Căutare

Share this article

Răsplătită de premii, recunoscută de mediul profesional, designerul Marina Drăghici, s-a născut în Bucureşti şi a emigrat în Statele Unite, la New York. Marina Drăghici joacă în liga mare a showbiz-ului american. Decorurile şi costumele ei au completat spectacole de teatru sau de musical, montări de operă, seriale de televiziune şi filme de prima mînă. Printre acestea se numără „Elementary”, „Blue Bloods”, „Minority Report” sau „Black Sails”. Fără să fie copleşită de succesele sale, fără să se piardă cu firea, laureata premiului Tony în 2010 pentru spectacolul „Fela!” de pe Broadway,  a răspuns, cu amabilitate şi şarm cîtorva întrebări, în exclusivitate pentru life.ro.

Aveţi o activitate foarte bogată, recunoscută de critică şi răsplătită de premii, aţi făcut scenografia sau costumele pentru montări de teatru, operă, muzical, seriale tv şi filme, în Europa, dar, mai ales, în Statele Unite, acolo unde v-aţi stabilit. Cum a fost drumul pînă aici?

Vă mulţumesc pentru oportunitatea de a privi înapoi. Să fiu sinceră, nu reflectez des asupra trecutului. Mai degrabă mantra mea este „Tot înainte”. Ieri seară am avut cîţiva musafiri la o cină improvizată. Bineînţeles, discuţiile au fost legate de situaţia politică actuală din SUA. La sfîrşit, cînd strîngeam masa, două doamne comentau parfumurile favorite. Una dintre ele adora L’Air du temps, cu care se dă de 20 de ani, amica ei este total devotată lui J’adore Dior. Am fost întrebată care este parfumul meu favorit. Răspunsul meu: nu am parfum favorit. Cumpăr unul care îmi place, pe loc, în magazin, îl folosesc pînă cînd simt că îl cunosc foarte bine, două luni, şase luni, doi ani, după care caut ceva nou care să mă inspire să descopăr alte note senzoriale. Îmi dau seama că aceasta e o paralelă amuzantă cu cariera mea profesională. Tind către diversitate şi schimbare. Nu mi-am propus, cînd am terminat facultatea, să am o carieră diversă. Mi-am dorit ardent să lucrez cu pasiune în meseria aleasă. Asta e tot, deci, Tot înainte!

Cum s-a întîmplat de aţi ajuns să studiaţi la Yale School of Drama?

Am emigrat în SUA în 1994, mama rămăsese iniţial în Anglia după care s-a stabilit la New York. Lucra ca desenatoare la o firmă de arhitectură. Eu am reuşit să găsesc cîteva slujbe mititele, pictînd decoruri la teatre minuscule. Mi-am dat seama că visul meu de a fi scenograf nu este uşor de împlinit. Singura cale „sigură” de a intra cu adevărat în comunitatea teatrală a fost studiul universitar. Yale School of Drama este una dintre cele mai bune şcoli de scenografie. Acolo mi-am făcut relaţii profesionale şi prietenii, am învăţat cum se lucrează în America. Am făcut un împrumut bancar pentru a-mi plăti educaţia. Acest împrumut a fost o povară financiară imensă pentru aproape două decenii. Nu regret nici o clipă, însă educaţia de aici ar trebui să fie un bun public, nu o comoditate privată.

Care a fost primul contract în show-biz? Cît a fost de greu să ajungeţi la el? A însemnat acel prim contract pecetluirea rămînerii pe continentul american?

Revenind la povestea mea, după ce am terminat facultatea am lucrat la mici proiecte teatrale cu colegi de la universitate. În acelaşi timp, am început să lucrez cu Liviu Ciulei, ca asistentă de decor. După ce am lucrat ca asistentă, am făcut costume pentru cîteva piese cu el. A fost o continuare a educaţiei mele profesionale, am învăţat enorm de la dînsul. Îl consider mentorul cel mai important pentru că m-am copt, m-am dezvoltat, m-am maturizat artistic. Andrei Şerban a fost o altă influenţă enormă în cariera mea. Am lucrat împreună la spectacole mari, masive, de operă. Favoritele mele sînt Italiana în Alger (Rossini) şi Indiile Galante (Rameau). Aici, la Delacorte Theatre/Central Park, am făcut scenografia la minunata piesă Cymbeline (Shakespeare), cu care mă mîndresc şi astăzi. Ciulei şi Şerban sînt cei doi regizori români cu care am lucrat, amîndoi extraordinari.

