deși aveau 5 și 6 ani, nu știau să vorbească sau să mănânce cu tacâmurile, trăiau mereu cu teama pedepsei, ca să nu mai vorbim despre igienă. 

Cum s-a adaptat un italian în România? Cât de mult durează perioada de adaptare a unui copil adoptat? Cum arată relația lui Luca și Riccardo cu frații lor mai mari din Italia? Și cât de mult li s-a schimbat viața în bine? Aflăm din interviul de mai jos, de la Elena și Eugenio: 

Povestiți-ne cum au ajuns cei doi băieți în viața voastră…

Elena: Ideea de adopție a început atunci când am decis că nu mai vrem suferință, fertilizări, stres și haos. Și atunci ne-am hotărât să încercăm și calea adopției. Ne-am obținut, în doar trei luni, certificatul de adoptatori. Inițial noi ne-am dorit un copil între zero și trei ani. Dar noi, fiind în Ilfov, știam din start că nu vom găsi copii atât de mici și sunt șanse foarte mici să adoptăm prin potrivirea sistemului și atunci am mers la listă. 

Prima dată am ales o fetiță. Am mers vreo 500-600 de kilometri pentru a o cunoaște. Dar după ce am văzut situația, ne-am dat seama că era mult mai rău decât ce știam de la dosar pentru că nu avea diagnosticele actualizate – noi am fost să o vedem în septembrie și ea în iulie făcuse o nouă vizită la doctor, iar gradul de handicap nu era mediu, era ridicat. Și am decis să nu continuăm acel proces. 

O singură dată v-ați întâlnit, nu?

Elena: Da. Noi știam de la început ce și cât putem să ducem. Nu voiam suferință în viața noastră. Probabil că am fi putut să o ajutăm pe ea foarte mult, dar noi nu am fi fost la nivelul dorit. Mai ales acum, de când îi avem pe băieți, am înțeles că pentru a fi buni părinți, trebuie să fim, în primul rând noi, bine. 

Revenind la fetiță, după ce am văzut-o și am plâns amândoi în parcare, am hotărât să nu mai continuăm procesul respectiv. Asta a fost în septembrie. Și ne-am întors la listă, un alt proces foarte, foarte greu. După ce am fost acolo, am ieșit și supărată, și tristă și fără speranță… să vezi atât de multe poze cu copii care au nevoie de ajutor este foarte greu. Îți dai seama, ai vrea să îi iei pe toți acasă.

Când am fost la listă, ne-am dat seama că un copil, singur, sănătos, nu există. Și atunci am început să ne uităm la frați. Și erau trei copii și am început să ne gândim cum ar fi, cum am face camera. 

Nu v-ați gândit de la început să adoptați frați pentru că le-ar fi mai ușor să se acomodeze?

Eugenio: Nu, la început ne-am dorit un copil mic de maximum trei ani. Dar l-am văzut pe băiețelul nostru cel mai mic și am aflat că are un frate mai mare. Am fost să-i vedem și imediat ne-am dat seama că ei ar putea să fie copiii noștri. 

Ce ați simțit când i-ați văzut prima data?

Eugenio: Nimic. Nu este deloc ca la filmele de Hollywood. Am văzut doi copii normali, am vorbit puțin cu ei și așa a început relația noastră cu ei. În timp, evident, am crescut și am dezvoltat relația noastră. 

Cumva, ați știut după prima întâlnire că ei sunt?

Elena: Nu chiar de la prima întâlnire, cred că atunci am știut că vrem să-i mai vedem odată. Dar cred că după a doua-a treia întâlnire, am știut că ei sunt. 

Și apoi cât a durat până au venit acasă?

Elena: Oficial trebuie să te vezi de șase ori, dar acest număr de întâlniri nu este suficient pentru nimeni. Noi am avut vizitele oficiale și, pe lângă ele, mergeam și îi vedeam ori de câte ori puteam. Pe 8 martie ne-am cunoscut și la început de iulie i-am luat acasă în cele trei luni de probă… ce oribil, îți dai seama, exact ca un produs cumpărat pe net. Nu îmi place, îi returnez.

Cum au fost primele trei luni?

Elena: Foarte grele, cele mai grele. 

Din cauza incertitudinii?

Elena: La noi nu a fost incertitudine. Din momentul în care ne-am hotărât că ei sunt copiii noștri, era clar. Noi, de pildă, nu le-am făcut băieților nicio analiză, deși asistenta maternală încerca să ne prezinte situația în cel mai negru scenariu – de la alergii, la găuri în inimă. 

De ce?

Eugenio: Pentru că avea o viață liniștită cu două surse bune de venit pe care le punea în fața televizorului, ea croșeta toată ziua și toată lumea era fericită. Și nu voia să piardă această siguranță. Evident, noi ulterior am aflat că ei nu erau liniștiți și cuminți pentru că erau fericiți, din contră. 

Elena: După cele trei luni în care s-au adaptat și au început să simtă că sunt acasă cu noi, ne-au povestit cum a fost situația de fapt. Și sunt niște lucruri…

Experiența lor nu a fost deloc ok, nu?

Elena: Deloc. Deloc. De pildă, noi i-am învățat pe băieți că este normal să greșești, dar este important să-ți ceri scuze și să faci ceva pentru a repara acel lucru și a vedea cum să nu mai repeți greșeala respectivă. Iar acum cei mici ne spun că asistenta nu își cerea scuze când îi rănea, când i-a lovit, când le-a vorbit urât. 

Cât au stat la asistenta maternală?

Elena: Doi ani.

Înainte de asta?

Elena: Au stat cu mama biologică și ea a sunat la Protecția Copiilor și a anunțat că nu mai poate să aibă grijă de ei. Au mers împreună într-un centru și apoi ea a plecat și i-a lăsat pe băieți singuri. 

Și după nu au mai avut niciun contact?

Elena: Cred că s-au văzut odată sau de două ori, așa impune procedura legală. Și apoi ea a renunțat la a-i mai vedea. 

Cei mici au stat cu ea până la ce vârstă?

Elena: 3 și 4. Și noi i-am cunoscut când aveau 5 și, respectiv, 6 ani. 

Elena și Eugenio despre relația pe care au avut-o cu asistenta maternală: „Nu a ajutat deloc în acest proces, le spunea că noi venim la ei ca să îi furăm”

Ce au spus când au venit la voi acasă? Atunci era la voi acasă, acum este la ei acasă.

Eugenio: A fost un proces foarte dificil. În primul rând, asistenta maternală nu le-a explicat deloc situația celor mici. Le-a spus mereu că ea este mama lor. Și amândoi au avut în minte că i-am luat de la mama lor. Nu a ajutat deloc în acest proces, le spunea că noi venim la ei ca să îi furăm. 

Elena: Asta noi am descoperit mai târziu. Noi avem un câine de pază. Și odată lătra, iar Luca, cel mic, ne-a zis „Argo latră așa cum a făcut-o Tobi atunci când ați venit la noi să ne furați”.

Cei mici îi spuneau „mamă” asistentei maternale?

Elena: Da, „mamă” și „tată” că doamna era căsătorită, deși doar ea se ocupa de băieți. Prezența masculină nu exista. 

Acum mai este asistentă maternală?

Elena: Da, din nefericire, da. Pentru noi a fost destul de greu atunci când am descoperit că îi bătea pe băieți și am vrut să reclamăm oficial acest lucru. Dar pentru asta copiii trebuie să treacă din nou prin această traumă.

Eugenio: Și, dacă în viitor, dacă cei mici sunt pregătiți, o să facem acest lucru. O să fie decizia lor. Părinții trebuie să facă ce este bine pentru copil, iar acum nu i-ar ajuta să închidă rana respectivă, din contră. 

Vă ajută să știți cum să vorbiți, cum să îi înțelegeți, cum să îi ajutați…

Elena: Absolut. Acum îi înțelegem mult mai bine. În perioada de vizită, de pildă, ei nu arătau deloc afecțiune față de noi pentru că știau că dacă fac asta vor exista repercusiuni. Cel mic, Luca, te citește foarte bine, are un nivel de empatie extraordinar și imediat cum deschidea ușa și o vedea pe asistentă, știa că e supărată. După privire o citea și o întreba „ce este, de ce ești supărată”. Și atunci, foarte rar, în prezența ei ne luau în brațe sau se jucau cu noi pentru că știau că asta nu i-ar plăcea.

Eugenio: Mai mult decât atât, atunci când și-a dat seama că noi suntem serioși și convinși să mergem până la capăt, a început să ne spună povești despre cei mici – că sunt închiși la piele și o să ne fie greu cu ei, că tatăl lor este la pușcărie și o să-i caute (deși el nu era nici măcar trecut în acte) sau că au probleme foarte grave de sănătate, mult peste ce există în dosar (ne-a mințit chiar că le făcuse niște analize și au găuri în inimă). 

Elena: Eu cred că ea a simțit încă de la prima întâlnire că suntem hotărâți să îi adoptăm pe băieți, doar noi mai aveam atunci mici nelămuriri (râde) și de atunci a avut această atitudine față de noi.

Ei aveau probleme de sănătate trecute în dosar?

Elena: Nu. În dosar sunt clinic sănătoși, dar faptul că sunt de etnie romă și că nu puteau fi adoptați decât împreună îi făcea să fie trecuți pe lista de „greu adoptabili”.

Și acum… că bănuiesc că ați făcut ceva investigații?

Elena: Sinceră să fiu nu am făcut super investigații. Am mers la doctorul de familie și ne-a spus că sunt sănătoși. Avem de investigat niște alergii care erau trecute și în dosar. Fizic sunt ok, emoțional au foarte multe traume și sunt sigură că o să tot iasă la lumină. 

Sunt doar de un an cu voi. Integrarea durează mult…

Eugenio: Din ce îmi dau eu seama, integrarea completă durează cam aceeași perioadă ca vârsta copilului. Acum munca pentru noi abia a început. Când cel mic va fi aproape de 12 ani, se termină integrarea lor…

Elena: … și începe adolescența (râde).  

Eugenio: E normal să fie mai greu să îi integrezi având în vedere că în viața lor nu a existat niciodată un adult care să fi avut grijă de ei. Iar cine a fost responsabil a mințit și i-a rănit și atunci trebuie construită încrederea. E nevoie de răbdare și de timp. 

Dar vedeți cât de mult a evoluat relația pe care o aveți cu băieții?

Elena: Foarte mult. De exemplu, atunci când au venit acasă, Luca a fost foarte reticent. Ne-a zis acum că el nu-și dorea să vină cu noi. Asta pentru că la asistenta maternală el era „șeful, preferatul”. El e foarte carismatic și era răsfățat acolo, obținea absolut mereu tot ceea ce își dorea. 

Eugenio: Asistenta maternală a avut un comportament total opus față de cei doi. Luca a fost regele și a fost răsfățat fără margini. Iar cel mare tot ce făcea era greșit. Atunci când au venit la noi și comportamentul lor a fost opus – cel mare își dorea să scape de acolo și atunci își dorea să rămână la noi, iar cel mic deloc. Și pentru că nu făceam ce voia el, se supăra. Dar noi l-am lăsat să se supere, ceea ce l-a șocat pentru că la asistenta maternală ea făcea orice pentru a-l mulțumi. Tocmai de aceea, atitudinea lor față de noi a fost complet opusă. Dacă Luca ne-a zis că nu suntem părinții lui și ni se adresa pe nume, Riccardo ne-a zis de la început „mami și tati”. 

Riccardo este foarte, foarte inteligent. Și a înțeles imediat că dacă ne spune „mami și tati” are un avantaj. 

Elena: Pentru ei a fost o schimbare mult mai mare decât pentru noi. Ei au luat-o de la zero și la început aveau un comportament de supraviețuire. Acum când mai vorbim despre cum a fost la începutul relației noastre, Riccardo ne spune că el a vrut să vină la noi și Luca recunoaște că nu a vrut deloc, dar că acum e bine. 

Citește și: S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei

Se duc la școală?

Elena: Grădiniță și clasa pregătitoare. Ei locuiau în aceeași comună cu noi, așa că nu au schimbat nici grădinița, nici școala. Am luat decizia să nu îi mutăm pentru că au schimbat totul în viața lor și, măcar, asta să rămână constantă – educatoarea, învățătoarea, colegii. 

Deci nu a fost o schimbare din punctul aceasta de vedere…

Elena: Nu au schimbat școala, doar atitudinea. De pildă, am avut evaluarea intermediară cu educatoarea lui Luca care ne-a zis că se simte că este mult mai liniștit, mai concentrat și mai bine în relație cu colegii. Din iulie de când au venit acasă, noi am făcut activități cu ei pentru că aveau foarte multe lacune. La început nu îi înțelegeam – Luca vorbea foarte mult, dar înțelegeam maxim 60% din ce spunea pentru că nu lega fraze, nu era coerent, încurca litere, iar Riccardo nu prea vorbea și atunci când se exprima o făcea foarte timid. A fost o muncă foarte grea să îi corectăm și să îi ajutăm – la un moment dat, am decis să nu le mai răspundem decât dacă îi înțelegeam și îi întrebam și îi ajutam până când își dădeau seama unde au greșit și cum să spună corect. 

Acasă nu îi ajuta nimeni. Dar nici la școală?

Elena: Când am fost la această evaluare intermediară ne-am dat seama că nu prea mergeau – mi-au zis educatoarele că veneau câteva zile, apoi erau ba plecați, ba răciți. Și asta s-a văzut în nivelul pe care îl aveau cei mici. 

Eugenio: De altfel, când am fost în vizită la ei am văzut. Televizorul mergea absolut tot timpul. Se uitau la orice – de la știri, la imagini cu război, la filme de acțiune sau horror. Jucăriile erau toate pe jos în fața televizorului. Iar capacitatea lor de concentrare era aproape de zero. Iar la noi, regulile sunt foarte clare – un film pentru copii pe zi, în plus, dacă am început ceva, îl terminăm; nu vrei să te mai uiți, îl închidem, dar data viitoare când ne uităm la un film, alegem același lucru și continuăm de unde am rămas. 

Elena și Eugenio au doi copii adoptați și trăiesc în România. Ce spun despre unul dintre cele mai grele momente din perioada de adapție: „Odată Riccardo i-a cerut Elenei să-l nască. Și a făcut tot ritualul nașterii, problema a fost că avea și comportament de bebeluș. Atunci a fost extrem de greu pentru mine”

Vă spun amândoi acum „mama și tata”?

Elena: Lucrul acesta s-a întâmplat toamna trecută. Am fost toată vara împreună, în patru – asta ne-a sfătuit psiholoaga la care am mers (o doamnă specializată pe adopții și copii cu traume) și apoi și cei de la „Tzuby’s Kids”. 

Eram la mare, într-un apartament foarte mic stăteam toți patru, plus câinele care are peste 50 de kilograme și atunci ne-a zis și Luca „mama și tata”. Până atunci el spunea că nu este pregătit. Și noi nu l-am presat niciodată. Dar, într-una dintre dimineți s-a trezit și ne-a zis că acum este pregătit să ne zică „mama și tata”. Ne-a zis așa dimineață, apoi în timpul zilei tot „Elena și Eugenio”. Seara le-am zis povestea cu lupul și oile. Următoarea dimineață, Luca ne-a zis același lucru și atunci i-am spus că și ieri a făcut la fel, i-am amintit povestea cu lupul și în timpul zilei ba ne zicea „mama și tata”, ba „Elena și Eugenio”. Și spre seară ne-am gândit să jucăm un joc cu el, de fiecare dată când ne zicea pe nume, să ne întoarcem către el și să-l întrebăm „care Elena, sau cine e Eugenio”. Și din următoarea zi, a fost doar „mami și tati”. Dar pentru mine nu a fost important asta. De pildă, la început, la Riccardo aproape că mă deranja că îmi spunea „mami” pentru că știam că nu este real. El știa că o face ca să mă simt bine, mai ales că, la început, vorbeau doar cu mine. Figura paternă nu a existat pentru ei și când au venit la noi toată interacțiunea era prin mine. De pildă, eram toți patru la masă și mă întrebau pe mine „Eugenio ce mănâncă sau ce a făcut azi”. Iar asta a fost foarte frustrant pentru amândoi.

Și s-a schimbat asta?

Elena: La început ei știau că femeia din casă ia decizii și pe ea trebuie să o asculte. 

Eugenio: Asta nu s-a schimbat… (râde)

Elena: (râde) încet, încet au început să se raporteze foarte bine la amândoi. La început voiau să facă totul cu mine – de exemplu, voiau să facă lupte și voiau să exerseze cu mine și le-am zis că în niciun caz. Ei, la început nu știau aceste tipuri de relații, nu erau conștienți de ei sau de corpul lor. Făceau pipi oriunde, indiferent că erau în parc sau în magazin – ieșeau și făceau.  

Eugenio: Toate regulile despre respect sau civilizație au trebuit introduse. De exemplu, nu se spălau pe dinți și acum trebuie să o facă de două pe zi, a fost dramă. Luca are câțiva dinți care sunt distruși. Noi i-am dus la dentist prima dată. Cred că educația despre corpul lor a început cu noi. 

Elena: Sau cum trebuie să te comporți la masă. Când au venit la noi nu știau nici să mănânce cu tacâmurile, nu mâncau așezați la masă. 

Eugenio: Și refuzau absolut tot ce era nou. În plus, la Riccardo a fost și o traumă de depășit pentru că a fost forțat să mănânce și a vomitat și apoi asistenta maternală l-a bătut. Și nu doar odată. Iar când au venit la noi, ca să îi facem să mănânce și lucruri noi, le-am zis „gustă și dacă nu-ți place deloc, scuipă”. Au fost șocați când au aflat că nu trebuie să facă ceva, că nu sunt obligați să mănânce dacă nu le place. Și așa au ajuns să mănânce prima dată piersici. Dacă atunci când au mâncat somon, am înțeles pentru că nu e ceva ieftin, dar la piersică, am fost chiar șocați. 

Important este că așa au început să mănânce lucruri noi și, de asemenea, au văzut că dacă nu le place ceva și nu mănâncă, este ok. Și și-au dat seama că ce le spunem noi, este adevărat și pot avea încredere. La fel s-a întâmplat și când au spart ceva sau au dat apă pe jos, nu li s-a întâmplat nimic, nu au fost certați, dar au învățat să spună că le pare rău și să facă curat după ei. La fel facem și noi când greșim, iar ei au fost impresionați că ne cerem și noi scuze. 

Elena: Când am greșit prima dată și ne-am cerut scuze, ne-au zis „nu-i nimic, să fii mai atent data viitoare” (râde)… adică ce le spunem noi. Ei nu erau conștienți de lucruri. Pentru mine un copil de 5-6 ani ar trebui să poată duce un pahar de la masă la chiuvetă, iar ei nu puteau face asta. Dacă spărgeau ceva, se citea frica pe fața lor, Riccardo începea să plângă înainte ca noi să avem vreo reacție. Acum sunt liniștiți, știu ce trebuie să facă, se descurcă singuri, fac curat singuri.

Cât de greu a fost pentru voi?

Elena: Credeam despre mine că sunt o persoană răbdătoare, dar sunt momente în care a fost foarte, foarte greu. În fiecare zi le spuneam de o mie de ori aceleași lucruri și la început nici nu vedeam rezultate. 

Eugenio: Odată Riccardo i-a cerut Elenei să-l nască. Și a făcut tot ritualul nașterii, problema a fost că avea și comportament de bebeluș. Atunci a fost extrem de greu pentru mine… să vezi un copil de 6 ani care mergea de-a bușilea, care nu vorbea, care mânca cu mâinile. 

Elena: Relația lui cu mâncarea nu era prea bună și a coincis cu această perioadă, a fost greu. Psiholoaga ne-a ajutat să-l înțelegem și să acceptăm că face o regresie, că se simte liber să trăiască această perioadă care i-a fost probabil refuzată și că o să recupereze. Ne-a asigurat că e bine pentru că se simțea în siguranță cu noi. Dar luna respectivă a fost destul de grea – în fiecare seară făceam acest ritual al nașterii. 

Și cel mic ce făcea atunci?

Elena: Se uita. La început nu era prezent. Eu în timpul acesta, mergeam cu Riccardo la Eugenio și vorbeam despre el. Eugenio se bucura. După câteva zile, Luca a vrut și el să fie născut, dar nu pentru că avea nevoie, ci doar că făcea Riccardo asta. Apoi, mi-a zis că vrea să fie născut și vrea să fie el primul – atunci a fost real și pentru el.