Eugenia Roșiu, artist plastic, fondatoarea Cuibului obiectelor de artă: „Pictura a fost mereu locul meu de evadare, dar doar terapia m-a salvat”

Eugenia Roșiu este artist plastic, iar de aproape un an de zile, împreună cu soțul ei, Dorin Roșiu, a deschis un atelier în care recondiționează și reinterpretează obiecte vechi.

Cuibul obiectelor de artă a apărut în viețile celor doi artiști la aproape 20 de ani de când au terminat studiile academice de artă, după una dintre cele mai puternice crize din viața lor, din care, spune Eugenia, doar terapia i-a salvat.

Dincolo de frumusețea locului, Cuibul izbește printr-o stare de liniște, vechi tihnit și culoare. Cam așa cum arată și viețile celor doi artiști, retrași la țară, lângă București, la Clinceni, unde încearcă să dea o nouă direcție vieților lor.

Cum a apărut Cuibul obiectelor de artă? De ce ați început această afacere?

Eugenia Roșiu: Aș reformula întrebarea ta așa: de ce am început noi abia acum cuibul? De fapt, de când eu și Dorin am terminat facultatea am fi putut să facem cuibul. Dar viața este ciudată, ne-a despărțit de acest drum, pe care l-am luat din copilărie, de când am început să cochetăm cu arta, și ne-am trezit în cu totul alte lumi decât acelea în care ne doream să fim. Dorin a mers către construcții și instalații, iar eu am rămas să cresc copilul. Imaginează-ți că m-am întrebat de ce am făcut-o și am realizat că asta văzusem în casele noastre, la părinții noștri. Arta este și acum, dar era văzut ca un domeniu în care câștigurile sunt nesigure, în vreme ce zona de construcții părea mult mai profitabilă pentru planurile oricărui om: trebuie să facem o casă, să avem o familie, să creștem un copil și așa mai departe.

Am ales să ne construim o familie, în loc să ne facem o carieră și să folosim cunoștințele pe care le-am dobândit în foarte mulți ani de studiu.

Așa au trecut 20 de ani. Și ne-am pierdut. Eu am mai lucrat un pic, am colaborat cu doamna Pompoiu și am învățat pictura pe lemn, pe mobilier, mergeam la Târgul de mărțișor de la Muzeul Țăranului Român, am lucrat cu obiecte de lemn, realizate de meșteri populari, dar Dorin s-a desprins cu totul de zona artistică. Însă a făcut ceva extraordinar în tot acest timp: m-a încurajat să lucrez și a ținut cu dinții de acest Târg de mărțișor. Era ca o oază de liniște acest eveniment, mă ajuta să fac obiectele, să nu lipsim niciodată, de parcă ar fi fost vacanța lui cea mai dorită dintr-un an de zile.

La un moment dat însă, Dorin a ajuns la saturație și a înțeles că șantierul nu îi mai dădea nicio satisfacție, nici măcar aceea financiară. E existat bucuria de a fi avut bani, de a fi reușit să construim casa în care locuim, să avem toți, ca familie, el, eu și Mihai, o viață așa cum ne doream. Dar, cu această mulțumire, au venit nenumărate nemulțumiri pentru el. Și avea nevoie ca de aer de o schimbare. Pe de altă parte, eu am făcut ce am văzut la mama, care s-a pensionat medical de la 40 de ani, adică de când m-am născut eu. Așa încât modelul în care mama nu merge la serviciu, ci stă acasă și are grijă de copil, fiindcă trebuie să îl facă mare, să îl cicălească să învețe și toată suita lui trebuie la care te poți gândi, mi-a devenit și mie model. Dar acest stil robotizat de existență, rutina m-au copleșit. Iar când Mihai a crescut și a devenit independent am început să mă desprind, să am libertate. De fapt, începuse acest proces de desprindere a mea un pic mai devreme, de când Mihai avea vreo 6-7 ani și mergea la Afterschool Clinceni, unde am început să merg și eu, să țin lecțiile de pictură cu copiii. Dar tot nu era de ajuns.

Anul trecut a venit și schimbarea, în momentul în care eu am simțit că nu mai putem continua împreună, consumul de alcool, ca mod de a repara problemele lui Dorin devenise o problemă pentru noi toți. Am rămas însă împreună fiindcă amândoi am acceptat să mergem în terapie. Am cunoscut-o pe Bogdana Bucșa, terapeuta cu care ne-am sfătuit și am ajuns la concluzia că trebuie să mergem separat, fiecare cu problemele lui. Dorin a continuat un an și două luni, iar eu încă mă întâlnesc cu terapeuta.

În plus mi-am dat seama că pictura era soluția de evadare în momentele în care nu mai găseam soluții, dar ce m-a salvat și a început să mă vindece, de fapt, a fost terapia. Noi ne-am schimbat viața 180 de grade prin acest proces de dialog cu psihologul.

Deci doar pictura nu era de ajuns pentru tine?

Eugenia Roșiu: Nu. Erau foarte multe de procesat din tot ce am primit de la mama, din copilărie, din toți anii aceștia și nu aș fi reușit singură. Și nici Dorin. Mă gândeam acum că dacă am fi deschis Cuibul obiectelor de artă de când am terminat facultatea, am fi fost departe acum. Dar adevărul este că nu am fi putut deschide Cuibul până acum.

Iubeam obiectele vechi din liceu, de când suntem împreună. Mergeam în fiecare săptămână în anticariate în căutarea acestor mici „pietre” prețioase. Și avem obiecte de atunci, au rămas în familie. În plus, am foarte multe obiecte vechi, moștenite de la mama și de la ai mei. Mi-au plăcut dintotdeauna și le-am adunat și le-am păstrat.

Iar acum a venit și contextul, fără vreun plan minuțios, să facem mai mult cu aceste obiecte, să le dăm altă viață, să le reinterpretăm.