Costumele din spectacolul „Fela!”, pentru care Marina Drăghici a primit premiul Tony în 2010

Fela!, spectacol pe care am avut bucuria să-l văd pe Broadway, unde aţi semnat scenografia şi costumele, v-a adus primul premiu Tony, dar şi alte două premii, Lucille Lortel şi Obie, care, deşi nu sînt notorii pentru cititorii români, sînt semne ale recunoaşterii în lumea scenei. Ce au însemnat aceste premii pentru evoluţia profesională? V-au venit propuneri mai multe după asta?

O menţiune specială este spectacolul Fela!, un proiect extraordinar la care am lucrat şase ani de zile on and off  înainte de a ajunge pe Broadway şi culminînd cu cel mai important premiu din lumea teatrală, Tony, care locuieşte în sufragerie, înconjurat de celelalte premii. Mă uit chiar acum la această statuetă care mă face să zâmbesc! Ar trebui să mă uit mai des…

Pentru că tot am discutat de premii, aveţi, undeva, în proiecţiile dvs. personale, dorinţa de a lua un Oscar? 

Desigur, premiile oferă un respect mărit pentru expertiza profesională dar viaţa nu se schimbă radical, poate doar în vise sau în filme en rose hollywoodiene.

Avînd în vedere că aţi lucrat scenografie şi costume în teatru, în televiziune şi în film, se poate spune că aveţi mai multe profesii, din aceeaşi familie, dar diferite, cumva… Ce vă place să faceţi mai mult din toate acestea? Unde vă simţiţi mai în largul dvs.?

Am avut colaborări importante cu mulţi alţi regizori în State, regizori americani, englezi, a căror nume probabil nu rezonează cu publicul român. Am lucrat la toate teatrele regionale majore de aici. Din cînd în cînd primeam un telefon să lucrez în film, dar nu aveam timp, în teatru sau operă semnezi contracte cu luni şi respectiv ani înainte. La un moment dat m-am hotărît să mă opresc puţin din ritmul teatral, am declinat ofertele şi am semnat cu o agenţie de film. Dar telefonul nu mai suna. Mă consolam cu ideea de a fi curajoasă, de a-mi asuma un risc.

Am avut o şansă extraordinară: un actor cu care lucrasem în teatru scrisese un scenariu şi urma să facă regia la un film de epocă. I-am trimis o scrisoare şi ne-am întîlnit să discutăm. Acesta a fost primul meu film, The Gray Zone, filmat în Bulgaria. A fost foarte dificil. Neavînd experienţă pe platoul de filmare, nu ştiam cum funcţionează echipa. Dormeam numai cîteva ore pe noapte şi lucram şase zile pe săptămînă. Fără să-mi dau seama făceam un micro-management în dorinţa de a menţine controlul. După patru luni de muncă intensă m-am întors acasă şi am dormit încontinuu cîteva zile, eram epuizată.

Dar nu aţi renunţat la film!

Nu, am prins gustul pentru film. Celelalte filme la care am lucrat au fost jucărie, floare la ureche. Exagerez, bineînţeles. Educaţia continuă cu orice proiect nou. De exemplu, am învăţat cum să lucrez cu un buget neadecvat, ceea ce se întîmplă în mod curent în televiziune. De multe ori primeşti un buget care este imposibil şi trebuie să demonstrezi în mod cît se poate de calm ce poate „cumpăra” suma respectivă şi ce nu. De exemplu ai o scenă cu o sută de figuranţi în uniforme militare şi 10.000 dolari buget. O uniformă se închiriază cu $450, în concluzie poţi să îmbraci 22 de soldaţi! Deci, departamentul de costume poate îmbrăca 22 de soldaţi: acceptă producătorii şi regizorul o scenă de mai mică amploare sau într-adevăr trebuie să fie o scenă mare? De obicei răspunsul e la mijloc şi î,n mod miraculos, apare o majorare a bugetului, dar rar atît de mare cît ar fi ideal. Singura categorie unde bugetul este mereu adecvat este categoria de reclame tv. Cel puţin aceasta este experienţa mea.

Cum lucraţi, cum începeţi un proiect? Cu ce echipă?

Cel mai important factor în orice proiect este crearea unei echipe. În teatru este mult mai uşor, găseşti unul, doi, trei asistenţi, iar teatrul are atelierele sale ori ateliere independente cu care colaborează. În film şi în televiziune trebuie să angajezi toată echipa. Pentru Black Sails am avut peste 50 de persoane plus trei ateliere. Costumele de epocă au fost făcute la Londra, în Capetown şi India, închirierile au fost din Londra şi Roma. În biroul din Capetown aveam mai multe ceasuri aşezate la rînd pe perete cu ora locală a ţărilor cu care lucram. Desigur, serialele cu subiecte contemporane au echipe mai mici.

De fapt, ştim puţine despre această latură a unui film, costumele. Cum se desfăşoară, aveţi întîlniri cu actorii, discuţii?

Relaţiile cu actorii depind de personalităţile lor la care trebuie să te adaptezi. Pot să vă spun că e o plăcere să-i îmbraci pe actorii mari, să discuţi psihologia personajului sau să vorbeşti vrute şi nevrute. Desigur că am întîlnit şi actori dificili, dar asta face parte din meserie, ca şi în viaţa de zi cu zi, trebuie să găseşti soluţii la orice problemă care se iveşte, nu-i aşa? Problemele trec, nu sînt permanente. Cînd găseşti soluţii te aşteptă şi satisfacţia rezolvării. Poate că soluţia găsită nu e întotdeauna ideală. Asta este o altă problemă, dar şi ea trece…

Din afară, desigur, show-biz-ul se vede strălucitor, impresionant… Ce se ascunde dincolo de asta, pentru dumneavoastră, în lumea vedetelor mici şi mari pe care reflectoarele ne-o arată într-un singur fel? Ştim că lumea aceea nu e o mănăstire de maici, bănuim că există concurenţă acerbă, lupte puternice. Cum faceţi faţă?

Deşi ador teatrul, îmi place să lucrez în alte medii, în filmul şi televiziunea aduc alte set de challenges (nu ştiu traducerea ideală a acestui cuvînt).

…Provocări, să zicem.

OK. În special în televiziune trebuie să fii foarte rapid, manager eficient şi să navighezi cu diplomaţie printre producătorii de pe platoul de filmare, producătorii studioului din Hollywood, scriitorul şi line-producer-ul care se ocupă de buget. 50% din timp îţi ia realizarea costumelor, 50% diplomaţia! Procesul creativ, şi într-o parte, şi în alta, este identic, însemnă a crea universul vizual al personajelor. Însă teatrul este efemer, filmul este etern.

Şi ritmul de lucru e diferit, nu?

Ritmul de lucru este complet diferit, în teatru ai timp să cizelezi şi să modifici. În film, în momentul în care actorul este în faţa camerei nu poţi să faci modificări. Ce este pe peliculă rămîne pe peliculă. Deşi ritmul este vijelios şi stresant, dacă reuşeşti să navighezi prin acest sistem îţi dă mari satisfacţii, iar audienţa este mult, mult mai largă. În plus, eşti plătit mult mai bine!

Cînd în profesia pe care o faci, dincolo de energie şi de consum nervos, se cere să pui multă pasiune, mai e timp de alte pasiuni? Care sînt acelea?

De obicei, după un proiect lung, fac o pauză regeneratoare, este necesar să încarci bateriile înainte de începerea unui alt proiect. Yoga este un remediu excepţional, încerc să  o practic cît mai des. Familia şi prietenii apropiaţi sînt cele mai bune soluţii anti-stres. Fiul meu, Nicholas este la colegiu în Ohio, destul de departe de NY, vorbim des pe Face Time.

Ţineţi legătura cu România? Cum vi se pare noul şi „şi mai noul” val cinematografic românesc? Există vreun regizor cu care v-ar face plăcere să lucraţi? (ştiu că această întrebare poate conţine materie explozibilă)

În vara asta plănuim să mergem în România, să vizităm locurile unde am copilărit. Va fi o vacanţă foarte specială.

M-aţi întrebat ce părere am de noul val cinematografic românesc şi cu care regizor mi-ar face plăcere să lucrez. Cinematografia românească contemporană este absolut extraordinară, un şir lung de voci puternice, autentice şi fără compromisuri Este imposibil să fac o listă, dar aş fi onorată dacă aş primi un e-mail cu o ofertă!

Aş dori să lucrez în România, până acum nu am reuşit să găsesc timpul necesar, fiind prea prinsă cu proiecte e aici. Dar se va întâmpla în curând, este un semn la orizont….

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO